Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Ion Marin SADOVEANU - biografie - (opera si scrierile)

 

(pseud. lui Iancu Leonte Marinescu), n. 27 iun. 1893, Bucuresti - m. 2 febr. 1964, Bucuresti.

Prozator, poet, dramaturg si eseist.

Fiul medicului Nicolae Marinescu (care si-a luat numele de Sadoveanu).

Liceul "Sf. Sava" din Bucuresti pana in 1912, cand se inscrie la Facultatea de Drept a Univ. bucurestene, pe care o absolva in 1916. Debuteaza cu poezia Apus in Revista celor sase (1912).

Studii de drept si germanistica la Paris (1919-1921), frecventand totodata lectiile teatrale ale lui Jacques Copeau si Lugn6-Poe. In 1921, impreuna cu T. Vianu, fondeaza cercul "Poesis", cu scopul de a populariza, prin conferinte, fenomenul artistic european. Director general in Ministerul Cultelor si Artelor (1933-1940), director al Teatrului National "I. L. Caragiale" din Bucuresti (1956-1958). Editorial, debuteaza cu voi. Drama si teatru (1926), analiza a fenomenului teatral atat ca text, cat si ca spectacol. In 1927 publica misterul dramatic Anno Domini, iar in 1930 Cantece de rob, voi. de versuri in maniera traditionalista. Cea mai interesanta piesa de teatru a sa, Molima, impregnata de o atmosfera ibseniana (cu ecouri din Strigoii si Micul Eyolf), apare in 1932. Concretizari ale activitatii in domeniul teatrologiei sunt De la Mimus la Baroc (1933), antologie de texte dramatice adnotate, si Drama si teatrul religios in Evul Mediu (1942), sectiune a unei proiectate Istorii universale a dramei si teatrului. In 1944 publica Sfarsit de veac in Bucuresti, capodopera romaneasca de tip balzacian, iar in 1957, Ion Santu, romanul unei formatii spirituale. Evoca cetatea pontica Histria in Taurul marii (1962). Intelectual erudit, catalizator al miscarii artistice interbelice, SADOVEANU este un stilist rafinat, prozator viguros, tentat de ampla constructie epica.



