Ideea poetica centrala din aceasta frumoasa balada voiniceasca vine sa ilustreze o alta conceptie morala inalta, caracteristica tuturor timpurilor, prezenta in toate marile si micile epopei eroice, de la Iliada si Odiseea pana la romanele moderne de aventuri, filmele haiducesti sau western. Ea raspunde instinctului nostru romantic, firii omenesti ce inclina intotdeana sa admire barbatia, frumusetea fizica si morala a spetei, opuse urateniei, poltroneriei si lasitatii. Din acest punct de vedere, etic si estetic totodata, este aproape indiferenta situarea in timpul istoric a intamplarii, de altfel greu de fixat, data fiind vechimea cantecului si numeroasele suprapuneri de motive. Mai noua intrucatva decat cea din pastoreasca
Miorita, ea ar putea data din epoca destramarii oranduirii bazate pe proprietatea in devalmasie a pamantului si a inceputurilor feudalismului. Cantecul batranesc, cules pentru prima data tot de Vasile Alecsandri, nu este insa o imagine analitica a cauzelor care determina comportamentul moral al oamenilor in imprejurari ce au fost, fara indoiala, mult mai complexe. A le cauta neaparat, a pune adica accentul in primul rand si, cum sa facut uneori, numai pe caracterul social al baladei, este o greseala ce ar avea consecinte nedorite in planul evaluarii estetice. Ar insemna sa introducem o cazuistica nepotrivita in analiza unei reprezentari de arta prin excelenta sintetica.
Poetul anonim se supune total legilor interne ale speciei si procedeaza, ca sa spunem asa, schematic, atribuind eroului pozitiv toate calitatile, iar celui negativ toate defectele: haiducul (in alte variante boieruL) Tom a Alimos este nalt la stat, mare la sfat si viteaz cum n-a mai stat", iubeste natura, inchina ulmilor si fagilor", cauta prietenia si tovarasia voioasa la petrecere. Manea, dimpotriva, e slutul si uratul", grosul si-artagosul", insul in care s-a trezit instinctul de proprietate. El cere seama pentru incalcarea mosiilor al caror stapan s-a facut:
D-alei,
Toma Alimos, haiduc din tara de jos, nalt la stat, mare la sfat, pe la mine ce-ai catat?
Copile mi-ai inselat, florile mi le-ai calcat, apele mi-ai tulburat, livezi verzi mi-ai incurcat, paduri mari mi-ai daramat,
Ia sa-mi dai tu mie sama, ia sa-mi dai pe murgul vama.
Simplu de tot, printr-un gest epic ca de cronicar, e notat si momentul culminant al actiunii, cand Toma, invocand pacea si intinzand plosca adversarului sa bea, este atacat miseleste:
Manea stanga
si-ntindea, sa ia plosca
si sa bea, iar cu dreapta ce-mi facea?
Palos mic ca rasucea, pantecele i-atingea, matele i le varsa
si pe cal incalica,
si fugea, nene, fugea, vitejia cu fuga! in cea de a doua miscare a naratiunii, eroul este pus sa ucida pe lasul asasin, neaparat barbateste:
Maneo, Maneo, fiara rea, vitejia tie fuga, ca, de mai junghiat hoteste, mi-ai fugit si miseleste. la mai stai ca sa-ti vorbesc, pagubele sa-ti platesc, pagubele cu taisul, faptele cu ascutisul!
Bine vorba nu sfarsea, murguletu-si repezea
si cu sete mi-1 lovea; capu-n pulbere-i cadea, iar cu trupul sus pe sea, calu-n lume se ducea. intr-o varianta din Valcea (vezi: Folclor din Oltenia si Muntenia, II, E.RL., 1967, p. 210), intentia e si mai clara:
Maneo, caine, lifta rea, Tu m-ai taiat fomeieste, Eu te-oi taia voiniceste.
Toma vorba nu sfarsea, Palos din teaca-mi scotea, Frumos capu mi-i taia.
Elementul miraculos, vorbirea haiducului cu calul, si cel cvasimiraculos, taria de a-si aduna matele varsate, a se incinge cu braul pe deasupra (in alte variante, a-si coase rana cu ata) si a supravietui pana la pedepsirea raului, vin din contaminarile cu basmul: Toma al lui Mos sau Alimos (prin simplificare prozodica) este si un Fat-Frumos, mai dramatic insa, mai real, posibil ca existenta istorica.
De ar fi fost ramasa la atat, la simpla povestire a faptului, balada ar fi fost lipsita de valoare poetica. insa, ca in toate productiile folclorice ale genului, schema epica vine sa fie invaluita de aura lirica afectiva, mai accentuata la inceputul si la sfarsitul poemului. Cantecul debuteaza cu un tablou-preludiu constituit din linii si culori de o mare simplitate si punctat de melodia de tot simpla a versului, prin excelenta oral. Ca sa fie pe deplin simtita si inteleasa, poezia se cere recitata, nu insa actoriceste, ci cu acea solemnitate specifica rapsozilor populari care se acompaniaza la cobza ori la cimpoi. Abia atunci, cantate, anume banalitati, cum ar fi acel frumos capul mi-i taia", devin poetice. Folcloristii au demonstrat ca, de fapt, in vechime baladele se produceau ca spectacol. Noi, modernii, nu simtim insa numaidecat nevoia reprezentatiei ca atare (dar ea trebuie neaparat imaginata la citire!) si o punere in scena inabila (de acestea se fac destule cu ocazia festivaluriloR) poate duce la vulgarizarea acestei poezii de rara esenta. Spectacolul si acesta este lucru interesant de observat se produce in inchipuirea noastra, ca si in cazul citirii operelor lui Creanga, la sugestia fluentei verbului, a curgerii versurilor, scurte, monorimate adesea, a succesiunii genitivelor si a participiilor intr-o sintaxa de neclintit, asemenea liniilor peisajului in care e infatisat eroul.
