Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Despre Eminescu intre milenii de Nicolae BALOTA



Nicolae BALOTA Despre Eminescu intre milenii
NICOLAE BALOTA semneaza un studiu despre Eminescu, poet al initierii in poezie (2000). Volumul contine si variantele franceza si germana ale studiului, cu poemul Memento mori, ca anexa, si el in romana, franceza si germana. Ma gindese ca ar putea fi formula ideala de "exportat" marea literatura si de depasit, in fine, handicapul pe jumatate inventat al limbii de restrinsa circulatie. Un astfel de gest critic sobru si "concret" ar iesi de sub zgomotoasa si usuratica zodie a laudelor goale, ucigase (cind soclul e prea inalt si marmura elogiului prea rece, legaturile se rup, inevitabil, intre laudat si laudaloR), dar ar ocoli si la fel de zgomotoasa si usuratica zodie de despartiri pripite inainte de a Ci tentat reculegerea calma a unei adevarate inlilniri.

Am facut aceasta introducere, marturisesc, ca exercitiu de stapinire a superlativelor imbulzite sa se reverse in pagina. Am citit, recitit si rascitit cele doar 40 de pagini ale studiului lui Nicolae Balota cu o mereu reluata ineintare. De o densitate aproape dureroasa, cu o stranie constructie simfonica in care revenirile sint iluzorii caci nivelurile interpretarii sint tot mai inalte, intr-o spirala conducind spre zone rarefiate, ale revelatiilor uimite de propria lor viziune, studiul isi depaseste miza numita in titlu, nici ea, de altminteri, dintre cele la indemina oricui, pentru a defini, in cele din urma, limbajul poetic.

Tonalitatea esentiala a eseului mi se pare una de cumpana, extragind din ambiguitatea (fatalA) a rostirilor poetice argumentele unui adevar mereu dublu, infinit interpretabil. Nu intimplator una dintre primele afirmatii ale criticului mizeaza mai degraba pe jocul subtil de cuvinte decit pe logica lor unica si de necontrazis: "Ca intr-un rit initiatic, Poetul se cumineca cu Poezia, pentru ca sa nc-o comunice". Si, iarasi, nu intimplator exordiul recurge la perechi antinomice (binecuvinlat / damnat; viata /moartE) ori la oximoroane ("moroza delectare") pentru a declansa comentariul despre "lumea dubla" a initiatului. Pe aceasta muchie de cutit, extrem de fertila in ordinea "cugetarii", inainteaza eseul despre Poezia apartinind, in viziune eminesciana, unui univers consacrat. Nchotarirca articolului (un univers, nu univers;//) e ea insasi deschizatoare. Poezia e consacrata intr-un sens ramificat, multiplu. Etimologic, sacrul refera si la ceea ce este "fagaduit zeilor". Poezia nu se inscrie neaparat acestui spatiu, ci il deturneaza, isi ia asupra-si o sarcina apartinind traditional altcuiva. Tot asa, lumea consacrata nu e "spatiul in care e prezent sacrul", ci acela in care sacrul e invocat, fantasmat, provocat; lumea profana, dimpotriva, e aceea in care sacrul e ignorai ca o valenta inuzilata. sint doua lumi reunibilc prin fantasma. Ritul initiatic nu se indeplineste inspre zei, ci alaturi de ei, intr-o indrazneata vecinatate favorizata de consubstantialitatea poeziei si sacrului - sint ambele locuitoare ale "lumii inchipuirii". Absenta zeilor nu e obstaeulara, dimpotriva, tocmai pentru ca sint absente lasa loc mai larg celebrarii (in sens rilkcaN). De aceea, enuntul "sacrul s-a refugiat in spatiul pur, paradisiac de o nelimitata libertate, al inchipuirii" suporta un amendament, ba chiar il reclama: sacrul a fost acolo dintotdeauna, in "lumea-nchipuirii cu-a ci visuri fericite". H de spus imediat ca lumea profana nu e mai putin eroica: "lumea rea aievea, unde eu sudori muncite / Te incerci a stoarce lapte din a stincei coaste seci" e lumea, nicidecum nedemna, a supravietuirii. Cealalta poate fi socotita a vietuirii, a vietii constiente de sine si de limitele sale destinale, incereind sa le depaseasca intr-un obligatoriu al doilea timp existential. Patrunderea in inchipuire se petrece prin ochiul desteptat inauntru: doar aici/acolo sint "zei" - ceva ce este fara sa fie sau ar trebui sa fie daca totul este -, si e favorizata de sarbatoarea muta Corala care duce/poarta inspre. ReCuzind speculatiile religioase si insasi nostalgia paradisului dogmatic, liminescu incearca re-situarea mentala, fantasmatica in lumea inceputurilor, o lume dinaintea numirii mai degraba decit dinaintea facerii, poezia fiind si alta numire a lumii, intr-o varianta paralela cu cea traditionala. Agonia zeilor si a ideilor intr-un acelasi vers descrisa - "fi apus de zeitate si-asfintire de idei" - nu e neaparat disperare, ci poate II citita ca si constatare a unei goliri de sens a formei de pina atunci ("combinare maiestrita", "carte trista si-ncilcita") si, deci, a nevoii de a nascoci o forma noua. As observa, in treacat, ca asfintirea accepta nu doar sinonimia cu amurgul, ci si etimologia (inventatA) a ne-apartenentei la sacru, a absentei unei dimensiuni indraznete. Tot asa cum Dens abseonditus e un zeu secret, adica nu doar ascuns, ci si singuratic (potrivit etimologieI), harazit monologului ori tacerii - oricum ne la-ndcmina in spatiul Poeziei "infocate". Nu-i de mirare ca liminescu este, cum spune Nicolae Balota, "prompt in refuzul Creatorului, in negarea Mintuitorului, in indepartarea Consolatorului". As spune, insa, ca in spatiul consacrat al inchipuirii, Poezia nu c "un sacru de substitutie" in "vidul sacrului abolit", ci un alt fel de sacru, ivit pe acelasi plan al fantasmei necesare, insa eu o valenta in plus, tragica, aceea a constiintei foitei si slabiciunii sale, mizind pe puterea incantatorie, dar stiindu-se amenintata de forma sa ultima, Tacerea.





