IN LUMEA DREPTATII de Ioan Alexandru BRATESCU-VOINESTI (Povestire)

 

IN LUMEA DREPTATII



De ce s-o fi ducand Andrei Rizescu sa-si petreaca seara la avocatul Vineanu, a carui sotie primeste in toate joile, nu stie nici el. Afaceri si politica nu se pricepe sa discute, carti nu stie sa joace, sa danseze, nici atat, iar miopia lui il face sa tresara la fiecare miscare, de teama sa nu rastoarne ceva. Se pricepe sa cante din vioara, ca e absolvent al Conservatorului; dar, din cei sase ani de ratacire prin provincie, a invatat ca lumea vine la sindrofie sa raza, sa vorbeasca, iar nu sa stea smirna ca sa asculte muzica.

O sa faca si asta-seara ce a facut joia trecuta: o sa se miste cu precautiune de la un grup la altul, o sa priveasca portretele si litogra- fiile de pe pereti, o sa auda aceleasi convorbiri si aceleasi valsuri cantate la pian de domnisoare, si o sa plece obosit de urat, cu dorul Bucurestiului inzecit. Ajuns, vazu cu o trista multumire ca parca n-ar fi alta seara, ci tot a de joia trecuta. In odaia din dreapta, aceleasi doamne cu figuri patimase, in care nu mai era nimic feminin, jucau maus scump, care le aduna galerie imprejur; in odaia de alaturi jucau aceiasi barbati; intr-alta parte cativa alti insi vorbeau despre aceeasi tradare nationala si micsorare a prestigiului tarii; ca si in joia trecuta, cativa ofiteri se plangeau catre domnisoare de lipsa unui lac pentru patinaj ori impartaseau cu bucurie hotararea colonelului de a pune la anul parchet in salonul clubului militar. Erau de fata trei colegi de magistratura ai lui Andrei, dar procurorul si supleantul jucau pocher, iar cu presedintele nu prea era in dragoste mare; mai erau si alti avocati, dar parte erau tot la carti, iar parte discutau politica; cu alta lume nu se cunostea bine, nefiind in oras decat de vreo cateva luni; noroc ca erau pe o masa albumuri de fotografii si de carti postale ilustrate, pe care Andrei puse mana, ca sa faca si el ceva.

Era adancit in rasfoirea lor, cand din odaia cu pian se auzi altceva decat obisnuitele valsuri. Dupa o clipa de gandire, isi aduse aminte ca eMondschein-Sonnate a lui Beethoven, o bucata pe care o canta si el la vioara.

Lasand albumurile, se strecura pana la usa odaii. Canta o fata imbracata intr-o rochie modesta, cenusie, care i se parea ca-i e cunos- cuta. Se intreba cu nedumerire: unde a mai vazut el acel chip, a carui frumusete nu sta numai in fragezimea tineretii, dar mai ales in distinc- tiune: o frunte bombata sub care straluceau ochi negri, sclipitori de inteligenta, iar in parul negru pieptanat in sus, o vita de par alb, ca un buchet de iasomie!

In vremea asta domnisoarele radeau de glumele unui ofiter; in odaia de alaturi se iscase o cearta la o masa.

- Fugi, domnule, d-aici, se auzea strigand vocea colonelului, joci ca o mazeta. O joci de patruzeci de ani si tot n-ai invatat-o. Apoi cand ma vezi ca-ti lepad pica de-un ceas

Lumea radea cu hohote.

Fata care canta la pian, cu insusirea pe care o au femeile de a vedea fara sa priveasca, observase pe tanarul cu ochelari, care sta in pervazul usii de alaturi si singur asculta cu sfintenie ce canta ea.

"Unde am mai vazut eu figura asta?" se framinta Andrei si, simtind pe cineva care se apropiase de dansul, se intoarse.

Era Antonescu, noul director al gimnaziului, cu care facuse cunos- tinta cateva zile mai inainte pe ulita.

- Era sa va intreb cine e domnisoara care canta la pian, dar banuiesc ca nu stiti, ca sunteti venit mai de curand decat mine.

- Ba stiu, raspunse directorul. E domnisoara Murgu, sora nevesti- mii.

- Asa!? Ce bine canta la pian domnisoara Murgu Deodata i se facu lumina in minte si incepu sa rada.

- A, domnule Antonescu, sa vezi ce lucru ciudat mi se intampla.





De aproape un sfert de ora ma chinuiesc sa-mi aduc aminte de unde cunosc pe domnisoara si acum imi reamintesc.

- De unde?

- Acum doi ani, in vacanta mare, am fost in treacat vreo trei zile la Govora. Intr-o seara s-a dat o reprezentatie in folosul cantinelor scolare. Nu e asa ca printre alte domnisoare a cantat si domnisoara

Murgu?

- Asa e.

- Pastrez si acum afisul cu o insemnare de cat de bine a cantat domnisoara, mi se pare, Elena Murgu.

- Asta e nostim, zise Antonescu zambind. Sa i-o spunem.

- A, ba nu.

- Ba da, cum o ispravi.

Se asezara pe canapea si urmara pe soptite convorbirea, din care Andrei afla ca doamna Antonescu a ramas acasa, nefiind tocmai bine; ca Antonescu, din pricina aerului Giurgiului, care nu-i pria, a obtinut sa fie mutat aci, in oraselul acesta de munte; ca, macar ca nu era venit decat de doua luni, simtea o mare imbunatatire in sanatate; ca Elena ii era cumnata si fiica tot intr-o vreme, deoarece ei o crescusera, fiindca-i murisera parintii cand era abia de sase ani; iar Antonescu afla ca nici Andrei n-are parinti, ca e si el numai de sase luni in oras.

In vremea asta fata sfarsise si, intorcandu-se, ii privea. Directorul se scula si luand pe Andrei de mana il duse la dansa.

- Eleno, da-mi voie sa-ti prezint pe domnul Andrei Rizescu, judecator de sedinta la tribunal si absolvent al Conservatorului la vioara.

Apoi istorisi, cu toate impotrivirile lui Andrei, chestiunea afisului de la Govora.

- Admirabila e sonata asta, domnisoara, zise Andrei, ca sa schimbe vorba. Nu stiu daca ati auzit-o vreodata la pian si vioara.

- Nu.

- O stii la vioara? intreba directorul.

- Da.





Gazda, doamna Vineanu, care auzi in treacat cuvintele din urma, veni sa staruiasca de Andrei sa-si aduca vioara.

- Te rog frumos, domnule Rizescu. Sunt trei pasi pana la dumneata.



- Alta data da, asta-seara insa nu.

- Ma insotesc si eu la rugaciunea doamnei Vineanu, starui Elena

Murgu. Sunt aci, va pot acompania la pian.

Ii suna vocea mai dulce decat pianul de care sta rezemata, si privirea ei zambitoare ucidea orice putere de impotrivire.

Dupa o clipa de codire se inclina:

- Fie.

Atunci fata facu un pas catre dansul si-i zise, privindu-l drept in ochi:

- Daca nu v-ar pricinui prea multa cautare, v-as ruga sa aduceti si afisul.

