Poetul modern se manifesta, dupa cum afirma Hugo Friedrich (Structura liricii modernE), ca "o inteligenta poematica si un operator de limbaj". El cauta noi forme de expresie, cultivand ambiguitatea, sugestivitatea si polisemantismul ca generatori de poeticitate.
Una dintre directiile de inovare in literatura moderna a fost expresionismul, reprezentat in lirica romana interbelica de Lucian Blaga. Creatia expresionista reflecta drama omului modern dezumanizat si e o reactie la aceasta drama. Din repertoriul sau nu lipsesc orasul, strada, ritmul modern si trepidatia metropolelor, dar fundamentala este ideea prezentei umane ca element al naturii. Atitudinea expresionista deriva din aspiratia catre unitate universala. Eul poetic redescopera armonia dintre sine si formele naturale ale lumii, dintre aparenta si esenta, dintre natura si cultura. El e convins ca "omul si natura sunt fete ale aceluiasi tot", fiind hraniti de aceeasi seva vitala. In imaginarul expresionist elementele naturii sunt, de aceea, antropomorfizate, iar figura umana este cosmicizata. Prin aceasta viziune unificatoare sunt regasite sentimentul absolutului, vitalismul, retrairea autentica a fondului mitic primitiv, energiile demiurgice ale eului creator, empatia cu peisajul. Orice act uman capata o semnificatie supraumana si putem sa vedem in aceasta un elan catre divinitate, afirma unul dintre teoreticienii curentului, Ivan Goll.
Cautarea izvoarelor existentei il conduce pe artistul expresionist la arhetipuri, la elementele colective, originare si permanente, la valorile artei primitive si populare, la mitologie. Pentru el, arta este o experienta in adancime, o cale de cunoastere intuitiva a universului care-i permite sa vada "cealalta fata a lucrurilor". Fiecare creatie ii prilejuieste o incursiune catre un "real al profunzimilor" pe care vrea sa-l exprime activandu-l in expresia artistica. A exprima, expresie sunt conceptele care dau, de altfel, numele curentului.
Motive poetice ca energia, miscarea, ritmul (dansul cosmiC) reflecta optiunea artistului expresionist pentru o atitudine activa, participativa la miscarea universala a formelor si fenomenelor, in antiteza cu postura contemplativa a romanticilor. Prin eliberarea fortelor psihice si emotionale in ritmul imaginilor si al limbajului, el ajunge la unison cu realitatea cosmica. Expresionistul este omul proiectat in afara, scos din el insusi, omul extatic, o faptura a impulsurilor de elevare. Naturismul, naturizarea se observa si la nivelul discursului poetic, caracterizat prin naturalete.
Lucian Blaga vine in contact cu noua estetica in perioada studentiei vieneze si se regaseste integral in ea ca sensibilitate si conceptie asupra lumii. Asimiland-o, autorul roman va produce insa o "blagianizare a expresionismului" (Marin MincU), adica o adecvare originala a curentului european la spiritul metafizic autohton.
Fundamentala pentru poetica lui Blaga este legatura intima dintre conceptia artistica si viziunea sa metafizica. Blaga este creatorul unui sistem filosofic de constructie speculativa si metaforica in centrul caruia se afla conceptul de mister. Misterul reprezinta cel mai incitant si paradoxal aspect al existentei; el invaluie existenta si constituie, in egala masura, o frana si un stimul pentru cunoasterea omeneasca. Gardianul misterelor si, totodata, misterul suprem este numit de Blaga Marele Anonim. Acesta pune o bariera in fata incercarilor noastre de a accede la mistere (o cenzura transcendentA), bariera pe care omul tinde sa o depaseasca prin actele sale de cunoastere. Filosoful Blaga distinge doua cai ale cunoasterii, numite de el paradisiaca (sau de tip I) si, respectiv, luciferica (de tip II). Prima este caracteristica stiintei, opereaza empiric si rational, reducand misterul doar la dimensiunea lui perceptibila (fanicA) si, prin aceasta, distrugandu-l. In schimb, cunoasterea luciferica, proprie filosofiei, religiei si creatiei artistice, inainteaza in orizontul misterului tatonand, problematizand, asumandu-si riscul si esecul, si determina misterul sa-si arate natura duala (fanica / cripticA), sa se deschida, sa se reveleze. Un instrument intuitiv de cunoastere este, in contextul celor prezentate pana aici, metafora revelatoare, pe care Blaga, in studiul Geneza metaforei si sensul culturii, o contrapune metaforei plasticizante (simplu element retoric in discursul poetiC).
