Nuvela fantastica, de factura romantica
"Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui si forma limbii nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti." (Titu
MaiorescU)
Pornind de la aceasta apreciere pe care Titu Maiorescu o face in studiul "Eminescu si poeziile lui" (1889) in legatura cu personalitatea complexa a poetului nostru national, reiese importanta covarsitoare a operei sale in evolutia literaturii romane. Tot Maiorescu afirma, despre creatia eminesciana, ca este o sinteza a trei surse fundamentale:
» personalitatea psiho-intelectuala a lui Eminescu, vasta sa cultura de nivel european (studiaza filozofia moderna: Kant, Schopenhauer, Hegel si pe cea antica: Platon, AristoteL);
» amplele cunostinte dobandite despre mitologia indiana si romaneasca, despre istoria universala si cea a poporului roman, studiaza sanscrita, religia budista si textele indice: "Rig-Veda", "Mahabharata";
» stapaneste foarte bine literatura pasoptista si literatura populara romaneasca, cu care se simte intr-o desavarsita armonie spirituala.
Ca orice scriitor romantic, Mihai Eminescu este preocupat de misterele existentei, de marile intrebari filozofice, de nefericirea geniului in relatie cu superficialitatea societatii ("Scrisoarea 1", "Luceafarul", "Oda (in metru antiC)", "Glossa"), de conditia poetului si de misiunea artei sale ("Epigonii", "Numai poetul", "Criticilor mei").
Mihai Eminescu este cel care inaugureaza la noi proza filozofica si proza fantastica prin "Sarmanul Dionis", "Umbra mea", "Avatarii faraonului Tla".
Definitie: Nuvela este specia genului epic in proza, cu un singur fir narativ, urmarind un conflict unic, concentrat; personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, in functie de contributia lor la desfasurarea actiunii. Nuvela prezinta fapte verosimile intr-un singur conflict, cu o intriga riguros construita, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decat pe actiune.
Nuvelele se clasifica dupa criteriile comune ale subiectului cu modalitatea Iui de realizare in: nuvele istorice, psihologice, fantastice, filozofice, anecdotice. Dupa curentele literare in care se inscriu ca formula compozitionala, nuvelele sunt: renascentiste, romantice, realiste, naturaliste.
Termenul de "nuvela" vine din frantuzescul "nouvelle" si
inseamna "noutate, nuvela".
"Sarmanul Dionis" este prima nuvela fantanstica din literatura romana. La Mihai Eminescu, fantasticul se compune din imbinarea a
doua planuri: unul real si altul abstract-filozofic.
Tema nuvelei "Sarmanul Dionis" este reflectarea subiectiva asupra lumii si reuneste o serie de teme tipic romantice existente si in literatura universala: natura, iubirea si conditia nefericita a omului de geniu in raport cu timpul si cu societatea. Tema transmigratiei sufletelor, a metempsihozei valorifica ideea schopenhaueriana conform careia timpul si spatiul sunt manifestari ale substantei care se regenereaza vesnic, compusa - dintr-un numar de arhei - de modele eterne -, "umbre" ale individului fizic. Semnificatia titlului. Epitetul "sarman" din titlul nuvelei simbolizeaza nefericirea lui Dionis, cauzata de esecul sau in urma incercarii de a atinge absolutul in cunoastere, asadar nu se refera la conditia materiala a personajului. Dionis are numele zeului Dyonisos din mitologia greaca, fire vesela, petrecareata si, pus in antiteza cu definirea de "sarman", da titlului o sugestiva interpretare, la fel de inedita si surprinzatoare ca a nuvelei insesi.
Studiul textului
Dionis, un tanar de aproape 18 ani, visator incurabil, modest copist
"avizat a se cultiva pe apucate, singur", cu o existenta materiala precara,
A£ neavand "pe nimeni in lume, iubitor de singuratate" este descendentul f obscur al unor aristocrati scapatati, rataciti nu se stie cum "in clasele
poporului de jos". Tatal sau o iubise pe Maria, fiica unui preot si din aceasta iubire se nascuse Dionis. El isi aminteste cum "vaduvita sa muma il crescu cum putu din lucrul mainilor ei". Singura mostenire ce i-a ramas de la tatal sau este un portret din tinerete al acestuia, in care copilul se regaseste adeseori pe sine: "era el intreg, el, copilul din portret". intr-o seara ploioasa de toamna, Dionis se intoarce acasa cu capul plin de ganduri, reflectand in spirit kantian asupra conceptelor de timp si de spatiu: "nu exista nici timp, nici spatiu, isi spuse el, ele sunt numai in sufletul nostru". El cugeta ca daca lumea, dimpreuna cu toate evenimentele ei este rodul eului propriu, in care se petrec, in fapt, toate fenomenele in aparenta, inseamna ca omul, purtator de scanteie demiurgica, este atotputernic si poate sa caute in sine implinirea visului sau. Este, prin urmare, posibil ca, folosind anumite "lucruri mistice" cu ajutorul magiei si astrologiei, si el sa se poata misca in voie in timp, fie in trecut, fie in viitor - adica pe verticalele timpului; este posibil, de asemenea, sa se deplaseze pe orizontalele spatiului, "sa traiesc in vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun - oare este absolut imposibil? Visam calatorii in Univers, dar Universul nu este oare in noi?".
