Prin atentia acordata structurii compozitionale, prin sublinierea ostentativa a autenticitatii si teoretizarea anticalofiliei, prin relevarea insertiilor biografice in tesatura conflictuala, si modalitatea de constructie a personajelor,
Patul lui Procust pare sasi refuze si mai apasat apartenenta la "literatura", aspirand, ca "dosar de existente", la statutul de document existential autentic. Asumandu-si o conditie excentrica, autorul aduce in prim-plan autenticitatea realitatii psihologice, a faptului trait si relevat de personajele insesi. Romancierul amplifica autenticitatea, prin includerea in partitura vocii narative a articolelor de ziar, a informatiilor diverse, a aluziilor la evenimentele politice, literare si culturale ale anilor 1922-1932.
Straduinta lui Camil Petrescu de a legitima aprecierea romanului Patul lui Procust ca document de viata autentic proiecteaza naratiunea intr-o ambiguitate structurala. Exista o discordanta intre ceea ce pare sa fie volumul, document, asimilabil literaturii subiective: relatare la persoana intai singular, jurnal, corespondenta - si ceea ce este de fapt: roman integrat literaturii de fictiune
Ambiguitatea o accentueaza naratorul insusi intr-o nota inclusa printre comentariile la jurnalul lui Fred Vasilescu: " tot romanul acesta e o fictiune pura. Chiar daca unele intamplari, aici anonime, sunt nascute prin sugestie dintr-altele care s-au intamplat aievea, dimpotriva, toate numele autentice, citate negru pe alb, fie ale autorului, fie dintre cele cunoscute, corespund unor momente strict imaginare. Acest "dosar de existenta", se intelege de la sine, este inchipuit tot si numai unele necesitati de conventional pe care le impune tiparul ne-au facut sa-i dam o forma care poate sa insele".
Distintia trebuie retinuta, deoarece este prima data cand Camil Petrescu isi desemneaza textul ca roman, relevand, prin contrast cu reliefarea apasata a autenticitatii lui, natura fictiva a universului epic.
Atunci, in raport cu realitatea, "documentele" scoase in prim-plan sunt false, lipsite tocmai de autenticitatea reliefata cu atata staruinta? Ceea ce pare inconsecventa, ezitare intre doua formule diferite, se dovedeste a fi de fapt o modalitate originala de organizare a textului narativ. Camil Petrescu introduce in premiera absoluta in literatura autohtona, dupa ce anterior fusese experimentat pe plan european de Andre Gide, in Falsificatorii de bani, un metaroman, analizand si expunand in fata cititorului strategiile construrii acestui tip de naratiune, printr-un colaj de confesiuni, in care introspectia nu mai este numai un mijloc de autocunoastere, ci si o modalitate de cunoastere a celuilalt.
Naratorii scriu, fiecare, partea lordintr-o naratiune pe care nu o cunosc in intregime. Doamna T. isi redacteaza scrisorile, iar Fred isi scrie jurnalul in care introduce corespondenta lui Ladirna, furata din sertarul Emiliei. Fred apare in dubla ipostaza de narator in jurnalul al carui autor este si de cititor al scrisorilor lui Ladima. Personalitatea acestuia din urma, personaj absent, este reconstituita prin scrisorile lui, prin relatarile Emiliei, din evocarile lui Fred si prin interventiile naratorului in notele de subsol.
Ultimul cuvant in roman il are personajul narator care isi rezerva pentru sine al doilea epilog. El isi ia mai multa libertate decat personajele sale, mai ales in conversatia "intamplatoare" cu doamna T. despre moartea lui Fred Vasilescu, deoarece, pe el, nimeni nu-l poate suspecta de ce scrie. "Dosarul de existenta" promis a devenit roman!
