Dupa Dan, activitatea d[omnu]lui Vlahuta se desfasura intr-o bogata si variata productie literara, tiparita in revista Viata, pe care o conduce un an impreuna cu un alt scriitor (din decembrie 1893 pana in martie 1895) si apoi singur (pana la inceputul anului 1896).
In vremea asta, si in aceasta revista, observam tranzitia d[omnu]lui Vlahuta de la literatura subiectiva, personala", la cea obiectiva, care caracterizeaza a treia faza a evolutiei literare a poetului nostru, - si ultima epoca a literaturii romanesti. Tranzitia aceasta este ea o urmare naturala, este o continuare a evolutiei de pana acuma? Subiectivismul, exprimat in Dan printr-o opera mai obiectiva" (intrebuintez anume termeni contradictoriI) si printr-o filosofie mai putin pesimista, - va disparea el prin simpla afirmare tot mai puternica a acestui obiectivism, aparut in faza a doua? Ori intervin cauze noua, evenimente sociale, care sa determine schimbari in psihologia poetului? []
Dar ecouri ale miscarii nationale de-atunci gasim si in proza publicata in Viata. in nr. din 16 ianuarie 1894, se reproduce un fragment dintr-o conferinta a d[omnu]lui Delavrancea asupra chestiunii nationale. In nr. de la 20 februarie 1894, vorbind despre Eminescu si Junimea in chestia nationala, domnul Vlahuta regreta ca nu mai sunt poezii nationale", ca s-au dus Muresanii si Bolintinenii" si ca azi nu mai inspira pe nimeni faptele stralucite ale stramosilor si suferintele fratilor nostri de peste Carpati". Apoi se adreseaza poetilor spunandu-le ca, oricat de frumoase ar fi amantele lor, ar trebui sa inchine cateva versuri de imbarbatare celor care sufar in Ardeal, incarceratilor de la Seghedin". Si trecand apoi la subiectul articolului, arata ca Eminescu a simtit aceste dureri, carora le-a consacrat poezii de tinerete, dar ca Junimea", sceptica, l-a abatut de la aceasta cale. In nr. din 27 mai, al aceluiasi an, domnul Vlahuta scrie articolul Parintele Lucaciu si socialistii nostri, in care apara cu multa caldura pe cunoscutul luptator ardelean impotriva unor atacuri ale ziarului socialist Munca. - in nr. din 2 octombrie, tot al acestui an, se publica Raspunsul ligii la declaratiile facute de cornitele Calnoky in privinta chestiunii nationale romane
Cu toate acestea, trebuie sa observam ca nationalismul" d[omnu]lui Vlahuta din Viata, nu este nici excesiv, nici obsedant. E mai mult recunoasterea, de catra un om comprehensiv, a importantei chestiei nationale si acordarea unei atentii binevoitoare, insa deloc staruitoare. Si poate, acest nationalism se mai datoreste, intr-o masura desigur infima, sfezii" d[omnu]lui Vlahuta cu socialistii.
Oricum, taranismul de care am vorbit mai inainte si nationalismul acesta, sunt manifestari de o extrema importanta nu numai in evolutia d[omnu]lui Vlahuta ci si in evolutia literaturii romane. Se stie ca aceste doua caractere sunt insesi caracterele ultimei epoci a literaturii noastre, a epocii d[omnu]lui Sadoveanu, Goga, etc. Si, vom vedea indata mai clar, domnul Vlahuta reprezinta tranzitia spre aceasta din urma epoca. D[omnia] sa este un promotor al epocii actuale literare. Bineinteles, in opera d[omnu]lui Vlahuta caracterele literaturii noua sunt inca amerstecate cu caracterele literaturii precedente, cu subiectivismul romantic si pesimist.
Atent la mizeriile celor de jos de la noi si la durerile celor de peste munti, - ce departe e acuma domnul Vlahuta de exploziile de grizu din Belgia, de care vorbea in 1892, in conferinta Curentul Eminescu, pe care nici n-a mai tiparit-o de-atunci in vreun volum, multumindu-se sa extraga din ea intr-un articol din 1899 (Dupa Eminescu, publicat in Clipe de linistE) cateva idei relative la influenta lui Eminescu. in Viata, domnul Vlahuta nu mai e socialist". Socialismul, cum am spus, era o forma a romantismului vremii de-atunci. - Taranismul d[omnu]lui Vlahuta, din ce in ce mai obiectiv, si mai ales punerea problemei nationale care l-a preocupat, trebuia sa-i raceasca socialismul". Si ar mai trebui sa adaogam ca insasi trecerea vremii distruge utopiile vagi. []
1899-l912
Faza national-obiectiva
Dupa disparitia revistei Viata, la inceputul anului 1896, domnul Vlahuta tace foarte multa vreme, abia daca mai publica, in curs de trei ani, cinci-sase schite si doua-trei articolase.