- O! asta nu, raspunse el indreptandu-se spre iesire.

Totusi l-a adus. Citise in graba acasa insemnarea facuta pe el si vazuse ca nu era nimic de ascuns; deci, inainte de a incepe sa cante, il scoase din buzunar si-l intinse fetei, care citi cu obrajii infloriti, desigur din pricina rasfrangerii culorii afisului:

"Eram in picioare langa scena. Cea din urma care a cantat a fost domnisoara Elena Murgu, imbracata simplu intr-o rochie civita, o fata palida la fata, cu ochii vii si cu o vita de par alb pe frunte. Nu stiu ce mi-a dat de la inceput incredintarea ca, daca va canta si aceasta domnisoara, va canta bine. O parte din public se pregatea sa plece, satul de atata muzica. Dar de la primele acorduri a robit toata sala, iar cand a terminat, cu drept cuvant i s-au facut ovatii."

Dupa ce Andrei intocmi afisul cu ingrijire si-l vari in buzunar, incep sa cante, si canta amandoi atat de bine si puterea muzicii e atat de mare, incat capetele se intorc, vorbele inceteaza, pana si jocul de carti se opreste, toti se inghesuiesc in cadrul usilor, iar cand sfarsesc, lumea izbucneste in aplauze:

- Admirabil!





- Domnule Rizescu, nu te mai primesc fara vioara, zise gazda

Si acum, intors acasa, Andrei se gandeste ce rau i-ar fi parut sa nu se fi dus la sindrofia lui Vineanu. Un bine nespus ii umple inima.

Isi ia vioara si canta de unul singur, pe cand in minte ii flutura doi ochi negri, sub o frunte mare, cu o vita de par alb, ca un buchet de iasomie



*

O pornise de jos Andrei Rizescu. Era fiul dascalului Rizea de la biserica Sfantului Gheorghe din Pitesti, om sarac, fara alta avere decat venitul a trei pogoane din pamantul parohiei. Ajutat la cheltuieli de boierul Marescu, ctitorul bisericii, Andrei a invatat alaturi de baiatul Marescului; dar pe cand feciorul boierului isi trecea clasele cu propteli, baiatul dascalului iesea printre cei dintai.

La sfarsirea liceului s-ar fi inscris la alta facultate decat la Drept, daca nu ar fi fost staruintele batranului Marescu, care vroia sa-si aiba copilul alaturi cu Andrei, a carui sarguinta si cumintenie puteau sa-i fie un indemn. Pe langa Facultatea de Drept, Andrei mai facea si pe cea de Filozofie si mai urma si Conservatorul la vioara, talent pe care-l mostenise de la tata-sau, ca si dascalul Rizea canta la vioara. Si iarasi, pe cand Andrei ducea o viata asezata, necunoscand alte petreceri decat cititul, vioara, lungile plimbari imprejurul Bucurestiului si regulatele partide de sah cu Klein, un coleg de conservator, care-l invatase acest joc, socotindu-se vinovat si stricat dupa o seara petrecuta prea tarziu la berarie in discutii - tanarul Marescu isi cheltuia viata in cafenele si in petreceri desfranate.

Dupa ce si-a luat licenta, pe cand Marescu pleca la Paris pentru doctorat, Andrei capata, cu sprijinul boierului, un post de substitut la Teleorman. Trecusera doi ani de la intrarea lui in magistratura, cand s-au intamplat nenorocirile care au sfaramat deodata toate legaturile de recunostinta ce-l legau de neamul Marestilor.

Andrei avea o sora, Ana, care mergea in casa boierului de ajuta la cusut doamnei si domnisoarei Marescu. Aceasta sora, nespus de draga lui Andrei, a fost sedusa de tanarul Marescu, intors in vacanta de la

Paris.

Rusinea ce fata facuse tatalui si fratelui sau a ispasit-o prin chinurile in care s-a sfarsit, otravindu-se. Peste cateva luni s-a rapus si dascalul

Rizea, iar Andrei a ramas singur pe lume.

De atunci, fara sprijinul nimanui, numai prin purtarea lui buna si prin munca lui - cateva studii insemnate, publicate in reviste juridice, atrasesera luarea-aminte a lumii judecatoresti - inaintase incet, din treapta in treapta, ajungand in timp de sase ani judecator de sedinta aci, in acest oras. Colegii lui ii gaseau trei cusururi: ziceau ca este zgarcit, ursuz si mandru; dar n-aveau dreptate. Zgarcit ii ziceau pentru ca nu-si risipea banii la carti, dar ar fi de cercetat si de numarat cati magistrati cinstiti, fara nici o alta stare, au putut, ca Andrei, cu economii din leafa, sa-si faca o biblioteca frumusica, sa calatoreasca o data pana la Roma si sa aiba si doua mii de lei pusi deoparte. Mandru si ursuz ii ziceau pentru ca nu-i placeau chefurile si nu da ghes cu dragostea nimanui, nu prea se ducea in lume; dar asta tinea si de miopia lui, care-l facea sfios; iar daca aveau nitica dreptate cand ziceau ca "fulgera la Cornul caprei cand o rade Rizescu", tot atat e de adevarat ca nu l-au vazut niciodata necajit, nici nu l-au auzit vorbind altfel decat cu nepasare mersul starilor sufletesti ale oamenilor, fara sa vrei, pe nesimtite, te simti impins spre mahnire si spre mizantropie, vazand zilnic pe oameni sub acelasi unghi al sfasierilor si intremancarilor pentru un peticel de interes.

Asa cum era, in scurta vreme de cand era in acest oras, placuse multora si nu erau putini acei care, avand o fiica, o sora sau alta ruda de maritat, ar fi primit cu bucurie s-o dea dupa dansul. Se poate, prin urmare, intelege usor ce valva a starnit in acest orasel, in care orice casatorie era un eveniment, vestea ca Rizescu o sa se casatoreasca cu cumnata directorului gimnaziului. Auzi dumneata, sa ia fata straina, abia venita, fara un ban de zestre, cand, slava Domnului, erau in oras atatea fete frumoase, binecrescute si cu stare.

Lucrurile s-au intamplat in chipul cel mai firesc.



In duminica urmatoare sindrofiei de la Vineanu, Andrei se dusese la Antonescu.

Directorul locuia chiar in localul gimnaziului, avand pe seama lui trei odai jos, in aripa dreapta a cladirii. Intr-o alta casa, unde venea sa faca intaia vizita, ar fi stat cel mult zece minute, cu manusile in maini, nemiscat pe scaunul pe care ar fi apucat sa se aseze; dar aci, atitudinea prietenoasa si lipsita de eticheta a lui Antonescu il facuse sa stea mai bine de un ceas.

Cand a intrat, sotia si cumnata directorului nu erau in odaie. Il primise el, intr-o hainuta de casa, patata si arsa in mai multe locuri de fel de fel de acide, si intaia vorba i-a fost:

- Ma rog, tii la eticheta? sa ma duc sa-mi schimb haina

- Te rog, nu te deranja, raspunse Andrei zambind. Iar dupa ce venisera cucoanele si dupa ce l-a infatisat nevesti-si, il intrebase daca se grabeste, si fata cu raspunsul negativ al lui Andrei:

- Apoi scoate-ti manusile. Ma rog, nu te las asa cu una, cu doua: mi-ai spus deunazi ca nu cunosti gimnaziul si vreau sa ti-l arat in amanuntimi.