Pana la dezvaluirea vocatiei sale epice, SADOVEANU - poet minor, fara voce distincta, teatrolog pasionat, mai putin recunoscut prin piesele sale decat prin calitatile de cronicar dramatic si istoric al artei teatrale - avea mai degraba profilul unui mare animator al vietii cultural-artistice interbelice, decat unul strict literar. Aparitia romanului Sfarsit de veac in Bucuresti (1944) a impus dintr-o data un remarcabil scriitor. Cartea aceasta, ca si Enigma Otiliei, demonstreaza cate potentialitati nelimitate ascunde inca structura epica traditionala, de tip balzacian, dupa cum intregeste conturul unui personaj literar, acela al arivistului, cu modele celebre in literatura romana. Dintru inceput, acest roman al decadentei boieresti (stirpea Barbilor) si al ascensiunii burgheze, surprinde prin complexa configurare a lui Iancu Urmatecu, datorita nuantatei umanizari pe care o suporta arivistul, tip literar rasfrant in genere, pana la S., doar unilateral, sarjat pe o constanta caracterologica, fie monstruoasa, fie doar pitoreasca. Cu o rabdare analitica nedezmintita pana la capat, scriitorul inregistreaza procesul de initiere a fostului arhivar in tainele unei lumi cu alte legi decat cele ale sale; in contactul cu lumea Barbilor, ca om de casa al acestora, Urmatecu descopera valoarea, pentru el pragmatica inca, a culturii, isi corecteaza gesturile si rostirea, isi rafineaza sensibilitatea, printr-o rodnica receptivitate, utila inaltarii sale sociale si comportarii invulnerabile in sfera afacerilor. Remarcabila este scena in care tanarul baron isi sustine in fata lui Urmatecu planul infiintarii unei fabrici de oglinzi. Acesta il primeste cu o anume rece solemnitate, il introduce pe sensibilul Bubi intr-un cadru neutru, nefamiliar, si-1 asculta deferent, in tacere, pentru a-1 surprinde apoi cu raspunsul cel mai neasteptat, care-1 deconcerteaza pe tanarul baron. in relatiile de afaceri, Urmatecu se comporta asemeni unui spectator detasat ce-si regizeaza intalnirile, speculand slabiciunile adversarului prin tactica asteptarii, exasperanta pentru celalalt. In mediul sau firesc insa se dezlantuie neinfranat, se destinde in furii teribile, isi bate joc de "aia", rudele sotiei sale, pune la cale farse pline de cruzime. Urmatecu e un spirit muntenesc, aproape un Moromete citadin, iubind disimularea ca joc si savurandu-si superioritatea nativa a inteligentei. Foarte semnificativa este la Urmatecu spaima obscur-mitica de a nu fi pangarit de atingerea mortii, credinta frenetica in vitalitatea lui imortala. Asteptand la poarta cimitirului sa se termine vreo inmormantare la care e silit sa faca act de prezenta, il cuprinde intotdeauna un "neastampar si o pofta de goana si de dezmat", in el presimte o noua vigoare, aproape stihiala. Dar in toata aceasta orgiasta izbucnire, isi mentine echilibrul interior; fata-n fata cu gesturile maniacale, gatuite de emotie, ale lui Lefterica sau cu nebunia lui boier Grigore (caruia ii pastreaza ca un memento portretul la vedere), Urmatecu se umanizeaza infricosat, caci simptomul irational, pe care il observa la altii, lui "ii da o masura omeneasca in tot ce face" si-1 fereste de pacatul exceselor monstruoase. Romanul are o forma circulara, debutand si sfarsindu-se cu cate un acces de vitalitate debordanta al personajului. La Urmatecu apar toate aspectele unei tarzii formatii spirituale, ce nu sunt decat germenii dedublarii sale, caci odata iesit din ambianta ceremonioasa a aristocratiei, eroul redevine el insusi, cel de dinainte. Totusi, nu poate fi ignorat harul sau neobisnuit de a fi, chiar si in pragul senectutii, deschis noutatii, ca si aviditatea lui de a invata chiar si acum "la o scoala de pe urma careia profita repede"; dar dorinta instruirii nu ramane numai un scop imediat ci este dublata, mai ales in urma discutiilor cu doctorul Matei Santu, de euforia cunoasterii pure, dezinteresate. Romanul se sustine pe cateva simetrii subtile. Pe cata vreme Urmatecu stie sa-si supravegheze miscarile, avare si precise, realizandu-si mereu efectele scontate, batranul baron Barbu gusta din plin lenea gesturilor de prisos, speculate discret de omul de casa. Cei doi sunt complementari, vointa unuia suplinind abulia celuilalt. Contrastul dintre burghezia in ascensiune si aristocratia degenerata transpare in antinomia dintre viata si forma, dintre agitatia frenetica a lumii lui Urmatecu si rafinamentul imobil, visator-muzical al lumii Barbilor, cu rare tresariri ale unui "duh de asprime", boieresc. Totul indica aici deficitul de traire, ce pare a fi inscris pe stema de baronie, cum insinueaza impertinentul gazetar Panaiotache Potamiani, acest nou Pirgu; intr-un patrar al blazonului "sta o apa: e semn ca neamul se trece", dupa cum licorna, dintr-un alt patrar, simbolizeaza dependenta erotica fata de femeie a unor virilitati melancolizate. Elementele decorative, minutios reconstituite, au aceeasi functie simetrica. Prin camerele baronului, intr-o penumbra ocrotitoare, sub miresme grele, statute, se afla mobile fanate, portrete stravechi, anterie si islice, cutite de fildes si maini de bronz presand hartii, iar glasurile nenumaratelor