TAINA de Ioan Alexandru BRATESCU-VOINESTI (Povestire)
Intr-o vineri, pe la sfarsitul lui august, ma pomenesc cu nenea Iorgu la mine, ca sa-mi propuie sa mergem a doua zi la vanatoare.
- Gand la gand cu bucurie, zic, nene Iorgule; tocmai vroiam sa ies in oras sa te-ntalnesc, tot pentru vanatoare; dar nu mane dimineata, ca am nitica treaba.
- Dar cand?
- Plecam maine dupa-pranz si ne-ntoarcem duminica seara. Pe aici primprejur, degeaba, nu sunt prepelite. Daca vrei insa sa ne intoarcem cu vanat, sa mergem tocmai la Milesti.
- Dar de ce? De cand cu intamplarea cu bietul Virgil, nici n-am mai dat pe-acolo.
Intamplarea la care facea aluzie nenea Iorgu era moartea bietului colonel Steriu, impuscat din greseala de un taran, vanator, fost ordonanta la el. Da, era sfasietoare amintirea nenorocirii, petrecuta acum doi ani, si pe care revederea locului unde se-ntamplase trebuia sa ne-o evoce; dar gandindu-ma ca locurile mai apropiate de oras le batusem pana atuncea toate zilele din urma, fara sa gasesc vanat, si aducandu-mi aminte de zecile de prepelite impuscate alta data in meiurile si in porumburile pline de mohor de pe locurile taranilor, avusei o vorba cruda:
- E! asta e Mortii cu mortii si viii cu viii. Apoi, rusinat de privirea de blanda mustrare a lui nenea Iorgu, adaugai: N-avem nevoie sa mergem in sat la Milesti. Luam cu noi toate ale mancarii si dormim, cum iti aduci aminte c-am mai dormit o data, la sirele de paie ale oamenilor. Altundeva nu vad unde ne-am putea duce.
- La Produlesti.
- N-am fost eu marti? Nimic. Porumburile de doi stanjeni, iar miristile parte intoarse, parte tocate de oi. La Milesti sunt meiurile taranilor. Iti aduci aminte cate am ucis acolo.
Ispita belsugului de vanat l-a invins pe nenea Iorgu s-a ramas asa: sa plecam a doua zi dupa-pranz; si, fiindca tot se ducea in oras, sa vorbeasca el cu Pitis pentru postalion.
Minunat tovaras de vanatoare nenea Iorgu! Exact la intalnire, fara preget la umblet, cu toti saizeci si cinci de anii lui, si nesuparacios la glume, si tintas "pusca sigura", vorba bietului colonel Steriu. Am umblat eu cu multi vanatori, dar asa vanator cu dichis ca nenea Iorgu nici c-am mai vazut, macar ca nu era om bogat. Nu mai vorbesc de cainele lui, care doar ca nu vorbea; dar nu era scula trebuincioasa unui vanator care sa lipseasca din "besacteaua" lui, fara de care nu pleca la vanat. Acum in urma si-a luat si termofor. Pune in el cafea cu rom in clocote, si fierbinte ramane 24 de ceasuri. Si ce bine prinde diminea- ta pe racoare o cafeluta calda. Minune!
A doua zi, punct la trei si jumatate dupa-pranz, dupa cum ne vorbisem, postalionul era la poarta. Mi-am urcat cainele pe capra, m- am suit si eu cu bocceluta mea cu merinde langa nenea Iorgu si am pornit-o la drum. Socoteam ca cei patruzeci de kilometri pana la Milesti i-om putea face in trei ceasuri si ca vom putea vana ceva si in seara aceea: dar caii erau statuti, facusera in ajun drumul la Ploiesti, asa ca inmurgea bine cand am ajuns la sirele de paie unde aveam sa dormim. Curand dupa ce am mancat, in vederea scularii timpurii de a doua zi, ne-am randuit culcusurile si ne-am lungit jos, invelindu-ne cu paie, iar peste ele cu mantale de cauciuc.
Era o noapte de august fara luna, de o frumusete care nu se poate zugravi prin cuvinte. Cum sa zugravesti si cu ce sa asemeni bolta cerului si sclipirea vie a mii si miilor de stele? Stiu ca maretia frumusetii imi coborase in suflet un sentiment de evlavie si de admirare, care-mi taia rasuflarea. Nenea Iorgu, amutit ca si mine, sta cu fata-n sus, cu ochii tinta la stele.
Din cand in cand se auzeau sforaind caii, care pasteau alaturi; intr- un rand, departe, tocmai in fundul zarii dinspre miazazi, s-a auzit uruitul si fluieratul unui tren care trecea spre Bucuresti, apoi au murit toate zgomotele si nu se mai auzea decat cantecul greierilor: fiiir-fiiir, fiiir-fiiir, aceleasi doua note lungi si tremurate, ici, colo, pretutindeni; parca era insasi usoara rasuflare a pamantului adormit
Deodata, in linistea aceea rasuna un glas puternic:
- Care esti ala, ma? Era paznicul.