intr-o lume ce pe nesimtite cade, impovarata de orbirea fata in fata cu lumea-nchipuirii (iarasi se poate trimite la primejdia in care se afla imaginatia, ca oglindire a subiectului, intr-o lume a transparentelor, a obiectelor la vedere, in descrierea aceluiasi BaudrillarD), Poetul singur, cu a "vorbelor lui vraja" poate spera o miscare ascendenta. Templul, stilpii inalti, poarta nalta, arcurile negre nu tin de arhitectura sacra, ci de arhitectura poetica. Cea dintii e inchipuita de la incepui ca inalta, asezata definitiv, incremenita si rece intr-un sus pasiv. Cealalta, definitie insasi a poeziei, e inchipuita (si traitA) ca efort ascendent, ea (ruda inspre inalt, inspre depasirea datelor ingust dcstinale si aproximarea unui sens. Nu intimplator, lumea inchipuirii eminesciene se reveleaza in tenebre, "in obscuritatile unui suflet pe care-1 putem numi nocturn". Sacrul "traditional" este al seninatatii, al luminii solare, imperiale, de o inaltime axiomatica. Poezia este a carentei, a fringerii, a luminii selenare. Aflat in slujba demiurgica, Poetul se intoarce spre lumea sa si o cinta ("Eu sub arcurile negre, cu stilpi nalti suiti in stele / Ascultind cu adincime glasul gindurilor melc"). Nastrusnicul Creanga scria, intr-o clipa de gratie, despre zilele earc-si au toate sfintii lor, in timp ce "noptile-s ale noastre". Multiplele valente feminine ale noptii eminesciene sint si ele refuz al paradisului "dogmatic", instalare in "acel spatiu al necreatului, in care zac germenii creatiei lui Lucian Blaga, sau acel spatiu eu centrul pretutindeni si circumferinta in infinit, al unei mai inalte geometrii, catre care ne conduce Ion Barbu cu cununa inflorita si lira".



