Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Hanu Ancutei -povestirea ca scenariu ritualic (subiectul si intriga) de Mihail SADOVEANU



Mihail SADOVEANU Hanu Ancutei
Aparut in 1928, Hanu Ancutei deschide seria marilor capodopere sadoveniene, fiind considerat "un roman-epopee inchinat memoriei unui popor" (Ion VlaD). El incheie prima epoca de creatie a povestitorului si o deschide pe a doua, este "capodopera de la rascruce" (N. Manolescu, Imaginarul sadoveniarI).

Regasim in ea aproape toate elementele povestirilor anterioare: lumea taraneasca, natura, idilicul, legenda, dualitatea. Niciodata arta povestirii n-a fost mai rafinata, in simplitatea ei. Dar Hanu Ancutei anunta o schimbare a universului si a tehnicii narative sadoveniene, ce va deveni evidenta peste cativa ani in Creanga de aur sau in Ostrovul lupilor. Originalitatea lui Sadoveanu incepe sa fie, cu aceasta carte, "o sinteza de spirit popular si de cultura, mergand pana la livresc. Formele oralitatii sunt inlocuite treptat cu acelea ale scrisului" (N. Manolescu, op.cit.).

Toate cele noua povestiri (Iapa lui Voda, Haralamb si balaurul, Fantana dintre plopi, Cealalta Ancuta, Judet al sarmanilor, Negustor lipscan, Orb sarac, Istorisirea Zahariei FantanaruL) plaseaza cititorul intr-un timp mitic, al originilor si intr-un spatiu al fericirii lumesti ce atinge dimensiuni fabuloase. Povestirile sunt depanate de cativa drumeti popositi la han "intr-o toamna aurie", "intr-o departata vreme". Aflat printre povestitori, autorul prezinta hanul astfel: "Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul acela al Ancutei nu era han - era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pana colo, si niste porti ferecate cum n-am vazut in zilele mele. in cuprinsul lui se puteau oplosi oameni, vite si carute si nici habar n-aveau dinspre partea hotilor". Hanul este, asadar, un topos existential, care, desi are aceeasi functie la Creanga, Slavici, Caragiale, Gala Galaction si altii, isi desavarseste virtutile mitico-estetice abia in opera lui Sadoveanu. Cu toate ca este plasat la rascruce de drumuri, in calea calatorilor, la granita tinuturilor, pe langa cranguri si codri tainici, hanul, vestit odinioara in toata Tara Moldovei, este un spatiu ocrotitor si sigur intr-o vreme de pace, intelegere si bunastare. Existenta sa magica incepe "dupa ce se cufunda soarele inspre taramul celalalt si toate ale departarii se sterg si luneca in tainicele neguri". in acest spatiu nocturn, misterios, timpul este abolit si dimensiunile sale se estompeaza treptat, intr-o curgere inefabila a amintirii. Aici incep si se sfarsesc mari calatorii, au loc popasuri care echivaleaza cu o reintalnire a eroilor, se cauta raspunsuri la marile intrebari ale vietii, se dezleaga mistere si se creeaza altele. Este un spatiu al apararii si recuperarii unei existente "umilite", "un focar al povestii", "spatiul unde personajele sadoveniene se vindeca de umilinta" (Zaharia Sangeorzan, Sadoveanu. Teme fundamentalE).



"Hanu Ancutei este mai mult decat o insailare de basme, este un tot organic, o atmosfera bine definita, atmosfera de autentica feerie epica, zona fermecata in care cuvantul traieste si desteapta ecouri de dincolo de invelisul lui de sonuri, in care oamenii se misca, faptuiesc si cuvanta, intr-un ritm ireal, mai mult proiectati, lipsiti de precizia tuturor dimensiunilor, nedespartiti de placenta de vis ce-i genereaza si le amplifica misterul." (Perpessicius, Mentiuni criticE)

Structural, volumul respecta tehnica povestii in rama, cele noua povestiri fiind spuse de naratori diferiti in aceeasi imprejurare si in acelasi cadru. A zecea povestire este cea care le incadreaza pe celelalte noua, ea reprezinta "rama", liantul dintre textele propriu-zise si apartine vocii supranaratorului. Fiecare povestire este, astfel, incadrata de cate un episod exterior care o conexeaza cu cea care o preceda si apoi cu cea care ii urmeaza. Procedeul, cunoscut si sub denumirea de "povestire in povestire", mai este intalnit la Boccaccio, in Decameronul, la Chaucer, in Povestiri din Canterburry si, intr-o forma adaptata, la Vasile Voiculescu in povestirea in mijlocul lupilor, la Ion Barbu in balada Riga Crypto si lapona Enigel.



Elementul comun tuturor povestirilor, sentimentul dominant al textului, este nostalgia dupa vremurile de odinioara, superioare prezentului, in care naratorul isi cauta refugiul. Cei care au trait in acele timpuri par a nu-si mai gasi locul in lumea contemporana si de aceea vor sa permanentizeze prin limbaj utopia unei lumi perfecte. Filtrate prin constiinta estetica a naratorilor dornici de intamplari neobisnuite, povestirile capata o functie magica si exercita o adevarata vraja asupra celor prezenti. Ei se izoleaza, astfel, intr-un micro-univers cu legi proprii, o lume atemporala a permanentei regenerari a spiritului.