Pasionat de lectura cartilor de astrologie, Dionis le imprumuta de la anticarul Riven. in vis, cuprins de beatitudine, conditie necesara in ritualul initiatic, Dionis deschide o carte de astrologie, face un semn magic si se trezeste intr-un alt veac, in vremea lui Alexandru cel Bun, sub infatisarea calugarului Dan, discipol al dascalului Ruben, profesor la seminarul din Socola. Calugarul Dan are revelatia de a fi trait in viitor, sub numele de Dionis si ii marturiseste maestrului sau, Ruben, straniul sentiment. Acesta il indeamna sa-si continue experienta, prilej cu care Eminescu exprima aici teoria metempsihozei: "in sir, poti sa te pui in viata tuturor insilor care au pricinuit fiinta ta si a tuturor a caror fiinta ai pricinuit-o tu. () Omul are-n el numai sir, fiinta altor oameni viitori si trecuti () numai ca moartea il face sa uite ca a mai trait". Importantele idei filozofice ale timpului si spatiului sunt revelate tot prin intermediul mesterului Ruben, care-i explica lui Dan "deosebirea intre D-zeu si om", ca numai "D-zeu e vremea insasi", pe cand omul ocupa numai un loc in vreme. Si sufletul omului este vesnic, "dar numai bucata cu bucata". Nemarginirea (spatiuL) este "tot ca vremea, bucata cu bucata, poti fi in orice loc dorit". Daca omul, care este un sir nesfarsit de oameni, lasa pe unul din ei sa-i tina locul in timpul in care insul va lipsi din el, acesta este umbra lui. Omul si umbra sa isi pot schimba firile pentru o vreme, "tu poti sa dai umbrei tale toata firea ta trecatoare de azi, ea-ti da firea ei cea vecinica" si atunci, inzestrat cu vesnicie, "capeti chiar o bucata din atotputernicia lui Dumnezeu, vointele ti se realizeaza dupa gandirea ta se-ntelege, implinind formulele, caci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu pe care el Ie-a rostit la facerea lumei."
Ruben, sub infatisarea lui linistita si blanda, este un Mefisto care nu-si dezvaluie intentiile demonice, dar se bucura nespus de initierea eroului si-si recapata fizionomia satanica: "casa se prefacu intr-o pestera cu paretii negri ca cerneala, lumanarea de ceara intr-un carbune plutitor in aer, cartile in besici mari de stecla, la gura legate cu pergament, in mijlocul carora tremurau intr-un fluid luminos si ivoriu draci mici spanzurati de coarne, care zupaiau din picioruse. Ruben insusi se zbarci, barba-i deveni latoasa si-n furculite ca doua barbi de tap, ochii ii luceau ca jeratic, nasul i se stramba si se usca ca un ciotur de copac si scarpinandu-se in capul latos si cornut incepu a rade had si strambandu-se: -() inca un suflet nimicit cu totul!".
Urmeaza treceri bruste de la realitate la vis si invers cu atata repeziciune, incat calugarul Dan isi pierde simtul obiectivitatii si se lasa prins de imaginatie.
Utilizand virtutile magice ale cartii, care ii permit aprofundarea in aventura cunoasterii, Dan se desparte de propria umbra si descopera ca sufletul sau a mai trait candva "in pieptul lui Zoroastru" (personaj legendar, reformatorul religiei iraniene antice - A«.A«.), care "facea ca stelele sa se mute din loc cu adancul grai si socoteala combinata a cifrelor lui". Repetand formulele magice, pe care creatorul insusi le-ar fi rostit la facerea lumii, el afla in adancul sufletului sau esenta divina: "Tu esti ca o vioara in care sunt inchise toate cantarile - ii spusese maestrul sau, Ruben - dar acestea trebuie trezite". Sub bagheta maleficului alchimist si astrolog Ruben, din abisurile intunecate ale fiintei, vin spre lumina stravechile mituri ale dorintei omului de vesnicie, de intoarcerea lui Ia conditia originara a existentei.
Ideea ca iubirea este singura cale spre cunoastere este prezenta aici, "calatoria lor nu fuse decat o sarutare lunga" si avea loc in vis, cuplul implinindu-se, caci "visau amandoi acelasi vis". Aceasta calatorie in Univers este un drum al cunoasterii, ideal spre care accede Eminescu.