- Oameni buni, raspunse nenea Iorgu
- Care oameni? Ce cautati acolo? Vizitiul, ca sa-l potoleasca:
- E conu Victor Miculescu si conu Iorgu Petrescu; au venit la vanatoare.
- Aha! raspunse dumerit omul si apropiindu-se de noi: Sarut mana, dumneavoastra sunteti?
Nu mai era nici o asemanare intre vocea blanda de acum si vocea de adineauri. Ne cunosteam. Era Toma Sitarus, vanator si el, nelipsit de la bataile pe care le faceam aici, iarna, la lupi si la mistreti, pe cand traia bietul colonel Steriu.
- Ce mai faci, Tomo?
- Sarut mana, bine, coane Iorgule.
- Prepelite ceva sunt?
- Sunt berechet, mai ales in lunca mica.
- Dar ailalti ce mai fac? Vasile, Lazar, Alecu al Popii?
- Sunt bine, cu munca, cu alea
- Dar Marin Dorobantu? intrebai eu
- S-a rapus acum doua saptamani.
- Zau! a murit? intreba nenea Iorgu cu mare mirare.
- Pai se stricase rau, coane Iorgule. De cand cu nenorocirea cu bietul domnu colonel, dupa ce si-a facut luna de osanda, a cazut la darul betiei. Nu-l mai scoteai din carciuma. Parca-si facea singur de cap. Eu crez ca s-au ars matele dintr-insul.
Dupa o tacere de catava vreme, Toma mai zise:
- E! sarut mana si noapte buna, ca e tarziu si maine va sa va sculati din vreme.
Si se departa, pierzandu-se in intuneric.
Vestea mortii lui Marin imi aduse aminte moartea colonelului. Cum stam cu ochii inchisi, vedeam limpede toate imprejurarile in care se intamplase. Petrecerea vesela seara in ajun la Alecu al Popii, scularea a doua zi de dimineata pe un ger cumplit; drumul cu saniile pana la padure. Vedeam locul unde stam asezat in bataie. Auzeam glasul haitasilor, bubuitul pustilor si apoi strigate de chemare: "Hap-haap! hap- haap!" si chiar pe Toma acesta chemandu-ma disperat: "Sai, coane Victor, l-a impuscat pe domnu colonel". Ce deslusit mi se infatisa in minte colonelul lungit jos in zapada, intr-o balta de sange, cu hainele sfasiate, cu o rana mare in coasta dreapta; nenea Iorgu si Misu Palada ingenuncheati langa el, cautand sa-i lege rana. Alaturi, inconjurat de un card de oameni care-l injurau, Marin Dorobantu, rezemat de un pom, cu o privire tampita, gafiind suierator: "hhh! hhh!" Si acum m- apuca cu fiori, aducandu-mi aminte intoarcerea spre casa cu bietul Virgil intins intr-o tarlie; multimea de lume adunata cu trecerea noastra prin oras; disperarea neveste-sii si fii-sii si moartea lui, acolo acasa, in curte, cu un ultim zambet pe buze pentru ele
Toate aceste imprejurari mi se perindau prin minte, cand auzii alaturi pe nenea Iorgu zicand incet si grav:
- Hm! Dumnezeu sa-l ierte.
-Pe cine? intrebai eu.
-Pe Marin Dorobantu.
Eram gata sa adorm, cand il auzii din nou, soptind ca numai pentru dansul:
- Hm! Dumnezeu sa-l ierte.
- Nu dormi, nene Iorgule?
Nenea Iorgu, in loc sa-mi raspunza, isi intoarse capul spre postalion si chema incet, dar deslusit: "
Ionita! Ionita!" apoi, incredintandu-se ca vizitiul dormea, se trase binisor langa mine si-mi zise:
-Victore, nimanui n-am spus taina pe care vreau sa ti-o spui tie acuma; dar jura-te c-ai s-o pastrezi numai pentru tine.
- Ma jur.
- Asculta iti aduci aminte ca in noaptea aia, voi, adica tu, Constantiniu, State si cu Misu Palada ati mas la Alecu al Popii, iar Virgil si cu mine am trecut la Marin Dorobantu. Asa e? Stii pe nevasta lui
Marin.
- Cum sa n-o stiu? Voichita, dupa care ni se scurgeau ochii tuturor.