Cea mai rafinata scriere sadoveniana, "Hanu Ancutei este capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare (). Esentiala este starea de fericire infaptuita de oaspeti" (G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezenT). Este o lume arhaica, insa nu primitiva, structurata intr-o matrice traditionala care impune un anume protocol verbal si comportamental. in virtutea acestei trasaturi, s-a vorbit in critica literara de un anumit paseism sadovenian, ce-si are explicatia in efortul de recuperare prin arta a unei umanitati arhetipale. Aceasta tendinta artistica o regasim in toata literatura expresionista a secolului XX, care-si propune intoarcerea la origini, este fascinata de mituri si de civilizatii arhaice, propune simboluri estetice care sa sugereze refacerea echilibrului om-natura-Dumnezeu de la inceputul lumii. Astfel, desi Sadoveanu este considerat un scriitor traditionalist, gasim in opera sa accente expresioniste de mare rafinament.

"Sadoveanu nu scrie despre o lume : el creeaza o lume. Care nu este produsul memoriei, dupa cum nu este al observatiei. Memoria sadoveniana este o pura imaginatie si opera cea mai universal documentata din literatura noastra, este integral o opera de imaginatie. Nu este drama sociala sau umana pe care Sadoveanu sa n-o fi infatisat: tot ce reprezinta viata, gandire, sentiment, toate raporturile omului cu oamenii sau cu natura, sau cu Dumnezeu, politica, religia, institutiile si moravurile se afla in ea. Dar aceasta sinteza inefabila a unui popor batran, a existentei si a miturilor lui, a istoriei si a fanteziei lui nu este o «comedie umana», ci o mitologie ce-si are zeii, riturile si eroii ei legendari. S-a spus adesea despre Sadoveanu ca este un mare povestitor: ceea ce povesteste el sunt «o mie si una de nopti» ale romanilor. Opera lui Sadoveanu este o Halima" (N. Manolescu, op.cit.).



Istorisirea Zahariei Fantanarul este ultima din ciclul de noua povestiri cuprinse in carte. Desi este pusa pe seama lui Zaharia Fantanarul, adevaratul povestitor nu este el, ci lita Salomia, femeie care, nemultumita si invidioasa pe succesul de care se bucura povestirea cersetorului orb, provoaca curiozitatea celor prezenti, carora le propune un nou povestitor, pe Zaharia. Acesta insa, deoarece "ii place tare bautura si n-are cand vorbi", refuza sa spuna povestea in toate amanuntele ei si nu intra in jocul ceremonial de initiere a povestirii deschis de lita Salomia. Astfel, intamplarea care-1 are ca protagonist pe fantanar este spusa de femeie si confirmata din cand in cand de acesta. Datorita acestui scenariu, povestirea este dramatizata, dominanta ei devenind dialogul, care duce la crearea a doua scheme narative: povestea propriu-zisa si povestea rostirii ei.



Subiectul are o desfasurare sinuoasa, derutanta, fiind construit complementar de cele doua voci: a litei Salomia si a lui Zaharia. intamplarea prezentata nu are nimic exceptional

in ea, savoarea nascandu-se din atmosfera nostalgica in care este invaluita si din parfumul evocarii. Este o poveste de dragoste ce-1 are drept artizan pe fantanar. Expozitiunea destul de ampla fixeaza locul, timpul si protagonistii intamplarilor. Pe vremea cand era tanar si vestit pentru mestesugul de fantanar, Zaharia este chemat de boierul Dimachi Marza la

Pastraveni, sa sape o fantana in poiana lui Vladica Sas, pentru ca in toamna urma sa aiba loc o mare vanatoare domneasca si in acest loc urma a se face popas. Cei doi se tocmesc, fantanarul primeste carausi sa aduca piatra, tigani sa sape, robi sa scoata pamantul sapat si

"tidula la rates pentru bautura". Dupa ce gaseste, cu ajutorul cumpenei, locul de unde urma sa izvorasca apa, Zaharia porneste lucrul si in cateva zile il invita pe boier cu un pahar de clestar sa guste apa. Vanatoarea este pregatita si Voda Calimah soseste cu mare alai.