Si au mers cu totii sa vada localul gimnaziului. Era in adevar vrednic de vazut: sali de studiu curate, mari si luminoase, sala de desen, sala de gimnastica, o biblioteca cum nu s-ar fi asteptat Andrei sa gaseasca intr-un orasel atat de mic; si in sfarsit, pastrat pentru la urma, labora- torul de fizica si chimie, specialitatea lui Antonescu, alaturi cu un amfiteatru incapator.

La fiecare exclamatie de admiratie a lui Andrei, directorul se intorcea catre fata si o intreba:

- Sa-i spunem aci? si raspundea tot el: Nu, lasa la urma. Antonescu era un om de vreo patruzeci si cinci de ani, blond, slabut, chel ca sticla, vioi ca o vrabie; porecla de "Neamtul", pe care o purta din scoala, i se cuvenea si pentru infatisarea lui, si pentru ca in adevar era german dupa mama; iar aplecarea lui pentru stiintele naturale o mostenise de la bunicul sau matern, raposatul Maller, farmacistul.

- Uite ce am combinat noi, domnule Rizescu, zise el, dupa ce se intoarsera in odaia de primire dar cum sa incep, ca trebuie o introducere?

- Lasa mai tarziu, Alexandre, zise nevasta-sa.

- A, nu! Nu ma stii pe mine? Eu cand am ceva de spus, trebuie sa-l spun indata, ca ma supara, parca mi-ar umbla un fir de par pe limba. Uite ce e.

Si incepu sa explice cum ii lipseau din laborator multe lucruri esentiale, care trebuiau neaparat cumparate; ca de la minister era gata de capatat suma trebuincioasa, ca judetul, vorbise cu prefectul, n-avea fonduri.

Atunci ce s-a gandit? Asa e ca Elena canta bine la pian?

-O, foarte bine!

- Eleno, asa e ca domnul Rizescu canta bine la vioara?

- Mai mult decat bine, raspunse fata.

Atunci era foarte simplu: s-a gandit ca ar putea organiza in amfi- teatrul gimnaziului un concert - era destul de incapator amfiteatrul

- si s-ar putea scoate o suma destul de frumusica; si parandu-i-se ca vede o miscare de protestare a lui Andrei:

- Mai intai, n-o sa ai de cantat toata seara, ca o sa mai fie si alte bucati; baietii o sa cante in cor, altii o sa declame, altii o sa mai faca scrima. Ma rog, de toate. Sa nu zici nu, domnule Rizescu. In orice caz, lasa-ma sa mai trag nadejde doua-trei zile. Ce e azi?Duminica? Uite, iti acordam trei zile de gandire: luni, marti si miercuri, cand te rugam sa fii sa pranzesti cu noi. Daca primesti, vii miercuri cu vioara, daca nu, vii fara vioara.

Asa e ca va sa fie cineva afara din cale de ursuz ca sa nu se simta atras catre niste oameni asa de deschisi la inima?

Miercuri seara se dusese cu vioara. Dupa-masa venise si doctorul Georgescu, un coleg de scoala al directorului, cu nevasta-sa, si petre- cusera o seara minunata, facand muzica cu Elena si discutand impre- una cu doctorul planurile de reforme pe care vroia sa le introduca Antonescu in cursurile lui.

De atunci, pe masura ce trecuse vremea, se incredintase ce oameni de isprava erau Antonestii. La fiecare reintalnire gasise noi cuvinte sa-i fie dragi si sa se apropie de dansii. El, un om destept, harnic, invatat nu numai in ramura stiintelor naturale, dar pe care-l interesa orice fel de cunostinte; Matilda, nevasta-sa, o femeie buna si simpla care inspira de la intaia vedere o trainica simpatie. Nu era frumoasa, dar avea o blandete care te fermeca. Toate treburile casei le facea fara nici un ropot, fara cea mai mica tevatura. Cu rost la toate, cu spor la munca, miscarile aduceau aminte sprinteneala nezgomotoasa a unei furnici. Cu drept cuvant zicea directorul despre ea ca el n-are in tot laboratorul de fizica un aparat mai precis decat nevasta-sa. Elena, pe langa insusirile sora-si, care-i slujise de mama (ii zicea Mama TildA), avea inteligenta mai vie, era mai zglobie, era frumoasa si avea mare talent la pian. Catestrei aveau in comun simplitatea, naturaletea, lipsa de supraveghere de tine insuti si de dorinta de a produce efect, insusirile greu de lamurit pe care le au mai ades nemtii decat romanii, insusiri care sparg gheata si te imbie la intimitate si la prietenie de la intaia intalnire.

Om singur pe lume, mancand pe la birturi, traind intr-o odaita rece de singuratate, la usa careia cand se intorcea nu era nimeni sa-l intampine cu un zambet ori cu o vorba buna, e lesne de inteles ce inraurire a avut asupra gandurilor si hotararilor lui Andrei fericirea casnica aflata in casa Antonestilor. Citiri impreuna, discutii interesante, muzica, pana si sahul de odinioara, ca si Antonescu juca sah, si toate astea sub lumina unor ochi zambitori, a caror pereche n-o intalnise inca in viata - i se parea ca dupa o lunga ratacire printr-o negura umeda si rece a sosit intr-o locuinta curata, calda si imbalsamata. Gandurile mohorate despre zadarnicia straduintelor omenesti, indo- ielile nelinistitoare despre rostul lumii, care-l framantasera atatea nopti fara de somn, in pustietatea odaitei lui de om stingher, se risipeau acum ca valurile de ceata la razele soarelui. Viata dusa de el pana atunci il facuse sa ajunga pana la varsta de 29 ani cu inima adapostita de simtirea ce acum i-o cucerea cu furie, parca vroia sa-si recastige intarzierea. Ce alta infatisare capatau toate cate pana acum i se parusera fara insemnatate Si dupa lungi certuri cu sine insusi, dupa lungi sovairi, cand din fericirea fara de nume pe care o simtea alaturi de fata si din nelinistea dureroasa care-l rodea departe de ea, cand din taierea rasuflarii pe care i-o pricinuia numai gandul ca s-ar putea sa n-o mai vada, s-a incredintat ca fara dansa nu se mai poate - a cerut-o lui Antonescu.



*



Dnei Adina capitan Gh. Nicolau

Giurgiu Nu ti-e rusine, Adino draga, sa raspunzi cu o pagina la scrisorile mele de sase si de opt pagini? Vroiam sa-mi razbun si sa nu-ti scriu decat un rand: "Sunt bine merci; sper ca si voi idem", si sa iscalesc; dar nu pot. Eu nu sunt ca tine, la un loc cu toate prietenele copilariei noastre, avand cui spune atatea cate as avea de spus; eu n-am aici decat pe Mama Tilda, dar cu ea nu pot vorbi acum cum as vorbi cu tine. Ce n-as da sa te pot avea aici macar o zi

Am primit fotografia baietelului tau. Numaidecat am poruncit la un tamplar o rama pe care s-o pirogravez (am gasit un model cu caltunasi de toata frumuseteA) si o s-o asez intr-un loc de unde s-o privesc toata vremea. Ce dragut e! Ca o sa am tot baiat si eu nici nu ma indoiesc. Prea o dorim din adancul inimii si Andrei si eu, prea ne- am obicinuit cu ideea asta, pentru ca Dumnezeu sa nu ne implineasca dorinta. Si Mama Tilda tot asa crede - la toate cate lucreaza pentru copil le-a pus panglici albastre.