Acesti ani de tacere ai autorului nostru, sunt cei mai tristi din literatura romana. Scriitorii buni tac, ori, daca scriu, foarte rar, nu sunt gustati. Acuma domina o literatura, azi aproape uitata, caracterizata de noi in 1901, in urmatorii termeni, pe care ne permitem sa-i reproducem aici:
Eminescianismul a disparut de cativa ani. Se mai observa din cand in cand cate un intarziat, cate un demodat, dar acestia nu sunt din cei mai talentati.
Un nou curent, sau asa ceva, a aparut, un curent realist si decadent, stiu eu cum sa-i mai zic?
Poetii acestia de azi, care pare ca anume se pun sa arunce valul albastru de pe lucruri, sa analizeze sentimentul, sa scoata la iveala toate acele resorturi ale sufletului, din lucrarea ascunsa a carora tocmai rezulta iluzia, sa vada in lacrimi o cutare combinatie chimica, si care simt cea mai mare placere sa ne arate sub iluzia amorului trebuinta bestiei, si in bataia razelor de luna reflectarea razelor acelui corp incandescent numit soare, - oamenii acestia stiintifici, ucigasii iluziei si ai misticismului, - prin ceea ce scriu, in loc sa ne intoarca la acea cugetare, care e poezia, ne silesc prin toate chipurile sa cugetam si mai rece si mai reflexiv la lucrurile naturii si ale vietii, ne ingreuiaza si mai mult povara cugetarii analitice reflexive.
Generatia tanara de dupa 1880 pana mai daunazi s-a iluzionat. Unii idealizau trecutul francamente (romantismul pur eminesciaN), altii idealizau viitorul (romantismul viitorului, socialismuL). De la o vreme, generatia aceasta (bineinteles in alte exemplarE) se obosi de idealizat trecutul si viitorul; curentul eminescian in literatura si socialismul in politica disparura in acelasi timp.
Aceste doua curente romantice, tot atat de utopice, produse de aceeasi cauza, reprezentate cam de aceiasi indivizi, s-au nascut si au murit, fireste, in aceeasi vreme. Cand tinerimea s-a saturat de idealism si utopie, s-a aruncat asupra prezentului AĞtristAğ si AĞreceAğ, AĞs-a dus la CanossaAğ si a inceput si aici un fel de idealizare: idealizarea lipsei de ideal, a lipsei de iluzie, a disectiei sentimentelor, etc.
Obositi de utopie, reintorsi la prezentul trist si rece, care nu poate fi idealizat, s-au aruncat cu toata furia asupra iluziei si au inceput s-o disece cu scalpelele lor, - pe aceasta dusmana. Si atunci am vazut poeti (caci asa-si zic eI) versificand, in limba in care a scris Creanga si Eminescu, admirabila stratagema de a se baricada in lupanare impotriva florilor inveninate ale lui Kamadeva" {Scriitori si curente, 57.)
Acest procedeu literar, de un realism cu atat mai crud si mai cinic, cu cat in fond era pornit din dorinta de a epata, a fost semnalat intamplator si de domnul Vlahuta. in 1892 (Curentul EminescU), d[omnia] sa ne vorbeste de un autor, care scria:
Dintr-un june plin de viata am ajuns cadavru rece
Si cu viermi infipti in came imi luai drumul spre rai!
versuri pe care le citeaza si in bucata Dupa Eminescu, publicata in 1899 in Clipe de liniste []
Acestei evolutii de idei, vom vedea ca-i corespunde si o evolutie artistica paralela.
Si aceste schimbari in conceptia sa filosofica si artistica, sunt o dovada ca autorul nostru a fost foarte susceptibil la influenta marilor imprejurari, sau cum se mai zice, a mediului". Evolutii ca aceea a d[omnu]lui Vlahuta, sunt cunoscute in istoria literaturii. Se citeaza, de pilda, cazul lui Ronsard care a evoluat dela subiectivism la obiectivism sub influenta imprejurarilor socaile, zice Brunetiere.
Asemenea evolutii, cum am spus aiurea, se intampla mult mai greu, cand e vorba de scriitori care au o calitate dominanta (qualite maitresse" a lui TainE). Eminescu a fost unul dintre scriitorii care s-ar putea defini, conform metodei lui Taine, prin calitatea dominanta. D[omnul] Vlahuta, mai putin bogat decat Eminescu, este mai divers. Si imprejurarile au putut solicita, pe rand, diverse facultati ale spiritului sau. Am vazut de la inceput chiar, ca bosa obiectivitatii, daca ni se permite acest cuvant, a fost dezvoltata si s-a manifestat la domnul Vlahuta chiar de la inceput. Cand epoca a cerut literatura obiectiva, subiectivismul a ramas pe al doilea plan.