Lirica si filosofia lui Lucian Blaga se contopesc, dupa cum se poate constata, in spatiul unei viziuni metafizice moderne. Pentru a o pune in evidenta ma voi referi la poema Lumina din volumul de debut, Poemele luminii (1919).
Ca multe dintre textele volumului, Lumina e un discurs liric pe tema iubirii ca forma de cunoastere luciferica. Autorul considera aceasta poema ca reprezentativa pentru viziunea lui artistica si o punea in directa legatura cu titlul volumului, Poemele luminii. Este al doilea text din cuprinsul operei publicate la 1919, dupa arta poetica Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.
Din punct de vedere compozitional, textul este alcatuit din patru secvente lirice: un monolog interogativ (prima strofA), un tablou cosmogonic (strofele a doua si a treiA), o interogatie retorica (strofa a patrA) si un monolog dubitativ-conclusiv (ultima strofA).
Intregul text se constituie in jurul simbolului central anuntat in titlu: "lumina".
Simbolismul luminii este fundamental in primul volum al lui Lucian Blaga, iar textul in discutie dezvaluie unele dintre semnificatiile lui majore. Aici, lumina apare mai intai ca metafora a iubirii: "lumina ce-o simt / navalindu-mi in piept / cand te vad.". Complexitatea starii de indragostit e sugerata astfel printr-o imagine sinestezica, in care planurile vizual - dinamic, auditiv si afectiv fuzioneaza. Pentru a-si explica emotia intima, starea de "lumina" ce-l copleseste iubind, poetul o identifica mai departe in elanul vital primar care a dat nastere cosmosului, in "lumina / creata in ziua dintai". Metafora luminii se transforma, asadar, prin acumulare de sensuri si prin recurenta, in simbol. Atributele "luminii" de la inceputurile lumii sunt "setea" adanca de viata, cu toate formele ei (pacate, doruri, avanturi, patimi, lume, soarE) si manifestarea stihiala, de "mare" si "vifor nebun". Toate aceste insusiri trec, prin analogie, asupra iubirii marturisite in primele versuri, exprimand-o in maniera expresionista, pe dimensiuni cosmice.
Pentru a intelege mai bine subtilitatea analogiei iubire - cosmogonie, este sugestiva interpretarea lui Mircea Eliade asupra simbolului luminii in filosofia indiana: "Lumina este imaginea prin excelenta atat a lui atman cat si a lui Brahman. [] Soarele si Lumina sunt considerate epifanii ale Fiintei, ale Spiritului, nemuririi si procreatiei."(Istoria credintelor si ideilor religioase, vol.I). Viziunea acestei echivalente originare (fiorul iubirii reitereaza impulsul cosmogoniC) are pentru poet calitatea unei revelatii esentiale. El intuieste ca misterul cosmogoniei se pastreaza in misterul iubirii. Astfel, el redescopera esenta mitica a dragostei. Ca orice intrezarire a tainei, revelatia poetica o sporeste, nu o epuizeaza, o face sa se deschida spre alt mister. De aici, semnele starii de cautare in "orizontul misterului": enuntarea interogativa din prima strofa si adverbul modalizator "poate" din ultima.
Pe de alta parte, analogia Iubire - Geneza are drept consecinta proiectarea cosmica a iubirii, supradimensionarea Eului, in cel mai autentic spirit expresionist. Iubirea e Alpha si Omega, inceputul si sfarsitul, caci in ea se pastreaza substanta absoluta a lumii. Din lumina originara a ramas doar "ultimul strop" care se arata in magia iubirii. Tocmai de aceea iubirea trebuie sa fie calea esentiala de cunoastere. Una dintre convingerile profunde ale poetului este ca ratiunea insetata de lumina se zbate zadarnic, in vreme ce sufletul poarta mereu lumina in sine.