Numai daca ar fi frumos ca al tau. Andrei a sarutat fotografia de zece ori, mangaind-o: "Feciorasul tatei, fecioras". Gandul c-o sa aiba si el un fecioras il innebuneste de bucurie. A! daca ai sti ce bun, ce plin de atentii e pentru mine Andrei, asa de bun incat i-am spus ca daca o vrea sa-si rasfete copilul cum ma rasfata pe mine, il iau de sub cresterea lui (!!). Sa ne auzi planuri ce facem; sa vezi pe Andrei cum isi noteaza fiecare cusur si cum discutam mijloacele prin care le-am putea infrange la copil. Am ras ieri de ne-am prapadit; ma rog, era sa ne certam, pentru ca eu ziceam ca o sa-l pui la pian de la trei ani, si Andrei zicea ca nu, ca e prea devreme.

Sunt fericita, Adino draga, asa de fericita incat parca ma cuprinde o grija. As vrea sa se impietreasca lumea asa cum e acum, sa ramai totdeauna sub iubirea mangaietoare si ocrotitoare a lui Andrei Nu e frumos ca barbatul tau Andrei, are insa o privire buna si un timbru de voce grozav de duios, intre bas si bariton. Unele cuvinte spuse de el imi plac la nebunie, parca vibreaza inima in mine cand le aud:

"marmura, bravura".

Parca ti-am scris ca avem o casuta mica si draguta ca un pahar, asezata in mijlocul unei curti pline de flori. Proprietarul, care sade in fundul curtii in doua odaite, un pensionar batran, nenea Mache, cum ii zice toata lumea, e un grozav iubitor si de flori si de pasari.

Am facut aici cunostinta unui coleg de scoala al lui nenea Alexan- dru, un doctor - Georgescu, a carui nevasta seamana leit cu Victoria Nanu, dar nitel mai in varsta. Sunt amandoi oameni foarte buni si care au prins mare dragoste de noi. Am primit de la ei mai multe daruri de nunta. Duminica trecuta am petrecut la via lor; o pozitie incantatoare, din pridvorul casei lor se vede tot orasul. Nici nu mai incerc sa-ti descriu frumusetea de rai a viei. Parca n-am vazut de cand sunt asa nuci uriasi si umbrosi, nici fan atat de plin de flori si de miresme. Ne- am intors seara acasa tarziu pe luna, cu sufletul imbalsamat de fericire. Zici ca te duci la Campulung in iulie. Poti sa intelegi cata placere mi-ar face sa putem veni si noi; dar nici nu vreau sa ma gandesc la fericirea asta. Noi nu putem veni, atat din pricina pozitiei mele, cat si din alta privinta. Andrei si-a cheltuit cu instalarea noastra tot ce-a pus deoparte si tocmai acum vin cheltuieli serioase. Voi insa dar nu, ar fi prea frumos si bine. In orice caz, daca s-ar intampla sa veniti, te rog sa ma instiintezi. Sosirea voastra fara de veste mi-ar putea face rau de bucurie.

Macar ca in ropotul examenului, nenea Alexandru mi-a spus sa nu uit sa va scriu salutari din parte-i. Din partea mea salutari dlui Nicolau; iar pe tine te imbratisez cu drag si cu dor ca pe o sora.



Elena Rizescu



P.S. Uituca ce sunt! Saruta pe baietel de sute de ori, pentru Andrei si pentru mine.



*

Oricine trecea ziua prin dreptul caselor lui Matache Petrescu, in care acum locuieste Andrei Rizescu, se oprea sa admire gradinita. Cum imprejmuirea de la ulita e de plasa de sarma, se poate vedea tot: cararile batatorite cu nisip galben, netezit ca-n palma, fara zare de buruiana, iarba tunsa cu masina, rondurile de flori asezate si alese dupa culori, bete de trandafiri vopsite verde, cu basici de sticla in varf; la umbra unui ienupar un arap de ipsos cu joben galben, haina rosie si pantaloni albastri, care, picior peste picior si cu tigara in gura, sade citindu-si gazeta; dincolo tolanit pe iarba intr-o rana, un pitic barbos care zambeste trecatorilor; imprejmuirea din dreapta si din stanga imbracate pana sus in iedera; intr-o parte bolta de vita, iar in mijlocul gradinii, simpla, dar curata, casuta.

Ce alta treaba are Mache Petrescu, vaduv, acum de zece ani pensio- nar, decat sa ingrijeasca toata ziua de flori si de pasari? In dosul casei inchiriata lui Rizescu, e alta casuta cu doua odai si bucatarie, care nu se vede de la drum si in care locuieste el; tot acolo e si curtea pasarilor. Cei care au intrat pana acolo au putut vedea gaini cu adevarat vrednice de vazut: Paduane motate de nu li se mai vad nici ochii, nici ciocul, incaltate de de-abia se pot misca; gaini de Cochinchina uriase; gaini de Bramaputra cu urechi mari, care le atarna ca niste cercei de margean; gaini de Iocohama in cozile carora stralucesc toate culorile curcubeului si ale pietrelor scumpe.

Din zorii zilei pana-n noapte, batranul, cu o palarie cu margini mari infundata pana la ochi si vesnic cu un tartan cenusiu pe umeri, nu sta

o clipa, umbla de colo pana colo; ici are de plivit o buruiana, dincolo are de tuns o ramura, intr-alta parte de semanat ori de presadit o floare.

Dupa patruzeci de ani de slujba la tribunal, unde treptat-treptat de la practicant in arhiva ajunsese grefier, acum zece ani, cand se retrasese la pensie, si-a cladit cascioara pe care o da cu chirie si traia cu florile si cu gainile, ajutat la treburile casei de o matusa mai batrana decat dansul.

Porecla de "inima rea" i s-a nascocit de lume, nu atat in intelesul de om rau ori hain, cat in intelesul de om amarat si iubitor de singu- ratate

De cand s-au mutat Rizestii aci, trecatorii se opresc si seara in dreptul caselor, ca sa asculte o clipa valurile de armonie care ies pe ferestre. Preajma e asa de tacuta in oras, incat din ulita se aude numai pianul, vioara si violoncelul, dar se aude deslusit si un glas de om care zice din cand in cand: "No, no, no! da capo, più sostenuto".

E glasul capitanului Caselli, seful muzicii regimentului, care canta cu violoncelul si conduce.

Cu ast Caselli au facut cunostinta Rizestii curand dupa mutarea lor in casele lui Mache Petrescu.

Intr-o seara cantau impreuna o melodie de Rubinstein.