Lectura eseului lui Nicolae Balota este, inevitabil, labirintica, fiindca textul criticului inainteaza desfasurat, strajuit de polifonia unei vaste bibliografii asumate polemic, subminat admirabil de aparentele contradictii ivite din chiar stufoasa, as zice, ambiguitate a cuvintelor poetice. Sa mai amintesc aici - rcnuntind la un teanc intreg de fise de lectura - doar figura Demiurgului. Initiatorul in Poezie, adica in "lumea-nchipuirii", este, asemeni Demiurgului, un vazator, un creator de lumi, avind de partea sa Cuvintul. Nu este Dumnezeu, ci este, as zice, mai mult decit Dumnezeu. N-a creat Lumea, dar ii sint la indemina lumile; este un vazator, un spectator privilegiat al cosmosului, unul care ii descifreaza tainele pe care insu.fi Ie-a incifrat, c, adica, un luminator indragostit de umbre si de pregnanta lor, in sens blagian; e, in varianta gnostica, ivit din Sophia (treimea feminina a TreimiI) si situat intre Dumnezeu si Satana - altfel spus, cunoaste si fructifica valentele creatoare ale Raului, dusmanul necesar curgerii eterne. Perdurarea sa inseamna, daca invocam din nou etimologia, nu doar durare eterna (si nicidecum pasiva!), ci si indurare. Este rabdatorul, caruia nu-i e straina durerea, nici suferinta. Spre deosebire de Dumnezeu, care pare sa-si fi parasit Creatia, Demiurgul ramine in preajma creatiilor sale (asemeni Poetului captiv in propriul teritoriu liriC) si sufera in singuratate, bineinteles. "De plinge Demiurgos doar el aude plinsu-si". "Niciunde, scrie Nicolae Balota (pentru care e esentiala recunoasterea naturii patetice a lui DemiurG), in mitologia gnosticilor, in cea lllosotic-platoniciana, logosul nu este inchipuit astfel, intors asupra sa insusi in suferinta". Initierea in Poezie este, in rezolvare eminesciana, initiere in frumusetea dureroasa a "muzicii de sfere, / A carei haina-i farmec, cuprinsul e durere". Adica in romantilate ca dimensiune eterna a Artistului, slisiat de cunoasterea nimicniciei sale si acompaniind melodic alunecarea in neant.

"Poet al orelor tirzii si totodata timpurii", ambiguu si paradoxal, Emincscu este si se cuvine recitit, intr-adevar, pentru a cauta "o cale a initierii in poezie". Studiul lui Nicolae Balota inventariaza reperele ce ar trebui inscrise pe harta calatoriei initiatice.