Din toata expunerea de pana aici, rezulta ca domnul Vlahuta a fost un scriitor reprezentativ. De aceea a fost gustat, de aceea operele sale au fost cartile de capatai ale generatiei trecute, - de aceea a fost selectat.
Opera d[omnu]lui Vlahuta fiind reprezentativa, ea va fi insemnata si in viitorime, ca una care poarta marturie pentru sufletul intelectualilor de la sfarsitul veacului al XLX-lea. [] in Delendum, domnul Vlahuta zugraveste o specie de oameni, pe care a urat-o intotdeauna acest poet inamorat de arta sa. E vorba de sciitorii fara talent, care-si fac nume si situatii, scriind ode la zile mari si dedicatii puternicilor zilei:
Iata droaia de nevolnici, - strasnicii stihuitori, Literati ce pentr-o oda baga muzele-n fiori, -Cantareti lihniti de pompe si de sarbatori solemne. Care tin, cu tot prilejul, sa s-arate, sa se-nsemne, -Iata'i toti porniti sa ieie nemurirea cu asalt: Pentru ei nu-i poarta-nchisa, si nici scaun prea inalt. Sunt batrani cu barbe albe, tineri fara de musteti; Ucenici si capi de scoala, poeti mari si mici poeti, -Donchisoti ce-n a lor piele de mandrie-abia-si incap: Suliti de carton in mana, si cu chivere pe cap
Si am citat acest pasagiu, pentru ca mai ales in el zugraveste domnul Vlahuta pe acesti literati". Dar in Delendum sunt versuri si mai tari. in aceasta satira sunt paginile cele mai vehemente din cate a scris d[omnia] sa. Sentimentul ridicolului se preface in indignare si chiar in ura, ca si in Satira IV a lui Eminescu. Satira ajunge pamflet, fara a deveni insa personala, ca-n satira lui Eminescu, unde marele poet ataca pe C. A. Rosetti. []
Am comparat adesea pe domnul Vlahuta cu Eminescu. Comparatia se impune. Si mai toti criticii, ca si publicul, obisnuiesc s-o faca. Am vazut ca in privinta criticii sociale, a fiiosofiei, a sentimentului de iubire si a satirei, acesti doi poeti samana, fara ca de aici sa urmeze ca domnul Vlahuta e un imitator. Asamanarea vine din cauza inrudirii intre temperamente si din cauza imprejurarilor la fel, in care au trait.
O alta asamanare, datorita tot temperamentului si momentului istoric, este lipsa efuziunii de sentimente patriotice cauzate de imprejurarile actuale. Alecsandri mai inainte, Cosbuc mai pe urma, s-au inspirat de preocuparile actuale si au cantat, fie razboiul, fie alte evenimente. Eminescu nu a cantat razboiul, nici independenta, regalitatea si celelalte. Si tot asa si domnul Vlahuta. Numai in faza a doua, cu ocazia nenorocirilor din Ardeal, a scris acele doua poezii, care nu sunt din cele mai bune ale sale. Nu mai avem Bolintineni si Murasani", suspina d[omnia] sa atunci, dar nici d[omnia] sa n-a fost Bolintinean ori Murasan.
Explicatia e simpla, si pentru d[omnia] sa, si pentru Eminescu, si pentru Caragiale, si pentru ceilalti: critici ai societatii actuale, nu se puteau entuziasma de triumfurile ei. Cand s-a inaugurat statuia lui Stefan cel Mare, Eminescu a scris faimoasa lui Doina
Dar daca pe Eminescu nu l-au inspirat intamplarile prezente, a cantat in schimb faptele mari ale trecutului, ca de pilda in Satira III. D[omnul] Vlahuta insa nu le-a cantat nici pe acestea.
Medievalismul" eminescian lipseste in opera d[omnu]lui Vlahuta. Cu alte cuvinte d[omnia] sa e lipsit de sentimentul trecutului. Sau, mai just, domnul Vlahuta nu are nostalgie decat pentru trecutul propriei sale vieti, cum am vazut cand am analizat cateva din amintirile" imprastiate in opera sa, ori poeziile in care regreta copilaria ori iubirile apuse.
D[omnul] Vlahuta este unul dintre putinii poeti romani, care n-au cantat vremurile vechi. Caci patruzecioptistii" cantau trecutul glorios, ca sa imbarbateze pe contemporani in lupta de redesteptare nationala. Eminescu a cantat trecutul, pentru ca simtea poezia trecutului, pentru ca ii placea sa terfeleasca si pe aceasta cale prezentul, opunandu-i trecutul cinstit si pentru ca gasea in trecut un refugiu, in care sa se consoleze de mizeriile si ridicolele prezentului.