Cand au sfarsit, au pornit din dreptul ferestrei niste aplauze puternice si un glas de om striga: "Bravo! bravissimo! mio compli- mento!"

Era Caselli, care intrase in gradina si se furisase in varful degetelor pana sub fereastra.

Antonescu si doctorul Georgescu, care-l cunosteau din vedere, il poftisera inauntru.

N-avea cuvinte italianul sa-si exprime mirarea si multumirea pe care i le starnea descoperirea in oras a unei case unde se facea muzica.

Si, intr-o limba italiano-francezo-romana, nu tacuse timp de un ceas, varsandu-si tot necazul si tot dispretul impotriva orasenilor, care au atat sentiment muzical cat teaca sabiei lui, in care batea cu pumnul in semn de demonstrare, si impotriva colonelului regimentului: "una bruta, ve dico!"

A! ce alte vremuri apucase el, cand comanda regimentul colonelul Opran Gagisti platiti bine, orchestra cu care organizase auditii muzicale la clubul militar, proiecte de cumparare de instrumente perfectionate, saxofoane, si de-a infiinta o muzica cum n-a existat inca in tara, cand, "una bona mattina, erac!", colonelul Opran mutat, si-n locul lui un om un om care concediaza gagistii, un om caruia nu-i trebuie muzica, ci fanfara, care sa stie, acolo, un cadril, un vals "una bruta, ve dico!"

Dar atunci pentru ce se platea de judet si de comuna subventie muzicii? Erau prosti ca i-o dadeau.

Si ridicandu-si mainile spre cer, se mira: "Cristo!" cum de nu intelegea lumea ca intr-un orasel mic ca asta, lipsit de teatru, lipsit de muzee, lipsit de cor in biserici, lipsit de toate, singurul mijloc de a scoate pe oameni din lancezeala, din trivialitatea vietii de toate zilele era infiintarea unei muzici bune! Dar nu intelegeau ei ce important rol are in educatia unui om muzica si cum il imbuneaza? Iata aici un exemplu: in ce casa ar fi indraznit el sa intre asa fara sa cunoasca pe nimeni? Aici a intrat pentru ca e o vorba, unde se canta, nu te sfii, intra, ca sunt oameni buni. "Meloterapia, signor dottore, nu asa?" Dar cu cine sa se inteleaga? Si cu un ton de desavarsita deznadejde: "A! Colonel Opran! da quando a plecat, ze suis oun homme perdou".

De aceea n-avea cuvinte sa-si exprime mirarea si multumirea, auzindu-i cantand asa de bine. Si el canta cu violoncelul si, daca voiau, puteau organiza trio frumoase A doua zi isi adusese instrumentul si d-atunci cel putin de doua ori pe saptamana venea regulat dupa-masa. Rizestii il primeau cu drag pentru mai multe cuvinte. Mai intai canta perfect si sub conducerea lui faceau progrese vadite; apoi doctorul Georgescu zisese intr-un rand ca indeletnicirile mumei din timpul sarcinii se mostenesc de copil, si in sfarsit, atat Andrei, cat si Antonescu si doctorul simteau deslusit ce bine le facea aseasta cura de muzica, cum ii lecuia de oboseala si de supararea muncii de peste zi.

Mai vartos simtea aceasta binefacere Andrei, care se intorcea ades acasa istovit si cu inima plina de o sila pe care i-o faceau atat cele sase ceasuri de munca neintrerupta, cat si zilnicele lui neintelegeri cu presedintele tribunalului.

Era ast presedinte, Nicolae Zarnescu, o fire ciudata. Fiul unui negustor din Ploiesti, odinioara foarte bogat, in urma scapatat, ajun- sese judecator de sedinta in orasul sau natal. Perspectiva marii averi ce urma sa mosteneasca de la tatal sau facuse pe un ministru de Justitie de pe vremuri sa-i dea in casatorie o nepoata de vara din Ploiesti. Micsorimea zestrei ce aducea fata se compensa cu sansele de inaintare pe care le oferea inrudirea si nasia ministrului dreptatii. Inlocuit curand dupa aceea, la schimbarea guvernului, incercase timp de un an, fara izbanda, sa practice avocatura in Ploiesti. Atunci s-a intamplat falimentul tatalui sau, care a inghitit toata averea, din care n-a scapat decat o mosioara de o suta de pogoane la Valeni, unde s-au retras si fostul negustor, si fostul magistrat. Un an in urma tatal murise, iar Nicolae Zarnescu, urmand sa fie inscris de forma in baroul de Prahova, isi vedea acum de mica lui gospodarie: livezi de pruni, faneata si un petic de vie. Pledand o data pe luna la judecatoria din Valeni si la un an o data un proces la tribunalul din Ploiesti, inconjurat de stima concetatenilor, in ochii carora calitatea lui de fost magistrat si rudenia ministrului erau titluri insemnate, urmase timp de opt ani o viata tihnita, care-i pria de minune.

Si desavarsita i-ar fi fost fericirea, cu preocuparile sanatoase si neobositoare ale micii lor gospodarii, in mijlocul naturii care-l cucerea necontenit, departe de framantarile mintii pentru care nu-si simtea nici o chemare, daca dorul vietii de oras, de care se ofilea nevasta-sa, nu ar fi pus in casnicia lor samanta unei neintelegeri care crestea si se intindea mereu ca o buruiana rea.

Opt ani de-a randul, cu prilejul Sfantului Gheorghe, cantarul negustorului mai de seama din localitate aratase ca sporul de sanatate al sotului era egal cu scaderea sanatatii sotiei.

Revenirea atat de dorita la minister a unchiului a pus capat raului lor trai. Rugaciunile staruitoare, lacrimile, ingenuncherile si amenin- tarile ei cu sinuciderea pe de o parte; statornicia sentimentelor lui politice si chipul in care fusese inlocuit si care facea dintr-insul un fel de victima politica pe de alta - au fost cuvinte destul de puternice, pentru ca unchiul sa-l numeasca presedinte, in locul ramas vacant printr-o moarte sosita parca intr-adins.

Bucuria sotiei ca pleca din satul in care-si ingropase cei mai frumosi ani ai tineretii nu se putea masura decat cu parerea de rau cu care se smulgea el din locul unde gustase dulceata odihnei si a consideratiunii ieftine. A! in primele vremi, ce greu apasa pe grumazul dezobisnuit al bietului om jugul slujbei si al vietii ceremonioase si complicate la care-l indatora situatia sa de cel mai inalt magistrat al judetului. Adio viata simpla si ticnita de odinioara, care nu cerea nici o framantare de creier, nici o supraveghere de sine; adio plimbarile in fanul plin de miresme al livezilor de la Valeni si dulceata celor doua ceasuri de somn dupa dejun in cerdacul cu perdele de iedera si de zorele - adio libertatea!

Acum, cu mancarea in gura era silit sa dea fuga la tribunal, si, cu riscul unui atac de dambla la grosimea si la scurtimea gatului sau, trebuia sa seaza ceasuri intregi nemiscat, sa asculte teorii de drept si imprejurari de fapt, care-l oboseau pana la durere.