ceasornice mai soptesc inca prin toate colturile ; asemenea lucruri subtile, adunate, ca intr-un bazar, si in casa lui Urmatecu, zac intr-o desavarsita uitare, caci aici de pret sunt obiectele de duzina, banale, dar utile, si mai ales dosarele fostului arhivar, ce au pentru ceilalti un statut sacral. Un rol fundamental are in roman motivul muzicii, prin mijlocirea careia lumi atat de diferite se definesc irevocabil. Intr-un moment de sfasiere launtrica, tanarul baron improvizeaza la pian cateva variatiuni pe o tema beethoveniana, voind zadarnic sa se exprime intr-o "inventie noua", dezvaluindu-si inca o data doar sterilitatea, reflex al unei lumi crepusculare. Alta data, tot Bubi comenteaza destinul dramatic al celui care a compus Missa Solemnis, emotionandu-1 profund pe Urmatecu (obsedat de rolul fatalitatii in viata); dar cand ii si exemplifica cele spuse, acesta asteapta nerabdator "sa se ispraveasca" muzica aceasta ce in "nici un fel nu-si gasea drum in el". Fostul arhivar mimeaza fara gres apartenenta sa recenta la o lume straina siesi, doar muzica il da de gol intotdeauna. In adevar, ascensiunea lui sociala e una in lumea lui si alaturi de ea, caci cu cat se apropie de aceea a Barbilor, cu atat se indeparteaza inexorabil in moarte. Al doilea volum al unei trilogii proiectate. Ion Santu (1957), care urmareste in continuare destinul clanului Urmatecu-Santu, este de fapt un "Bildungsroman" care tinde a fi si fresca inceputului de veac. E circumscrisa, pas cu pas, dezvoltarea spirituala a copilului si apoi a tanarului Ion Santu, confruntat cu variate conceptii pedagogice si dovedind o mare receptivitate intelectuala, mostenita de la bunicul sau. Diletant superior, Matei Santu si-a cristalizat o "Weltanschauung" si intentioneaza sa-i ofere fiului sau o metoda de cunoastere, pentru ca, la randul sau, Ion Santu sa-si inchege un sistem propriu, modelator pentru o personalitate in formare. Sedus de bizarerii anatomice, asemeni batranului Jonathan Leverkuhn (care ii arata lui Adrian cartile despre fluturi exotici si animale marine), Matei Santu proiecteaza fiului sau, la o lanterna magica, o serie de imagini ale evolutiei biologice, insistand asupra unora privitoare la "viata monstruoasa", a epocilor geologice. Cum e si firesc, asemenea exemple socante se intiparesc in mintea copilului, care, mai tarziu, la maturitate, le transfera intr-un plan spiritual, descoperind malformatiile moral-umane. Astfel, Ion Santu primeste de timpuriu sugestia formelor armonioase, iar alte influente, ulterioare, intregesc ceea ce tatal a initiat. Muzicala Berta von Grodde il uluieste prin excesivul ei temperament, ascuns sub austeritatea-i teutona; pe elvetianul Marc A. Jeanjacquet il admira pentru "forma perfecta si riguroasa" a scriiturii, iar pe juristul Bazil Poroineanu, logician sever, pentru comportamentul lui sobru. Sub o masca impenetrabila, Poroineanu, un fel de "el discreto" autohton, nu-si tradeaza prin nimic existenta duplicitara, meditand doar uneori, malitios, la un tratat Despre fete, pe care el ar fi cel mai indicat sa-1 scrie. Sub influenta acestui jurist. Ion Santu invata sa-si controleze reactiile, sa-si disciplineze gandirea si sa ajunga la un "registru superior al rostirii", lapidar si impersonal, neutralizand orice afect ce s-ar putea rasfrange in cuvant. Acest gen de existenta reprezentativa, spre care aspira tanarul Santu, convine perfect firii lui adanc morale. Ethosul se afla in natura lui fireasca, de aceea si instinctiv, si prin educatie, Ion Santu nazuieste sa devina un "suflet frumos", formatia lui spirituala fiind, asadar, una de tip schillerian. Tocmai acest lucru explica de ce, fizionomie, eroul lui SADOVEANU n-are trasaturi palpabile, e necarnal, aproape o abstractie. Aceasta educatie, ce preconizeaza inchegarea unei personalitati armonioase, are ca etalon masura, aici concept moral-estetic, si nu doar precept natural, ca in Sfarsit de veac Ideea proportiilor pure, prismatice, din universul mineralelor, dezvolta la Ion Santu o gandire geometrica, de o limpiditate de cristal, iar supravegherea continua, ce si-o impune, sufoca orice frenezie afectiva. Ceea ce nu-si permite in viata de toate zilele, isi permite numai prin mijlocirea teatrului, limitandu-se la a privi o traire marita, dar armonizata estetic. Detasat de real, Ion Santu observa imperfectiile celor din jur si ajunge la un fel de autocontemplare cu forme monstruoase de orgoliu, ce produc, bineinteles, o deviere de la acel " suflet frumos" initial. Eroul descopera acum sensul fertil al crizei, care deformeaza trairea ca pe o "materie organica", prefigurand o restructurare spirituala, o "umanizare", cu atat mai mult cu cat incepe si purificatoarea experienta a razboiului. Al treilea volum, nescris, urma, dupa cum sugereaza notele scriitorului, sa dea relief acestei mutatii decisive din constiinta personajului: "Ion Santu, decazand din propriul sau orgoliu, umanizeaza cu iertarea lui pe toti monstrii care populeaza experienta lui de o viata intreaga si ii judeca mai putin aspru. [] Si cu aceasta revalorificare, prin propria lui scadere, vine pacea si impacarea"