Dar domnul Vlahuta se mai deosebeste de Eminescu si prin_ lipsa unui alt sentiment: al naturii.
In faza prima, cand e mai eminescian", in Poezii si-n Nuvele, domnul Vlahuta aproape nu canta natura. in primul volum, d-sa isi intituleaza o bucata: in padure, dar nu gasim padurea, ci sentimentele melancolice ale poetului. Cautand cu lumanarea, vom gasi, ici si colo, cate-o imagina din natura in cateva poezii (Mamei, Pe deal. Dormi in pace si mai ales in Nu catA). O singura bucata are domnul Vlahuta consacrata naturii: Sonetul care incepe cu versul Vuind s-azvarl suvoaiele la vale". in celalalt volum, in Nuvele, vom gasi si mai putina natura. In Durerile lumii, unde actiunea se petrece, pe rand, in doua sate, si unde e vorba de iubire, sentiment care starneste intotdeauna pe acel al naturii, mai ales cand iubirea e impartasita cum e cazul aici, - nu gasim decat vreo doua pasagii scurte.
Cam aceasta ni se pare noua ca ar fi fizionomia sentimentala a d[omnu]lui Vlahuta. Ca s-o complectam, vom adaoga ca sentimentalitatea sa, in general, este melancolia, dar nu o melancolie poetica", nostalgica, duioasa, ca a lui Eminescu, ci o melancolie amara. Daca ne-am permite si noi transpozitii de senzatii, am spune ca tonul sentimenl al d[omnu]lui Eminescu are ceva de albastru, pe cand al d[omnu]lui Vlahuta e de o culoare mai mult neagra. Si aceasta, pentru ca Eminescu a fost mai mult un visator si un idealist, pe cand domnul Vlahuta, cum vom vedea, e mai mult un realist si anume un psiholog.
E intresant sa comparam Melancolia lui Eminescu, cu poezia la fel intitulata a d[omnu]lui Vlahuta.
Versurile lui Eminescu sunt foarte triste, caci el vorbeste de mama sa moarta si de sentimentele iubitei lui cand va muri si el. insa versurile acestea te induioseaza, te intristeaza, dar nu te deprima. in ele e un profund regret, dar nu e dezesperare.
In versurile din Melancolia d[omnu]lui Vlahuta nu mai este efuziune lirica. D[omnia] sa se analizeaza si ajunge la prozaica si descurajanta concluzie:
Sila de ziua de azi si teama de ziua de mane.
Asta e tot ce mai simt
Aceasta oboseala, acasta neputinta de a gusta viata, aceasta sila si teama, una mai apasatoare decat alta, aceasta lipsa de regret, aceasta lipsa de parfumul melancoliei (cu tot titlul poeziei!
), aceasta stare baudelairiana, este amaraciunea de care vorbeam.
Desigur, as exagera daca as spune ca tonul sentimentalitatii d[omnu]lui Vlahuta este necontenit la acelasi diapazon de sila" si de teama", caci versuri ca
Viforoasa mi-e viata si pustie si amara, adesea citate, nu mai sunt asa de apasatotare ca cele din
Melancolie. Cuvantul viforos", care sugereaza miscarea, poate chiar lupta, arunca o raza in intunericul din acest vers.
Citam mai sus, cand vorbeam de sentimentul iubirii, cateva versuri din poezia Ce te uiti cu ochii galesi? In ele era constatarea amara, fara revolta, aproape ironica, a unei irevocabile sentinti a naturii: renuntarea silita la bucuriile iubirii a unei femei incaruntite. insusi realistul Maupassant a tratat cu mai multa induiosare aceasta problema in Fort comme la Mort.
Acest ton a tot scazut cu vremea. Dar el se simte uneori si-n ultimele volume de versuri si nuvele, cum am vazut mai sus cu prilejul analizei unor bucati din fazele ulterioare ale evolutiei d[omnu]lui Vlahuta.
Ca sa fim complecti, trebuie sa adaugam ca domnul Vlahuta a reusit de cateva ori sa scrie si versuri melancolice in felul lui Eminescu, chemari induiosate dupa fericiri care nu pot sa se mai intoarca, in bucatile Din trecut si A mele visuri. Cea dintai nu e lipsita cu totul de analiza psihologica. A doua e numai sentimentala.
Pana acum am vazut materialul de idei si de sentimente al operei d[omnu]lui Vlahuta. Sa trecem la analiza acelor insusiri intelectuale ale autorului, care alcatuiesc mijloacele sale artistice.