Ca un pom prea in varsta, smuls dintr-un loc si mutat intr-altul, multa vreme a tanjit, buimacit de multimea indatoririlor ce-i impunea insemnata lui slujba si indurerat de schimbarile firii sale, pe care le cerea indeplinirea lor.

A! Nu era usor! Cata prudenta si cat mestesug trebuia, pentru a impaca atatea interese care se bateau in cap.

Cu prilejul numirii sale, ministrul ii atrasese luarea-aminte asupra marii puteri cu care-l investea slujba lui si-i spusese lamurit ca e trimis acolo ca sa echilibreze balanta justitiei, care, prin purtarea predecesorului sau, atarna prea greu in partea avocatilor din partidul advers. Se cerea deci indeplinirea acestei misiuni la care-l impingeau credintele lui politice; dar pe de alta parte, cazuri intamplate chiar atunci, si care dovedeau subrezenia garantiei inamovibilitatii, cereau o tactica intortocheata, prin care sa se puie la adapost de vrajmasia puternicilor de maine.

Multa vreme, inima lui de om simplu si cinstit in fond suferise din pricina complicatiei si pervertirii sufletesti pe care i-o cerea noua lui situatie; dar incet-incet, ajutat pe de o parte de magulirea pe care i-o procura consideratiunea aparenta a lumii si constiinta marii puteri cu care era investit, pe de alta, de pretiosul sprijin al sotiei sale, femeie desteapta si plina de tact, pastrand totusi in fundul inimii o nespusa foame de odihna si regretul vietii ticnite de odinioara, incepea sa se dezmeticeasca, sa se adapteze conditiunilor mediului in care intrase. Dragostea sotiei sale ii fusese de mare ajutor, si incet-incet ingrijirea dezmierdatoare de care-l inconjura si delicata staruinta cu care se caznea sa pliveasca din miscarile, din infatisarea si din tot modul lui de a fi, partile aspre, greoaie si lipsite de gratie, pe care le adaugasera cei opt ani de viata la tara, au gonit din mintea lui hotararea de a demisiona, care-l stapanise multa vreme.

Toata lupta asta vrednica de compatimire disparuse, si acum, la sosirea lui in acest tribunal, Andrei Rizescu se gasea in fata unui om antipatic si la fizic si la apucaturi. Scurt, gras, lat in ceafa si in falci, cu niste ochi mici, pierduti in grasime, o frunte ingusta sub un par des si aspru ca o perie, avea o atitudine protectoare si suficienta, capatata din cei opt ani de raporturi cu oamenii inferiori lui, care nu se potrivea cu vulgaritatea vorbirii lui presarata de "tara eminamente agricola",

"fiul operelor sale", "cu o ora mai inainte", toate locurile comune si frazele facute gata, invatate din gazeta partidului, care fusese atata vreme, la Valeni, singura, dar zilnica lui hrana intelectuala.

Neintelegerea lui cu Andrei Rizescu se iscase de indata.

Ochirea indiscreta, pe care Andrei o aruncase de la inceput in jocul lui, cu privire la stratagemele la care recurgea pentru a-si impaca simpatiile politice cu dorinta de a nu nemultumi pe nimeni, era unul din cuvintele neintelegerii. Ori de cate ori era un proces insemnat, in care pledau fata-n fata cei doi sefi adversari ai politicii locale, se ferea si se sustragea de la judecare, fie sub pretextul unei subite migrene, fie sub altul; iar pe de alta parte, in mod piezis si ascuns cauta sa inraureasca hotararea colegilor care judecasera procesul.

Cu supleantul si cu predecesorul lui Andrei lucrurile mersesera de minune. Amandoi, prin asemenea acte de supunere, gasisera mijlocul de a-si capata indulgenta pentru propriile lor greseli; cel dintai avand de iertat noptile albe petrecute la carti, sau la chefuri, care-l faceau sa fie intotdeauna la slujba tarziu, cu ochii umflati de somn; cel de-al doilea, desele intarzieri la Bucuresti pana luni seara.

Pana atunci intra in sedinta la un proces, doua, si apoi se retragea, ocupat cu redactarea unor pretinse rapoarte la minister, in cabinetul sau, de unde pleca cel mai tarziu la ceasurile patru.

Andrei intelegea lucrurile cu totul altfel. De o exactitate in serviciu si de o scrupulozitate exemplara, pretinsese ca cincisprezece din cele patruzeci de zilnice procese sa se ia de presedinte.

Stratagema migrenei nu se mai putea prinde, de la descoperirea intr-unul din sertarele biroului a unei gramezi de capsule de antipirina neintrebuintate pe care aprodul le cumparase de la spiterie, de atatea ori trimis in graba de cum sosea la tribunal.

Ba ceva mai mult. Andrei ceruse impartirea vacantei din urma, si presedintele fusese silit sa-si ciunteasca fericirea vilegiaturii de la Valeni, intorcandu-se in oras de la 10 august. Si ce era mai suparator, e ca de spiritul de independenta al noului-venit se molipseau acum ceilalti colegi de magistratura. Judecatorul de instructie, pana atunci gata sa intre in sedinta la orice chemare, incepea sa refuze acum, zicand ca-i coplesit de treburi. In sfarsit, rezerva si seriozitatea lui Rizescu, vadit intentionata lui abtinere de la discutiile in care se vara el, licarirea de compatimitor dispret ce i se paruse ca vede uneori in privirea lui Andrei, cand el se incumeta sa vorbeasca despre lucruri pe care nu le stia, stapanirea ce-si impuneau si unul si celalt pentru a pastra aparentele unei desavarsite armonii - toate aste pricini adu- nate la un loc adusesera in camera de chibzuire a tribunalului o pacla apasatoare, inecatoare, ca in preajma unei vijelii. Durerea oboselii ceasurilor de lucru, petrecute intr-o astfel de atmosfera, avea de vindecat Andrei cu muzica. De la primele acorduri, toata mahnirea pierea ca prin farmec.

De aceea acum, cel putin de doua ori pe saptamana, trecatorii auzeau seara valuri de armonie iesind pe ferestrele casei din strada Sperantei, si din cand in cand glasul lui Caselli:"No, no, no! da capo, più moderato, molto più moderato".

La pian e Elena, in dreapta Andrei cu vioara, in stanga Caselli cu violoncelul. La o mescioara alaturi joaca sah doctorul Georgescu si Antonescu. Pe cat de linistit e cel dintai, care-si mananca tacticos varful favoritei stangi, facandu-si greoi planurile, pe atat de nerabdator e cel de-al doilea, care, calculand cu repeziciune miscarile, e silit sa astepte prea mult. De aceea se sacaie pe scaun, isi scoate si vara ceasornicul, vantura dintr-o mana intr-alta pionii mancati ori isi scarpina cu furie chelia.

