Fosta-a domnul Vlahuta un poet trist, ori deceptionist", cum zice domnul Gherea (corect, cred ca e: deceptionat"), ori pesimist?
Cand vorbim despre un poet, cred ca nu poate fi vorba de rigiditate metodologica, ca in stiinta. Definitia exacta a pesimismului e importanta cand studiem pe filosofi, nu pe poeti. Poetii pesimisti, afara de cazuri rare, nu sunt consecventi, se contrazic, au afirmatii care nu se-mpaca cu rigidul sistem al filosofiei, - si sunt numiti, totusi, pesimisti. in poeziile d[omnu]lui Vlahuta veti gasi versuri care sunt adevarate profesii de credinta schopenhaueriane, veti gasi insa si versuri aproape ori chiar optimiste. La un filosof ar fi o contrazicere care l-ar injosi. La un poet nu e deloc. Acesta nu pretinde ca creeaza sisteme, nici ca expune adevaruri. El isi exprima sentimentele. []
In poeziile unde e vorba de natura, intalnim acelasi sentiment de tristeta (In padure, etC), chiar si atunci cand natura cantata e primavara, si mai ales atunci, caci primavara fiind triumful vietii, natura contrasteaza dureros cu viata scazuta a poetului (Sonet: Vuind s-azvarl suvoaiele"). in sfarsit, viata, lumea, influentand asupra acestei sensibilitati, produce starile sufletesti numite de psihologi astenice.
Dar sa vedem insasi exprimarea directa a conceptiei poetului. in
Melancolie poetul zice:
Bietele ganduri s-au ars aripele-n para durerii,
Grele imi par, ca de plumb, in valva atator mizerii
Sila de ziua de azi, teama de ziua de mane.
Asta e tot ce mai simt in aceste versuri se vede suferinta, tristeta, pesimismul, fara insa ca ele sa cuprinda o conceptie asupra vietii, cu alte cuvinte fara ca din ele sa putem scoate concluzia ca ganditorul A. Vlahuta este un pesimist
La urma urmei, aceste versuri pot exprima o stare momentana. Poetul, cu toata teama de ziua de mane", ori, tocmai pentru ca i-i numai teama de ea si nu e absolut sigur ca va fi rea, ar mai putea spera.
Un pas mai departe in pesimismul acesta il face poetul cand declara (Sonet, p. 60) ca am zis de mult adio fericirii" sau cand, in Visan (n. 159) zice ca ,4a vrasta aceea (cand a ispravit liceuL) stia inca sa viseze si sa iubeasca - doua insusiri, pe care azi nu le mai are".
Aici, experienta castigata il face pe poet sa nu mai poata concepe posibilitatea fericirii pentru el. E o generalizare, dar numai intrucat il priveste pe el.
Cand insa poetul zice (Pacatul, p. 14) ca
Blastamul sta pe oameni, in veci vor suferi, atunci el face un mare pas in generalizare. Acuma el ne spune ca omul, orice om, prin insasi definitie, este menit durerii.
Acesta este pesimism adevarat. E durerea proprie generalizata la omenirea intreaga din toate timpurile.
Dar sentimentul acesta e exprimat pe larg in poezia
Cugetari, care este o adevarata profesie de credinta, cum e
Glossa si Satira I pentru Eminescu.
Vaslas ce-alearga, impins in zare
De oarba sete a fericirii,
Pe camp de ape fara carare.
Omul e pururi prad-amagirii,
Caci scris e dorul sa si'1 agate
Numai de umbre si de naluce,
Ce-n a lui vecinie intinse brate
Zadarnic cearca sa le apuce.
Oarba sete a fericirii" care-mpinge pe vaslas, este ceea ce Schopenhauer a numit vointa de a trai" si ceea ce se poate numi mai simplu instinctul de conservare - sau, inca, nevoia de a cheltui energia acumulata.