In tabloul cosmogonic identificam doua surse: Geneza biblica si Imnul al zecelea din "Rig-Veda", cartea sacra a vechiului brahmanism indian. Din Geneza apare imaginea "zilei dintai" a Creatiunii, in care demiurgul a facut, prin puterea Logosului, lumina. Porunca divina e preluata de Blaga in forma ei originala: "Sa fie lumina!
" (capitolul Facerea, 1.3.). Tot de acolo vine si imaginea plutirii in intuneric a principiului divin.
Din "Rig-Veda", poetul asimileaza in primul rand reprezentarea metafizica a cosmogoniei, tonul ei speculativ-filosofic si enuntarea interogativa. Starea precosmogonica este exprimata in "Rig-Veda" ca nimicul absolut si neutru, nediferentiat, numit Unu, embrionul a toate. Din acest germene s-a dezvoltat
Dorinta (kamA), care a insamantat Constiinta (manaS) si s-a divizat apoi in principiul masculin si cel feminin. Ideea ca Universul si Constiinta sunt produsul Dorintei procreatoare apare explicit in poema lui Blaga prin imaginile "setei" de a fi: "o sete era de pacate, de doruri, de-avanturi, de patimi, / o sete de lume si soare". Ca si in Rig-Veda, golul, absenta sunt conceptualizate: "Nimicul zacea-n agonie", "Dat-a un semn Nepatrunsul".
La nivel lingvistic sesizam marcile trecerii din lumea creata spre originile universului si inapoi in creat. Sugestive sunt modurile si timpurile verbale. Astfel, prima secventa e dominata de prezent (Lumina ce-o simt; cand te vad;, oare nu e un stroP). Inceputul revelatiei este astfel fixat in prezentul iubirii, ca o forma de cunoastere luciferica, prin emotie si intuitie mistica. In secventa a doua, alunecarea spre momentul princeps al lumilor e punctata de imperfect (timp durativ, ambiguu, al i-realizarii, adica al iesirii din formele realului - Nimicul zacea; plutea-n intuneriC) si de perfect compus (dat-a un semn Nepatrunsul; o mare si-un vifor nebun facutu-s-a-n clipA), prin care e sugerata trecerea de la non-timpul increatul la temporalitatea lumii create. Insasi cosmogonia pleaca din forma de conjunctiv cu sens de imperativ Sa fie lumina!
Verbul "a fi" este centrul limbajului poetic expresionist al lui Blaga. A fi este sinonim cu a crea si a cunoaste: ".si dat-a / un semn Nepatrunsul: / Sa fie lumina!
".
Intoarcerea din clipa revelatiei (secventa a treiA) este subliniata printr-o conjunctie adversativa (Dar unde-a pierit orbitoarea / lumina de-atunci - cine stie?), instrument lingvistic al rupturii. Forma de perfect compus a verbului marcheaza la fel de categoric precum in secventa a doua un adevar care nu poate fi contrazis: lumina originara a disparut. Revenirea la prezentul verbal o data cu ultima secventa exprima incheierea revelatiei.
Sugestiva pentru structura poemei este si cuprinderea discursului la persoana a III-a (din secventele a doua si a treiA) intr-o rama lirica in care persoana I (a EuluI) si a II-a (a iubiteI) sunt dominante.
Taina cea mare a Genezei este astfel sublimata in taina omeneasca, personala, a iubirii.
La capatul acestei analize putem conchide ca metafora-simbol titulara sugereaza, in sensul ei cel mai adanc, o stare de revelatie, de iluminare, traita de eul expresionist cu bucuria de a fi recuperat, iubind, esenta ordonatoare a vietii individuale si universale. Repetat de opt ori pe parcursul celor cinci strofe, simbolul "luminii" este miezul substantial al textului, in jurul caruia se desfasoara ideatia poetica printr-un fel de heliotropism.