In antreu, in fata unei mese pline de jurnale de moda si de cataloage de la Louvre, sta Mama Tilda si sotia doctorului, adancite in cautari de lucruri noi pentru rufaria copilului ce se asteapta in curand



*

Cand aflase de la grefier avocatul Berlescu, deputat si primar, ca presedintele lipsea, chemat cu telegrama la Bucuresti, incercase toate mijloacele ca sa amaie procesul, dar ii fusese cu neputinta. Protivnicul sau, Vineanu, s-ar fi invoit bucuros la amanare, daca nu i-ar fi fost de fata clientul, care se impotrivise in ruptul capului. Si asa procesul se infatisase. Dupa sfarsirea dezbaterilor, tribunalul, prezidat de Andrei Rizescu, se rostise, fara a se ridica de pe scaun, respingand actiunea ca prescrisa. La auzirea hotararii, Berlescu, ros-vanat la fata, adunan- du-si hartiile si ghiozdanul, plecase fara o vorba acasa si d-acolo la gara.





Furia cu care trasese perdeaua si incerca sa incuie usa comparti- mentului era fireasca. Vroia sa ramaie singur sa-si mistuiasca necazul si planurile. Pierdea cel putin douasprezece mii de lei, suma cu care, la situatia cam incurcata in care se gasea de vreo catava vreme, ar fi putut astupa multe gauri. Nu pretindea ca i se facuse nedreptate. Inca de la pornirea procesului simtise puterea incidentului de tardivitate ce i se putea ridica. Chiar invoiala scrisa pe care o iscalise clientul, de a imparti castigul pe din doua, dovedea nesiguranta pricinii. Lipseau

300 de pogoane din cele "ca doua mii" aratate in actul de vanzare, ceea ce, socotit dupa pretul total, facea 60.000 de lei - si se scula acum cumparatorul sa ceara micsorarea pretului peste doi ani de la vanzare, cand legea spunea lamurit ca asa proces va sa fie pornit pana intr-un an; iar scrisoarea prin care se incercase sa dovedeasca recu- noasterea dreptului sau din partea protivnicului, isi da bine seama, ca cuprindea, dimpotriva, cea mai hotarata tagaduire. Nadajduise insa ca, cu sprijinul protivnicului sau, va putea sili pe vanzator sa cada la pace. Cu cateva zile inainte de proces, intorcandu-se amandoi de la Bucuresti, vorbisera impreuna. Nu incapea codire intre asti doi oameni, sefi politici din judet, in aparenta adversari inversunati, in realitate cei mai buni prieteni; nu pentru intaia oara combinau ei o asa afacere. De cate ori insa aveau de pus la cale astfel de treburi, o ramasita de pudoare ii facea sa simta nevoia de a-si imprumuta parca o alta personalitate. Intotdeauna incepeau cu glume, schimbandu-si glasul, imitand la vorba pe batranul conu Lita Pitarescu, un tip caraghios din localitate, a carui amintire ii inveselea intotdeauna.

- Cat iti plateste tie Costachescu in proces, Mateias neica? intre- base Berlescu pe Vineanu, mangaindu-l pe guse si vorbind peltic.

De la primele vorbe Vineanu pufnise de ras.

- O mie de lei.

- Iti da nen'tu trei, Mateias neica. Sa fatem cum e bine, Mateias neica.

- Nu se poate. Nu stii cine e Costachescu?





- Il stiu, Mateias neica. E un ursuz si un tufut, dar si tu esti mare smecher, Mateias neica.

Vineanu radea cu hohote, Andrei Berlescu, schimband tonul:

- Nu, asculta, sa lasam gluma si la randul meu Iti aduci aminte cu mosnenii Stanesti Fa-l sa inteleaga ca depinde de suverana apreciere a tribunalului si ca s-ar putea si sa piarza.

- Vezi ca nu depinde.

- Fugi, ma, d-acolo. Nu e parerea ta ca nu e proces, oricat de nedrept, care sa nu se poata castiga cu abilitate? Nu sunt vorbele tale:

"Mare e puterea judecatorului cand vrea"? Am cerut saizeci de mii de lei, sa ne dea treizeci douazeci si cinci

Si reluand vorba peltica a lui conu Lita Pitarescu:

- Si are neica trei mii de lei pentru Mateiasu lui.

- Sa incerc, raspunse Vineanu. In orice caz tu fa tot posibilul sa castigi procesul la tribunal si atunci mult mai lesne il putem sili la pace. Peste cateva zile ii dase raspunsul: cu neputinta; Costachescu nu vrea sa auda de pace d-ar sti de bine ca ar cheltui inca o data pretul mosiei. Atunci vorbise cu presedintele, care-i fagaduise ca va face tot ce-i va fi cu putinta. Nenorocul lui sa fie chemat la Bucuresti chiar in ziua procesului. Si acum, cercarile de amanare zadarnicite - zadar- nicita si ultima nadejde a demersurilor in zilele in care tribunalul ar fi deliberat. Auzi! sa-i respinga actiunea fara a se ridica de pe scaun! Sa nu-i faca macar cinstea unei deliberari Cel putin douasprezece mii de lei!

Indignarea si necazul care-l rodeau se puteau ghici din glasul cu care racnea acum conductorului:

- Permanent! Ti l-am aratat de douasprezece mii de ori pana acum.

Nici macar cinstea unei deliberari! Si nu pentru intaia oara i-o facea

"tarcovnicul"! De mai multe ori, acolo, in sala plina de lume, care-i ascultase pledoaria si astepta nerabdatoare rezultatul, il "rasese" fara a se ridica de pe scaun. A! dar de randul asta nu mai merge asa. De vreo cateva ori presedintele ii vorbise cu nemultumire de atitudinea lui Rizescu, dandu-i sa inteleaga ca l-ar multumi mutarea lui. Avea deci ca s-o faca un impatrit castig: indatorarea presedintelui, sporirea in ochii tuturor a dovezilor atotputerniciei sale in judet, inlaturarea unui judecator a carui purtare ii cam stirbea influenta, si, in sfarsit, multu- mirea sufleteasca de a se razbuna de pierderea unui castig care-i era atat de trebuincios

A fost cu desavarsire de prisos sa vorbeasca ministrului raspicat, cum se hotarase in ajun. Rugaciunea ce i-a adresat a doua zi venea nu se putea mai bine. In ajun trecuse pe acolo presedintele, care, intrebat despre colegi, raspunse cu privire la Andrei: "M da baiat bun cam prezumtios cam incapatanat cam prea dese divergente, care pierd vremea tribunalului" Si nu era un ceas de cand plecase de la minister vicepresedintele Camerei, care cerea cu staruinta pentru a zecea oara un loc intr-un tribunal aproape de Bucuresti, pentru un partizan credincios, un baiat bun, talentat, autorul revistei hazlii, care biciuise regimul trecut - si care acum isi manca amarul la judecatoria din Urziceni

"Zbarnn" - sunase clopotelul. Cateva vorbe trecusera de la minis- tru la secretar, de la secretar la seful de birou, pana la copistul care scrisese ordinul ale carui litere jucau acum inaintea ochilor lui Andrei Rizescu, cu o iuteala ametitoare.

Intai nu pricepu. Intorcea hartia in toate felurile, ca un lucru fara insemnatate. Numai cand se ivi inaintea ochilor imaginea Elenei - asa cum o lasase acasa, in bratele Matildei si ale doctorului, palida ca ceara de accesele de friguri prin care trecuse dupa nastere, si din primejdia carora scapase ca prin minune - isi dete seama de grozavia lucrului.