Umbrele" si nalucele", de care-si agata" omul dorul, nu sunt altceva decat iluzia. Iar aceasta iluzie este o creatiune a energiei, care vrea sa se cheltuiasca si care, pentru aceasta, isi inventeaza un tel.
Si unde alearga in definitiv omul? Spre moarte!
raspunde poetul:
Si cand viata-i abia e-o raza
Atat de slaba si trecatoare.
Cand stie bine ca-nainteaza
inspre-a pieirii de veci valtoare, -
De ce vasleste si se repede
Cu-atata pripa si nerabdare
Dup-o naluca de foc, ce-o vede
Fugind in noapte-i din zare-n zare?
Pentru ca, urmeaza poetul, omul nu stie bine ca-nainteaza inspre-a pieirii de veci valtoare". []
Aceasta atasare de viata, exprimata prin acest strigat pasionat dupa senzatie, nu este deloc starea obisnuita a unui pesimist. Eminescu nu are o asa de mare neconsecventa" in pesimismul sau. Eminescu era mai pesimist, desi in unele poezii de iubire dorinta de viata este excesiva (Calin, partea intaiA).
Si cand poetul conclude (subliniind insusI): inaintea mortii mele, - moartea dragostei de viata, el nu face altceva decat sa ne spuna, in insasi terminologia schopenhaueriana, ca e vie in el vointa de a trai", pe care si Schopenhauer cerea s-o ucidem inaintea mortii noastre".
Dar din frecventa declaratiilor, ca si din intreaga economie a operei poetului din aceasta vreme, rezulta indeajuns ca domnul Vlahuta este un pesimist.
Si, la urma urmei, chiar din poezia Din prag, este ea oare numaidecat o neconsecventa afectiva in pesimismul poetului? Am subliniat cuvantul afectiv" pentru ca, daca, teoreticeste, iubirea de viata e optimism, apoi din punct de vedere al logicii sentimentelor ea se poate impaca perfect cu pesimismul. E cunoscut faptul ca Leopardi a fugit din Neapoli si Schopenhauer din Frankfurt de frica holerii. Unul e poetul prin excelenta pesimist, iar cellalt filosoful. Si preocuparea exclusiva a pesimistilor de problema placerii si a durerii, de fericire, etc, nu e cumva o dovada ca ei tin mai mult la viata decat optimistii", care nu dau atata insemnatate acestor probleme? Cati optimisti din turma lui Epicur" nu vor fi stat linistiti in Neapoli si in Frankfurt!
Si domnul Vlahuta ne si arata entuziasmul lui Radu pentru Eminescu, pe care-l urmareste in Convorbiri Literare. Radu zice undeva: Durerea este un impozit fatal, pe care orice om deosebit trebuie sa-l plateasca vietii". Desigur. Radu n-are dreptate, caci sunt oameni ca Priboianu (din Dan - vom vedeA) foarte deosebiti", dar care avand altfel de temperament si traind in altfel de imprejurari, nu sunt nenorociti. - Pentru psihologia lui Radu insa, generalizarea aceasta e foarte caracteristica.
Dar domnul Vlahuta a zugravit toate aceste lucruri pe larg in romanul sau Dan, pe care, numai din acest punct de vedere, il analizam cu anticipatie. []
Si acum sa vorbim ceva si despre eminescianismul" d[omnu]lui Vlahuta. Este si Eminescu o cauza a pesimismului d[omnu]lui Vlahuta? Desigur, intrucat o opera literara poate fi o cauza. Am discutat aiurea (Scriitori si curentE) influenta lui Eminescu asupra urmasilor sai. Am spus acolo ca cine a fost predispus la influenta, adica cine a fost din familia spirituala a maestrului, a fost influentat. Urmasii au gasit in poezia maestrului expresia propriilor lor sentimente. In acest sens, desigur ca domnul Vlahuta a fost influentat. Admiratia, mai mult (si aceasta ne intereseaza aicI) iubirea, entuziasmul d[omnu]lui Vlahuta pentru Eminescu se cunoaste. Cine nu stie poezia Lui Eminescu, care incepe cu versurile caracteristice:
Tot mai citesc maiastra-ti carte
Desi o stiu pe dinafara, ori versurile din poezia Raspuns la o cronica rimata? Dar si mai interesante, si mai elocvente sunt cateva amintiri ale d[omnu]lui Vlahuta.