Intriga este oarecum paralela, fiind legata de o poveste de dragoste dintre Aglaita, fata boierului Dimachi Marza, si Uies Ursachi, "fecior de mazal", pe care boierul nu-1 putea accepta, din aceasta cauza, ca ginere. Desfasurarea actiunii cuprinde consemnarea faptelor generate de aceasta intriga. Voda vede chipul trist si inlacrimat al fetei, dar nu poate afla de la tatal ei motivul durerii. Pleaca asadar la vanatoare si afla de la un boier credincios despre iubirea interzisa dintre fiica boierului si Ilies. Intre timp, Aglaita i se destainuie lui

Zaharia Fantanarul, spunand ca vrea sa se sinucida aruncandu-se in fantana pentru ca nu poate trai fara Ilies. Zaharia, devenit confident si ocrotitor al fetei, hotaraste sa o ajute, determinandu-1 pe boier sa accepte o iubire binecuvantata de Voda. Punctul culminant coincide cu punerea in aplicare a acestui plan: Zaharia ii inchide pe cei doi tineri in coliba pregatita pentru Voda si conduce alaiul la ei, pe urmele cumpenei care se "clatina" fara a

intelege nimeni de ce: "Zaharia n-a indraznit a raspunde nimica. Ci, urmand semnul cumpenei sale, a deschis usa colibei Domnului. Si Voda a vazut pe tineri ingenunchiati si cu capetele plecate. Nimenea n-a inteles cum s-a facut asta si s-a mirat mai ales Voda de

intelepciunea cumpenei". Deznodamantul, fericit, ii prezinta pe cei doi indragostiti impreuna, acceptati de familie si cununati in targ, la Iasi, de Voda.

Povestirea este construita ca o sceneta, deoarece aduce in fata cititorului o intamplare cu putini protagonisti, desfasurata, punctual, intr-o perioada foarte scurta de timp. Adevaratul erou al intamplarii povestite de lita Salomia este Zaharia Fantanarul, al carui portret este construit contrastant, prin alternarea a doua imagini: cea prezenta, a unui batran taciturn, cu "capu-i buhos si barba-i incalcita", ignorat de ceilalti drumeti, si cea trecuta, impresionanta prin dimensiune morala, sensibilitate si curaj. in povestire se dezvaluie, astfel, o alta identitate a personajului, care explica si prezenta sa in acest cerc al "povestasilor" privilegiati, intr-un fel, de soarta. El joaca rolul de cavaler, de discret protector al iubirii care da sens vietii si in numele caruia omului i se iarta orice.



in planul celei de-a doua scheme epice, a prezentului, a "spunerii", protagonistul este lita Salomia, o batrana simpla si artagoasa, jinduind a se integra si ea, ca femeie, in randul povestitorilor. Perpessicius {op.cit.) observa ca Sadoveanu construieste "un admirabil portret () al femeii care se lasa greu pornita si pe care nimic n-o opreste in urma, orgolioasa si dorind sa fie in centrul atentiei. Cu subtilitate, ea deturneaza discutia de la elogiile aduse povestitorului anterior catre un alt posibil narator, ascuns in persoana modesta si nesemnificativa a lui Zaharia Fantanarul. Ceremonialul povestirii se incheaga treptat, prin interventia mai multor participanti, pana cand lita Salomia isi intra pe deplin in rol si conduce abil firul discutiei catre satisfacerea orgoliului propriu. Zaharia, prin atitudinea sa pasiva, joaca rolul raisonneurului din literatura clasica, deoarece aproba si comenteaza succint faptele, da credibilitate povestii: "Asa-i, incuviinta Zaharia. A zvacnit catra ei: Tast! - asa avea el obicei sa faca - si s-a uitat incruntat. Si ei s-au dus cu mare frica".



Datorita "jocului actorilor" de la inceputul povestirii (lita Salomia. Zaharia Fantanarul, vocea impersonala a supranaratorului, comisul Ionita, razesuL), decorului (hanul, placintele din care lita Salomia se infrupta din cand in cand, ulcelele cu vin etc.) si scenariului descris in toate momentele sale esentiale, textul degaja o puternica impresie scenica, dezvaluie o regie dinainte stabilita, intentionata.

Povestirea in sine devine o pledoarie pentru iubire, dreptate, curaj, demnitate, generozitate, solidaritate etc, valori umane identificabile in intreaga opera a lui Sadoveanu.

Arta narativa este remarcabila, astfel incat "Sadoveanu este incomparabil tocmai prin desavarsirea si stralucirea expresiei, hranita din folclor si crescuta din cele mai nobile traditii ale literaturii noastre culte" (G.I. Tohaneanu, Arta evocarii la SadoveanU). Opera sa este "o imensa arhiva lingvistica si un laborator unic de regenerare a cuvintelor, de innobilare a lexicului nostru" (Gabriel Tepelea, Gheorghe Bulgar, Momente din evolutia limbii romanE). Scriind, Sadoveanu nu reface numai istoria poporului roman, ci si pe aceea a limbii sale, putand fi comparat, din acest punct de vedere, doar cu Eminescu.

Personajele sadoveniene cunosc si gusta cu neprefacuta placere savoarea cuvintelor. Limba, in cazul lor, nu e doar un mijloc de comunicare, ci o stare, o modalitate de fiintare intr-un timp si un spatiu privilegiate, rupte din cronologia imediata. Este o limba taraneasca alcatuita din tonalitati solemne, pe un amplu fond liric, poematic, in fraze ce reprezinta ele insele povesti uitate. "Eroii nu povestesc spre a-si usura sufletul si spre a reda viata, ci pentru a se sustrage vietii si mortii." (N. Manolescu, "Imaginarul sadovenian", in voi. TemE)

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.