Elementele de fresca sociala nu se topesc organic in materia acestui roman al unei deveniri sufletesti. Disocierile eseistice, analitice, mai mult sau mai putin explicite, sunt dezorganizate de invazia unor episoade desfasurate in sine, ce nu-si au rostul intr-un "Bildungsroman", nefiind inregistrate din perspectiva celui ce se formeaza si nerotindu-se in junii lui, pentru a-i intregi experienta. Apoi, SADOVEANU simplifica uneori pe parcurs complexitatea unor destine, creand viziuni naive, in alb-negru, cu nuantele sacrificate, conform unui "realism critic" defunct. Oricum, ca "Bildungsroman", Ion Santu ramane o interesanta realizare a genului in literatura romana.

OPERA

Drama si teatru, Arad, 1926; Metamorfoze -Anno Domini, Bucuresti, 1927; Cantece de rob, Bucuresti, 1930; Molima, Bucuresti, 1932; De la Mimus la Baroc, Bucuresti, 1933; Drama si teatrul religios in Evul Mediu, Bucuresti, 1942; Sfarsit de veac in Bucuresti, Bucuresti, 1944; Sistemul celor 24 de sori, Bucuresti, 1959; Taurul marii. Bucuresti, 1962; Akho si Tao, Bucuresti, 1963; Scrieri I-VIII, ed. ingrijita, prefatata si note de I. Oprisan, Bucuresti, 1969 - 1985; Istoria universala a dramei si teatrului, I-II, ed. ingrijita, prefatata si note de I. Oprisan, Bucuresti, 1973; Taurul marii, cuvant inainte de Ov. Papadima, Bucuresti 1977; Taurul marii, antologie si pref. de V. F. Mihaescu, 1987; Ion Santu, pref. de P. Raileanu, Bucuresti, 1989. Traduceri: Shakespeare, Richard al lll-lea, Bucuresti, 1934; Max Halbe, Tinerete. O drama a dragostei in trei acte, Bucuresti, 1942; V. Ermilov, A. P. Celiov, in colab. cu E. Jenea, Bucuresti, 1948 (ed. a Il-a, 1954, in colab. cu H. Ioachim); Stendhal, Rosu si negru, Bucuresti, 1950; G. A. Biirger, Uimitoarele calatorii si aventuri pe uscat si pe apa ale Baronului von Miinchhausen, Bucuresti, 1956 (alte ed. 1960; 1977; 1991; 1993); Heinrich von KIeist, Ulciorul sfaramat, Bucuresti, 1957.

REFERINTE CRITICE

Perpessicius, Mentiuni, II; S. Cioculescu, Varietati critice, 1966; C. Regman, Carti, autori, tendinte, 1967; L. Baconski, Marginalii critice si istorico-literare, 1968; P. Constantinescu, Scrieri, IV; S. Cioculescu, Aspecte; O. Sulutiu, Scriitori si carti, 1974; N. Balota, Universul ; E. Simion, Scriitori II; I. Vartic, Spectacol interior, 1977, S. Cioculescu, in Luceafarul, nr. 37, 1978; idem, in Romania literara, nr. 37, 1978; N. Carandino, in Viata Romaneasca, nr. 3, 1979, I. Oprisan, in Manuscriptum, nr. 3, 1979; I. N. Popescu, in Steaua, nr. 9, 1980; M. Popescu. in Ramuri, nr. 3, 1982.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Ion Marin SADOVEANU

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Ion Marin SADOVEANU




Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text