Haiducul sade pe o campie verde, la poalele unui munte, langa un put, iar murgul, priponit in pripoane de argint" (pura sugestie de miracol poetiC), paste in preajma-i. Ritmul este dat de alternanta grupurilor de rime feminine cu cele masculine, impecabile, fericit stridente pe alocuri, prin cate o asonanta ce da impresia neta de miscare naturala a spunerii:
Foicica fagului, la poalele muntelui, muntelui Plesuvului, in mijlocul campului, la putul porumbului, pe campia verde-ntinsa
si de cetine cuprinsa, sade Toma Alimos, haiduc din tara de jos, nalt la stat, mare la sfat
si viteaz cum n-a mai stat.
Arhaicul perfect compus a stat cu semul de a fost nu realizeaza numai rima, de rara finete si de sugestie fonica in directia statuariei, dar se acorda pe deplin succesiunii genitivelor, de asemenea arhaice, ca pentru a contura tabloul, cu o fermitate desavarsita, ca la primitivii rafinati din epoca impresionismului. Sentimentul naturii apare astfel firesc. El se exprima puternic, insa intr-alt chip, prin comparatie cu poetii moderni, de obicei descriptivi. Ceea ce impresioneaza aici este mereu simplitatea solemna a omului in fata elementelor. Solitudinea eroului, alta decat poza romantica obisnuita, implica acum explozia de viata: miracolul se produce prin inchinarea in cinstea ulmilor si fagilor, brazilor si paltinilor, fratii voinicului: inchinare-oi codrilor, ulmilor
si fagilor, brazilor, paltinilor, ca-mi sunt mie fratiori de poteri ascunzatori. in final, dupa consumarea nucleului epic propriu-zis, motivul naturii apare din nou, rotunjind si echilibrand compunerea, intins pe pat de fanisor, in groapa pe care i-o sapa calul, cu flori sadite la cap si la picioare, haiducul este jelit de acelasi codru fratern:
D-alelei, murgutule,
Sapa-mi groapa din picior Si-mi asierne fanisor, Iar la cap si la picioare Pune-mi, pune-mi cate-o floare, la cap floare de bujor, sa mi-o ia mandra cu dor, la picioare busuioc, sa ma planga mai cu foc.
Murgul jalnic rancheza, cu copita ca-mi sapa, groapa mica ca-i facea, fanisor ii asternea, floricele ca-i sadea cu trei lacrami le stropea.
De tot interesul este sa constatam cum motivul sadirii de plante si flori la mormant are ecouri in poezia culta de cea mai pura esenta, odata cu ceea ce am putea numi discretia in suferinta. (Bocetul nu presupune paraie de lacrimi", ca in lamentatiile lui Conachi.) Asa se intampla la Eminescu in
Mai am un singur dor si O, mama unde, ca si in finalul baladei Toma Alimos, lacrimile se varsa ritualic de unde forta poetica a simbolului numai pentru a uda plantele sadite pe mormant:
Cand voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plangi, Din teiul sfant si dulce o ramura sa frangi; La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi, Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi. in sfarsit, trebuie remarcat ca structurarea compozitionala a baladei se realizeaza prin revenirea in chip de laitmotiv a fragmentelor celor mai izbutite din punctul de vedere al fluentei prozodice. Portretul haiducului:
TbmaAlimos, haiduc din tara de jos, nalt la stat, mare la sfat
si viteaz cum n-a mai stat, apare prima data in prezentarea generica a rapsodului in stil indirect - si a doua oara in adresarea lui Manea, fara ultimul vers (si viteaz cum n-a mai stat"), nepotrivit in cazul acesta. Insa avem toate motivele sa banuim ca poetul popular (sau, in tot cazul, recitatoruL) este foarte putin atent la intelesul cuvintelor, la ceea ce raportand totul la pasajul in chestiune am putea numi caracterizarea personajului prin limbaj. Manea portretizeaza pe Toma Alimos ca toata lumea, cu toate ca-i este dusman, intr-atat de tiranic lucreaza tiparul folcloric asupra spiritului creatorului, dar si asupra contemplatorului operei in cele din urma. Schimband ceea ce trebuie schimbat, o situatie asemanatoare aflam in opera lui Creanga, unde toate personajele vorbesc ca autorul lor, in instanta ultima. Consideratiile de acest fel ar duce prea departe discutia: tot ceea ce am voit sa observam este ca si in balada Toma Alimos eposul tinde sa se converteasca in recitativ liric. Un alt fragment, de o perfectiune prozodica absoluta, este acela care vorbeste de consonanta dintre sufletul omenesc si natura, revenind de trei ori, la intervale egale, pe parcursul baladei, ultima data ca un acord solemn, in chip de omagiu adus mortii eroului:
Codrul se cutremura, ulmi si brazi se clatina, fagi si paltini se pleca, fruntea de i-o saruta
si cu freamat il plangea.
Solemnitatea, altfel spus: apoteoza in moarte, mai accentuata parca in Toma Alimos decat in Miorita, desi fara vibratia lirica de acolo, totusi, este sustinuta si de accentul trohaic sub care sunt puse cuvintele-cheie din pasajul citat mai sus: cb-drul, ulmi si fagi, fruntea toate substantive (trei cu rol de subiect, unul cu rol de complement direcT). Timp in care rima (monorimA) bate insistent pe ultima silaba si este exprimata prin predicate verbale la imperfect: cutremura, clatina, pleca, saruta, plangea. De adaugat ca semantica verbala personifica aproape pe nesimtite si astfel prozopopeea naturii se produce ca de la sine.