- E! Casa lui Marin o stii. Avea o odaie buna in dreapta, la drum, in care am dormit noi, si alta in stanga, nelocuita; si mai avea in fata langa magazie o alta odaita, in care dormeau ei. La catava vreme dupa ce am intrat in casa - eu stam si-mi faceam tigari - vad pe Virgil ca iese afara si-l auz ca striga pe Marin si-i spune ca ar fi bine sa vie a doua zi si fratii Vintilesti din Suseni, ca sunt pusti cam putine, si ca cum ar face sa le dea de veste. Marin zice: "Au un cumnat aici, sade tocmai in capul satului. Ma duc sa-i spui, sa-i vesteasca." Trecuse, asa, aproape un sfert de ceas, si Virgil nu se mai intorcea, cand auz ca se deschide portita de la drum si tot atunci vaz pe Virgil ca intra repede in odaie si trage zavorul. In urma lui incerca cineva clanta la usa si auz un glas facand: "Hm!" Vroiam sa-l intreb unde a fost, dar el imi facea semn cu mana sa tac din gura. Cum stam asa tacuti, auzim un geamat dinspre odaita din fata. Virgil zice: "Vezi c-o omoara p-aia". Am priceput. Am iesit afara. De pe prispa se auzea glasul inabusit al lui Marin: "Asa, catea, hai? Asa, hai?" L-am strigat. Cand a deschis usa, i-am vazut in bataia luminii lampii fata incruntata si fioroasa. Cand a dat cu ochii de mine, odata s-a domolit, si-a scos caciula din cap si m-a intrebat rasufland din adanc: "Ce poftesti, coane Iorgule?" Zic:
"Ce-ai facut cu Vintilestii?" Zice: "Am gasit pe cumnatul lor la carciuma. Mi-a spus ca se duce maine dis-de-dimineata sa-i vesteasca." M-am facut ca intru in casa si ascultam. Nu se mai auzea nimic. Cand am intrat in odaie, zic: "Bine, ma Virgil, nu e pacat de Dumnezeu? Omul asta ti-a fost sluga buna si credincioasa atata vreme; de cate ori venim la vanat isi lasa treburile si merge cu noi ca un caine, si ce impusca noi luam, si tu drept rasplata ii necinstesti casa. La ce? Sa fii becher tot as mai pricepe; dar om insurat, cu fata de maritat." Zice: "E! parca dumneata in tineretile dumitale" Zic: "Nu! pe Dumnezeul meu! Sunt om de saizeci si mai bine de ani, si oi fi avut si eu fel de fel de prilejuri; dar niciodata nu m-am legat de nevasta altuia." Zic: "Daca te taia, ori iti crapa capul cu ceva - ca, Doamne fereste, la asa necaz omul nu cauta - ce te faceai? Cum? Pentru ce? Asa e?" A doua zi, cand am iesit in curte, Marin inhama caii la sanie, parca nu s-ar fi intamplat nimica, dar pe ea n-am mai vazut-o Cand am ajuns la padure, iti aduci aminte ca eu spuneam ca era rau ales locul unde stam noi: colnicul prea ingust. Tu cu Constantiniu si cu ailalti erati in flancul stang. In flancul drept, era Misu Palada, dupa el veneam eu, pe urma Marin, si, in stanga lui, Virgil. Isi alesese locul langa o buturuga de tufan. Mania lui sa stea jos, ca daca sta in picioare poate-l impusca in sold ori in picioare, nu tocmai in coasta Mistretul a dat sa iasa intai la mine, pe urma a cotit-o la stanga. Eu am tras numai de datorie, ca era departe. A iesit tocmai intre Marin si Virgil E! acuma spune tu
- l-a ucis cu dinadinsul ori din greseala? Eu, cand s-a dat vestea ca e ranit si am aflat cine-l impuscase, am inghetat, dar nu mi-am pierdut mintile. Mergand intr-acolo, am vazut locul de unde trasese, locul pe unde trecuse mistretul, locul unde sta Virgil colnicul ingust, in povarnis si mi-a intrat o indoiala in suflet. Daca o fi numai o intam- plare? Cu o vorba a mea bag omul in ocna fara vina. Si cand el a zis oamenilor care-l intindeau: "N-am vrut sa-l impusc"; iar oamenii il injurau: "Cine zice c-ai vrut, pacatosule?" am simtit ca vorbele alea pentru mine le spunea, ca numai eu puteam spune c-a vrut sa-l impuste. Dar n-am spus, ca nici nu credeam ca Virgil o sa moara Pe drum, cand ne intorceam spre oras, eram hotarat ca, de s-o intampla sa moara, sa-l dau de gat. Dar, dupa ce a murit, in fata deznadejdii nevesti-sii si a fii-sii, mi s-a parut ca l-as ucide a doua oara in dragostea lor, daca as vorbi; si am tacut pana acuma si mi-am zis ca daca l-o fi ucis cu dinadinsul, Dumnezeu nu doarme. Si ia auzi cum a murit Marin Dorobantu.
-Va sa zica, facui eu, nene Iorgule, dumneata crezi?
- Stiu eu? a raspuns nenea Iorgu, si am ramas amandoi pe gan- duri
Trebuie sa fi fost tarziu de tot, ca era o tacere desavarsita, nu mai cantau nici greierii, cand am adormit soptind intr-un glas cu nenea Iorgu:
- Hm! Dumnezeu sa-l ierte!
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care
Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.