Peisajul cosmic este un paradis al lumii ("luna stralucita, stele de aur ce-si inchideau pleoapele spre a Ie deschide iar, un cer albastru si fara nori, case inalte a caror stresini de olane se uitau in luna - iata tabloul!"), la limita dintre creat si increat si da celor doi o stare extatica, o fericire edenica ce este insa limitata de "o poarta inchisa", pe care "n-au putut-o trece niciodata". Visul este tulburat de un triunghi sacru, avand in centru "un ochi de foc", deasupra caruia sta scris "un proverb cu literele strambe ale intunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigma chiar pentru ingeri". Dan cauta cu febrilitate in cartea lui Zoroastru magia care sa-i permita descifrarea proverbului, care semnifica atingerea absolutului in cunoastere: "as voi sa vad pe Dumnezeu". in zadar ingerii ii soptesc si-1 avertizeaza: "De ce cauti ceea ce nu-ti poate veni in minte? () De ce vrei sa scoti din arama sunetului aurului? Nu-i cu putinta". Lui i se pare ca ingerii fac ceea ce el gandeste, dar Maria ii explica, soptit, ca, daca Dumnezeu vrea, atunci Iu gandesti ceea ce gandesc ingerii". El nu vrea sa inteleaga si continua sa-si impuna vointa de a vedea fata lui Dumnezeu. Raspunsul ingeresc vine taios: "Daca nu-l ai in tine, nu exista pentru tine si in zadar il cauti".
Atingerea absolutului nu se implineste, intrucat, in entuziasmul si extazul momentului, el considera ca poate controla Universul: "oare nu se misca lumea cum voi eu?" Strangand-o pe Maria "la inima lui", gandeste intr-un mod nefericit: "Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne.". Acest gand profanator, ca el ar putea fi Dumnezeu, simbol al puterii absolute, il prabuseste cu brutalitate in abis, el fiind aspru pedepsit prin revenirea la conditia de muritor, sugerand ca limitele obiective ale gandirii umane nu pot fi depasite, deoarece nici omul si nici ingerii nu au acces la tainele Creatiei: "Nefericite, ce ai indraznit a cugeta?"
Dionis realizeaza ca a visat si revine la conditia sa initiala de muritor, chiar daca, bolnav fiind, in delirul sau continua sa creada ca este Dan si ca Maria, pe care o vede la fereastra casei invecinate, este aceeasi din visurile sale si ca anticarul Riven ar fi maestrul Ruben.
Se contureaza in inima lui "neputinta realizarii viselor lui () si prima mea dorinta si poate ultima - nerealizabila". implinirea cuplului in finalul nuvelei, singura opera eminesciana in care dragostea se realizeaza, simbolizeaza faptul ca iubirea este singura cale de a accede in cunoastere, in aspiratia spre absolut. Atingerea absolutului este fericirea suprema, iar iubirea implinita este numai o treapta spre fericire: "El simtea ca o oara langa ea ar plati mai mult decat toata viata. Cata intensiva, dureroasa, fara de nume fericire intr-o oara de amor!", sugerand sacrificiul suprem de care este capabil numai omul superior pentru atingerea iubirii ideale. concept filozofic intalnit si in lirica eminesciana ("Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire" - "Luceafarul").
Cutezanta de a aspira sa cunoasca absolutul este pedepsita fulgerator, Dan revenind la conditia umana limitata, iar Eminescu intreaba cititorul, cu o ezitare stimulativa: "Cine este omul adevarat al acestor intamplari: Dan, ori Dionis?". Calatoria avusese loc in vis, el redevine copistul metafizic Dionis, Maria, fiica spatarului Mesteacan, este vecina de peste drum care canta la pian, Ruben este arhivarul evreu Riven, iar umbra se dovedeste a fi indragitul portret al tatalui sau: "Ruben e Riven; umbra din parete, care joaca un rol atat de mare, e portretul cu ochii albastri; cu disparitiunea acestuia dispare ceea ce veti fi indemnati a numi o idee fixa; in fine, cu firul cauzalitatii in mana, multi vor gandi a fi ghicit sensul intamplarilor lui, reducandu-le la simple vise,a unei imaginatii bolnave", in finalul nuvelei, revine ideea filozofica exprimata de Eminescu si in "Glossa", anume lumea vazuta ca teatru. in care oamenii interpreteaza roluri predestinate: "Nu cumva indaratul culiselor vietei e un regizor, a carui existenta n-o putem explica? () Nu sunt aceeasi actorii, desi piesele sunt altele?". Ideea este preluata de la Schopenhauer si este exprimata cu aproape aceleasi cuvinte ca cele ale filozofului german: "Vointa universala e regizorul care misca in spatele culiselor vietii pe toti muritorii, ca pe scena unui teatru".
Noutatea incontestabila a nuvelei "Sarmanul Dionis" Consta in modul original in care Eminescu imbina filozofia cu naratiunea fantastica si descrierea, transpunand in imagini artistice un orizont ce nu exista decat in puterea imaginatiei, inexplicabil si necontrolabil rational.