Ti-aduci aminte, imi zise el (un prieten de scoalA) de noaptea aceea, in care am citit pe
Sarmanul Dionis? In ce clasa eram? Intr-a treia mi se pare Stii cum ne inchideam cu paza, de cate ori aveam ceva frumos de citit: un numar din Convorbiri Literare, o poezie de Eminescu" Cum ne indurerau poeziile lui Eminescu", (G. 207).
Si, iata, cand Radu, din Durerile lumii, e bolnav, prietenul lui, Gheorghe, ca sa-i procure placeri, ii va face-o limonada, ii va coace castane, cum ii plac lui, si-i va citi o poezie prea frumoasa de Eminescu, iesita acum in Convorbiri Literare".
E asa de natural, dupa cele spuse mai sus despre Radu si despre autorul nostru, ca ei sa gaseasca in mai marele lor expresia propriilor lor simtiri. Oameni din alte clase, cu alta copilarie, cu alta experienta a vietii, nu pot gusta asa pe Eminescu. Se zicea acum 15 ani, ca lui Cosbuc, fiul unei taranimi bogate si viguroase, nu-i placea Eminescu. Dfomnul] Gherea zice undeva ca dfomnului] P. P. Carp, fiul unei clase fericite, Eminescu ii pare chinuit, stors, - in sfarsit ca nu-i place
Randurile citate mai sus, din amintirile d[omnu]lui Vlahuta si din Durerile lumii, sunt foarte interesante, pentru ca ele ne fac sa asistam la ceea ce s-ar putea numi procesul concret de influentare a unui urmas al lui Eminescu de catra poezia maestrului, la vrasta cand omul se formeaza.
Mai tirziu, in 1879, cand incepe sa scrie, domnul Vlahuta cunoaste personal pe Eminescu. D[omnia] sa ne spune ca se uita sfiicios" la mare poet care i se parea un zeu tanar, frumos si bland". (G. 213) Si ne face si o marturisire pretioasa: Maneam adesea la acelasi birt, si multe seri ni le petreceam impreuna A«vorbind rau de lumeA» si fumandu-ne dejunul si pranzul de a doua zi". Asadar, nu numai poetul pesimist a avut influenta asupra d[omnu]lui Vlahuta, dar si criticul social Eminescu.
Am ispravit cu cauzele pesimismului d[omnu]lui Vlahuta. in fazele ulterioare ale activitatii sale literare, d[omnia] sa nu mai e pesimist, sau e mult mai putin. Pentru ce? Mai intai, pentru ca se schimba mult influentele care se exer-citeaza asupra d[omniei] sale. Si apoi, pentru ca dfomnia] sa, care a fost, cum am vazut, mai putin pesimist decat Eminescu, a fost si mai susceptibil la influenta educativa a noilor imprejurari, - imprejurari care au solicitat si au scos la iveala insusiri latente din sufletul poetului. (Vom vedea ca nu numai conceptia asupra vietii sufera o schimbare la domnul Vlahuta, ci si genul literar. Vom vedea ca, odata cu temperarea pesimismului pana la disparitia lui, o data cu imbratisarea unor idealuri sociale, se tempereaza si lirismul sau, domnul Vlahuta devenind un scriitor din ce in ce mai obiectiv. Subiectivismul, in prima faza, se manifesta prin lirism si pesimism. Obiectivismul se va manifesta prin umanitarism, mai ales prin nationalism si prin proza obiectiva. In fond, toate aceste lucruri, intre care caut a stabili legaturi cauzale, sunt aspectele unuia si aceluiasi lucru: renuntarea la cultivarea propriei persoanE).