Implicare ardenta. NICOLAE BARNA a debutat editorial, relativ, tirziu cu volumul Tepeneag. Introducere intr-o lume de hirlie (1998), dupa o prezenta remarcata in cele mai importante reviste literare romanesti. Critica sa, "simpatetica, generoasa, iubitoare", cum o defineste Daniel Cristea-Enachc, isi afla in proaspatul volum de cronici (Comentarii critice, 2001) cel mai potrivit loc de asezat tabara. Zic proaspat, caci N.B. scrie cu o prospetime de vesnic tinar cititor, neinhibat de mode si tabuuri, ineintat sa-si deguste pe indelete iubirea de literatura, sa-si marturiseasca intr-o tacla voluptoasa cu sine, cu eventualii cititori ai acelorasi carti si cu textul, nu in cele din urma, impresiile de calatorie. Zic tabara, caci criticul da mereu senzatia ca oficiaza cu ochii atintiti pe focul iscat de opera comentata. Nu intimplator, citim in cronica la Valeriu Cristea aceasta deghizata profesie de credinta: "Critica literara - s-a spus adesea, si pe drept cuvint - se face cu mintea limpede si cu supunere la obiect. E adevarat []. Dar nu e mai putin adevarat ca ea, critica, presupune si emotie, si ca se (poatE) face (daca poti! daca asa ti-e felul! daca-ti este dat!) cu implicare ardenta." Nicolae Barna, se subintelege, poate fiindca asa ii este felul si asa ii e dat. Cu alte cuvinte, numeste ineintat doua vasalitati fata de firea proprie, mostenita si implacabila, si fata de un destin la fel de implacabil - nu pentru a-si da determinatii, ca sa zic asa, constringatoare, ci pentru a-si asigura o libertate de miscare neamendabila. Toate comentariile din volum au acest aer jucaus si "iresponsabil". Criticul "se joaca" nepedepsit inccpind cu titlurile studiilor sale (Pe frontul hrehanian (aproapE) nimic nou, Don Brehjuan, don Brehjote, Fabula rock-and-roll si panorama a desertaciunilor. Puntea artelor etC), revarsa frazele ncstapinit asupra textelor comentate, deschide paranteze, sugubete ori ba, apeleaza la smecherii sonore, ambigui/caza si dezambiguizeaza dezinvolt fiecare pas verbal pe care il face, exclama, Irage de mineca cititorul, se intreaba si isi raspunde, chicoteste, sfideaza sensul propriu de citc ori sensul figurat ii face cu ochiul, asa incit ideca care conteaza cu adevarat, nu de putine ori "subversiva", e lansata ca intr-o doara si se insinueaza in mintea cititorului pe nesimtite. In final, acesta, cititorul, descopera ca s-a deplasat oarecum opinia sa despre o caile sau alta, despre un autor sau altul Iara sa stie cind s-a petrecut alunecarea. Buna dispozitie, ineintarea, generozitatea criticului sint mult mai putin inocente decit par. Ca un bunic pisicher sau ca un doctor rabdator si cam pisicher si el, stie sa strecoare doftoria amara intr-o lingurita plina virf cu dulceturi si fineturi. Nicolae Brcban e unul dintre autorii preferati ai criticului: ii acorda patru dintre studiile volumului. "Institutiei Brcban", cum o numeste, ii sint descrise etajele si proprietatile cu acelasi Ion dezinvolt, dar mereu bine argumentat si armat. ,,Prozator de sinteza, credincios marelui roman total in mod simplificator botezat «de idei» -, reprezentant al formulei «fiamboiante» a modernismului, el atesta persistenta acesteia si putinta coexistentei artei zise «mari» sau «inalte» cu evolutiile postmoderne. Dostoievski, Thomas Mann, Proust, Joyce ramin pentru el modele, nu si surse de «retete»"etc., etc. Dar: "Maestrul (unul din maestrii predilecti aI) prozatorului continua sa fie Dostoievski. Dar Dostoievski fiind, dupa cum o stim de la Bahtin citire, «polifonic», ni se parc ca romancierul nostru a depistat si imbratisat numai una dintre «vocile» exprimate de gigantul rus, poate mai multe, nu pe toate insa" Sau, in alta parte, intr-o cronica elogioasa si afina la cartile lui Catalin Tirlca, isi introduce eventualele retineri astfel: "Un malitios sau cusurgiu, neprieten al lui Catalin Tirlca, ar putea strecura observatia ca Anotimpuri de trecere ar putea ti vazut ca un echivalent contemporan al unor romane de Cezar Petrescu, de pilda Calea Victoriei. Remarca ar fi rautacioasa, pentru ca, desi aparent legitimata prin asemanari - de anecdotica si de mediu, de coloratura «moralizatoare» -, e infirmata de faptul ca scaderile prolificului inaintas - atit de ironizat de posteritate - nu se regasesc la tinarul nostru contemporan, care |] Alti malitiosi, mai clementi" etc., etc. Procedeul e utilizat mereu, cu diferite variatiuni, oferind o perspectiva caleidoscopica asupra cartilor comentate si asigurind fundalul pentru propriile nuante. Cu formule retoric-polemice, de genul "oricum am lua-o", "orice s-ar spune", sint introduse afirmatii presupus discutabile. Asa se intimpla, de exemplu, cind vorbeste cu nostalgie absolut explicabila, de altminteri, despre "proza de calitate si de larga respiratie" din 1965-1980.



Volumul arc doua sectiuni: Despre proza (mai aleS) de azi (pagini despre Nicolae Brcban, Gheorghe Craciun, Cusnarencu, Catalin Tarlea, TepeneaG) si Revizitari, (rE),.descoperiri", capricii, extra-vagatii (in timp, in gen, in spatiU), printre autori precum M.H. Simioncscu, Balaita, 1.1). Sarbu, Ion lanosi, Marta Petreu, Valeriu Cristea etc. Oricum am lua-o si orice s-ar spune, avem de-a face cu un cititor versat si impatimit ale carui comentarii se citesc nu doar cu placere, ci si cu folos.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.