n. 26 ian. 1925, Cluj.
Eseist si critic literar. Fiul avocatului Gheorghe Balota si al Adelei (n. Dragoman).
Studii liceale la Cluj si Sibiu (1935-1943).
Absolvent al Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. din Cluj (1947).
Arestat, in 1949, o jumatate de an; arestat din nou si deferit justitiei in 1956, condamnat la sapte ani inchisoare - a trecut prin majoritatea inchisorilor comuniste - i se adauga doi ani domiciliu obligatoriu la Latesti (in Baragan). Debuteaza in Revista Cercului literar din Sibiu (1945). Asistent la Facultatea de Litere si Filosofie din Cluj (1946-1949), cercetator stiintific la Filiala clujeana a Institutului de Lingvistica al Acad. (1950-1954) si la Centrul de Documentare din Bucuresti (1954-1955). Cercetator si sef de sectie la Institutul "G. Calinescu" din Bucuresti (dupa 1970). Preda cursuri de lb. si literatura romana la univ. din Miinchen, Tours si Paris. Debut in critica, cu voi. Euphorion (1969). A publicat numeroase voi. de eseuri, studii critice si istorico-literare: Urmuz (1970), Lupta cu absurdul (1971), De la "Ion" la Ioanide (1974), Introducere in opera lui Al. Philippide (1974), Universul prozei (1976), Arta lecturii (1978), Opera lui
Tudor Arghezi (1979) s.a. Bun cunoscator al literaturii universale, detine timp de cativa ani o rubrica de comentariu al trad. la rev. Romania literara; comentator, de asemenea, al literaturii maghiare din Romania, careia ii consacra o panorama istorica (1982). Premiul Acad. (1971) si al Uniunii Scriitorilor (1974; 1998). BALOTA este un eseist cu o solida formatie filosofica si un critic de orientare clasica, adaptata la metodele moderne de lectura.
Intr-un pasaj confesiv, BALOTA afirma: "Veacul e inaintat in varsta si am citit toate cartile sale"; alta data, vorbind despre unul din maestrii sai recunoscuti, G. Calinescu, elogiaza la acesta "cugetul clar", exprimarea "limpede", o anumita aisance, calitati "clasice", umaniste, ceea ce l-ar recomanda pe critic drept un spirit "ratacit intr-un secol care nu mai apreciaza prea mult clasicele umanitati". in ambele cazuri, afirmatia vizeaza o atitudine proprie, cu reflexele ei in discursul critic al lui BALOTA Erudit, el a citit "aproape toate cartile" veacului, scriind despre cele mai multe. Ceea ce lipseste totusi din asemenea lecturi e rostirea unei judecati de valoare. Orientata eseistic spre descriptia savanta a universului literar si, adeseori, spre descifrarea figurii spirituale a personalitatii creatoare, critica lui BALOTA se opreste cu egala simpatie asupra lui Sophocle, Gide, Gracq sau Iulian Neacsu. Imperturbabila, simpatia autorului poate fi, in ultima instanta, manifestarea unei tandre indiferente a eseistului fata de subiectul dizertarii. Ce anume sustine atunci fervoarea lecturilor? in nici un caz dorinta unei autoafirmari. BALOTA poate fi definit printr-un paradox al Teresei de Avilla, citat de el insusi: dorim infinit de mult sa ne indepartam infinit de mult de ceea ce dorim. Impersonalizarea atinsa prin ascunderea perfecta a propriilor preferinte face din BALOTA o figura modelata dupa tipul umanistului clasic. Dar nu doar aceasta dizolvare a personalitatii in obiectul di-zertatiei, ci si mediul cultural in care se simte "acasa" il recomanda drept un spirit "ratacit" (asemenea lui G. Calinescu) intr-un secol refractar al umanitatii. Elogiind virtutile stilului calinescian, sedus de genialitatea aceluia, lui BALOTA nu-i lipseste nimic din informatia erudita a unui discipol sarguincios, dar nici constiinta - tot raportata la model - a unei lipse de originalitate, care-i formeaza stilul eseistic: un stil al fervorii imperturbabile, dincolo si dincoace de obiectul sau. Crezand in literatura ca intr-un substitut al sacralitatii, BALOTA se simte dator fata de ea cu umilinta si intelegere, "plutind intre extaze si anxietati". Limitata astfel la o retorica a comprehensiunii si simpatiei, critica sa a fost intampinata cu rezerve din partea celor ce pretind criticului in primul rand originalitate si personalitate in argumentarea unei judecati de valoare. BALOTA prefera "originalitatii ipotezelor discutabile justetea adevarurilor verificate, dar imbracandu-le in haina unei pretiozitati, pe cat de ostentative, pe atat de inutile, stapanind stiinta figurilor retorice pana la a crea aparenta dezinvolturii eseistice, (stand) la granita dintre reformularea sintetica si popularizare" (Al. Dobrescu). Formulate pe un ton de repros, sunt aici tocmai datele unui "program" eseistic. Este greu de crezut ca BALOTA nu este constient de limitele inzestrarii sale critice, dupa cum e tot atat de greu de crezut ca "lipsa de originalitate" ar fi suplinita de functia didactica a retoricii sale critice. Or, eseistica lui BALOTA este intr-adevar superior didactica, in sensul clasic al unei imbinari utile dulci: instructiva si delectabila, informativa si formativa, erudita si accesibila, de o remarcabila asceza pedagogica. Frazarea e calma, idealul e sa "traduca" hermeneutic - cu o maxima fidelitate -opera. in alt sens, traducerea (ca act de translatie critica a unei creatii) devine si ea un mod de "a da viata noua unei opere literare, amenintate, ca toate lucrarile omului, de coruptia timpului". Intre traducerea ca atare si critica literara BALOTA pune un semn de egalitate, considerand ca rostul amandurora e, la urma-urmelor, unic: reanimarea textului clasic, revelarea unor sensuri ascunse. intalnirea criticului cu opera e asemenea iubirii proustiene fara obiect: o capacitate nelimitata de a "iubi", de unde iau nastere fervorile unei autarhii eseistice ce nu-si inventeaza pe de-a-ntregul obiectul, dar nici nu-1 descopera ca pe o realitate unica, mod al unei curtoazii indefinite in care toate operele reprezinta Opera.
Lectura intotdeauna agreabila prin excursiunile sale livresti, eseurile lui BALOTA isi pastreaza caracterul confortabil, fiind in primul rand literatura de grad secund si numai in masura in care adopta si adapteaza unele metodologii noi (in eseul despre Urmuz, in analiza fenomenologiei "absurdului" in literatura secolului XX) se impune si ca o experienta critica propriu-zisa.
OPERA
Din spuma marilor. Bucuresti, 1946; Euphori-on, Bucuresti, 1969; Labirintul, Bucuresti, 1970; Urmuz, Cluj, 1970; Lupta cu absurdul, Bucuresti, 1971; Despre pasiuni, Bucuresti, 1971; Umanitati, Bucuresti, 1973; De la "Ion" la loanide, Bucuresti, 1974; Introducere in opera lui Al. Philippide, Bucuresti, 1974; Jacob Bur-ckhardt, un umanist modern, Bucuresti, 1974; Arte poetice ale secolului XX, Bucuresti, 1976; Universul prozei, Bucuresti, 1976; Arta lecturii, Bucuresti, 1978; Opera lui Tudor Arghezi, Bucuresti, 1979; Scriitori maghiari din Romania, Bucuresti, 1981; Mapamond literar, 1983; Parisul e o carte, eseuri, Bucuresti, 1994; Calea, adevarul si viata. Meditatii religioase, Bucuresti, 1995; Urmuz, Timisoara, 1997; Romanul romanesc in secolul XX, Bucuresti, 1997; Arte poetice ale secolului XX. Ipostaze romanesti si straine, Bucuresti, 1997. Traduceri: J. Burckhardt, Arta Renasterii, I-II, Bucuresti, 1969 (in colab.).
REFERINTE CRITICE
M. Ungheanu, Campanii, 1970; M. Nitescu, Repere critice, 1974; A. Martin, Metonimii, 1974;
G. Dimisianu, Valori actuale, 1974; I. D. Balan, Arta si ideal, 1975;
I. Negoitescu, Engrame, 1975; M. Ungheanu, Arhipelag de semne, 1975;
I. Vlad, Lecturi constructive, 1975;
M. Iorgulescu, Al doilea rond, 1976;
C. Regman, Explorari in actualitatea imediata, 1978; Al. Dobrescu, Foiletoane, I, 1979;
S. Titel, in Romania literara, nr. 13, 1982; Gh.
Grigurcu, intre critici, 1983; M. Nitescu, Atitudini, 1983; S. Titel, in cautarea lui Cehov, 1984; I. Oarcasu, in Tribuna, nr. 9, 1985; Gh.
Grigurcu, in Viata Romaneasca, nr. 1-2, 1995; idem, in Romania literara, nr. 50, 1996; FI. Mihailescu, in Viata Romaneasca, nr. 7-8, 1998; BALOTA Cioculescu, in
Luceafarul, nr. 46, 1998;
Z. Ornea, in Romania literara, nr. 18, 1999;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 4, 1999.