I se parea ca cuvintele erau scrise cu litere de foc si ca furtuna care vajia in fereastra camerei de chibzuire arunca peste unele din ele pete de intuneric, stingandu-le: "Am onoare in urma propunerii sa regele a binevoit a va transfera 1 noiemvrie de judecator al ocolului Urziceni Paul Albescu, care trece in locul ocupat de domnia-voastra." De zece ori s-a uitat la plic si la adresa din josul ordinului cu speranta ca poate s-a inselat; dar nu, era deslusit, si nu mai incapea nici o indoiala

Totdeauna avusese el credinta asta, ca dupa o bucurie mare trebuie sa urmeze o suparare; socotise insa ca cu framantarile chinuitoare, prin care-l facuse sa treaca in zilele din urma teama pierderii Elenei, platise bucuria imbatatoare pe care i-o adusese nasterea baietelului.

Si acum aceasta veste de mutare, in starea in care se gasea, il lasa ca trasnit.

Ce sa raspunza presedintelui, care se inchina ca de-o minune, ori procurorului si supleantului, care-l intrebau daca se duce la Urziceni? Luandu-si palaria si paltonul, a plecat intr-un suflet la gimnaziu. Era numai Antonescu acasa. Mama Tilda era la Elena. La aflarea vestei, Antonescu sari ca ars; apoi, intelegand ca nu era vreme de pierdut cu o indignare nefolositoare, se socoti cu Andrei ca urma sa plece indata la Bucuresti, pentru a arata ministrului starea in care se gasea si pentru a incerca sa-l faca sa revie asupra acestei mutari.

- A! Imi spuneai odata ca Dumitrescu, senatorul, iti arata o deosebita dragoste. Du-te la el, vezi poate merge si el cu tine la ministru. Stai, sa trimit dupa o birja.

Asta era o idee buna. Senatorul Dumitrescu in adevar ii aratase intr- o vreme mare dragoste. Cum locuinta lui Andrei, pe cand era neca- satorit, era peste drum de casele sale, adeseori seara, pe la douaspre- zece noaptea, intorcandu-se din oras, il vazuse citind, ori scriind la masa, sau cantand din vioara; si comparatiunea dintre viata asezata a lui Andrei cu viata de petreceri a colegilor lui de tribunal neinsurati facuse sa-i licareasca in minte putinta unei casatorii pentru una din cele cinci fete ale cumnatului sau. De aceea, de cate ori il intalnea pe- atunci, avea pentru dansul un zambet binevoitor si-l mangaia cu dragoste, zicandu-i "manzule".

Se scula tocmai de la masa la sosirea lui Andrei. De la intaia aruncatura de ochi pe cartea de vizita, pe care i-o dase servitoarea, intelese de ce era sa-i vorbeasca. Se intorsese din Bucuresti cu Berlescu si stia de mutare.





La auzul rugaciunii lui Andrei de a-l insoti la Bucuresti, si mai ales la descrierea starii in care se gasea: casa inchiriata, sotia mama numai de cinci zile, bolnava, in primejdie de moarte si toate astea spuse cu o voce tremuratoare de emotiune, inima i se muie, avu pentru Rizescu o mangaiere plina de duiosie:

- Manzul neichii!

Dar indata, intelegand nemultumirea pe care ar fi pricinuit-o lui

Berlescu intervenirea lui de altminteri nefolositoare pe langa ministru, si scuturandu-se ca de-o slabiciune periculoasa:

- Imi pare rau, domnule Rizescu, dar nu pot. Peste putinta.

Cu durere in suflet, Andrei se intoarse la gimnaziu. Ii trebuia ajutorul lui Antonescu ca sa nu se tradeze fata de Elena si pentru a explica nevoia plecarii sale de indata.

Cand ajunsera acasa, Elena se simtea mai bine. Sub plapuma de matase albastra, cu chipul palid ca de ceara si cu parul ei negru, in care vita de par alb din frunte parea un buchet de iasomie, era neinchipuit de frumoasa.

De cum intra, Antonescu incepu:

- Ei bine, dar sunt nebuni! pe supleant nu putea sa-l trimita? Asa e, bine zici, lipseste; dar pe judecatorul de instructie?

- E bolnav.

- Ce e? intreba Elena.

- Uite ce e, Andrei e nevoit sa plece chiar azi la 5 cu trenul sa ia consimtamantul unuia care-si face testamentul. Supleantul lipseste, judecatorul de instructie e bolnav si cazul urgent.

Apoi, pe cand Andrei, luand mana Elenei, ii spunea ca se intoarce a doua zi si sa n-aiba grija, ca Mama Tilda va veni sa doarma la dansa, Antonescu lua pe Matilda afara si-i spuse despre ce era vorba. La auzul vestei, Matilda isi inabusi un tipat in batista.

- Asculta, Tildo draga, acum nu e vorba de bocete. Andrei pleaca la Bucuresti. E cu neputinta ca ministrul, afland situatia in care se gaseste, sa nu revie. E vorba sa supraveghezi ca nu cumva vestea sa ajunga la Elena.





Se intoarsera in casa.

- E! acum, Andrei, macar ca ceasurile nu sunt decat 3 si trenul pleaca la 5, ia-ti ramas bun, ia-ti ce-ti trebuie si vino cu mine la gimnaziu. Vreau sa-mi mai ajuti la redactarea unor rapoarte.

Cand ajunsera din nou la gimnaziu, Andrei scrise o lunga scrisoare lui Zatreanu, deputat de Vlasca, un bun prieten al sau, care avea mare trecere la minister.

Toate au fost de prisos. Zatreanu era greu bolnav, nu putea sa iasa din casa; iar cand a doua zi, dupa o asteptare de doua ceasuri in anticamera plina de postulanti, Andrei patrunse la ministru, gandul acestuia numai la pasurile lui nu era. Pe usa opusa iesise nevasta-sa, care-i adusese vestea ca trei dintre persoanele poftite la pranzul diplomatic ce da in acea seara se scuzau ca nu pot veni; si trebuia acum o noua bataie de cap de mai bine de un ceas pentru potrivirea locurilor fiecaruia din comeseni.

Dupa ce a ascultat, motaind din cap si scotand din cand in cand ceasornicul din buzunar, descrierea dureroasei situatii in care se gasea Rizescu; dupa ce a ascultat surprinderea lui de a se vedea (dupa aproape opt ani de magistratura, in care nu a dat prilej de cea mai mica plangere impotriva-I) retrogradat "caci egalitatea in grad a judecatorului de pace cu judecatorul de sedinta nu inseamna nimic, domnule ministru; si trecerea din capitala unui judet, din tribunal, la o judecatorie de plasa e o adevarata retrogradare" ministrul se sculase de pe scaun, pentru a-i da sa inteleaga ca n-avea vreme de pierdut, si-i raspunse ca singurul lucru ce putea face era acordarea unui concediu de zece zile, in care sa se mute.

Ca la loviturile fizice care tocmai mai tarziu dor, acum, la intoar- cerea sa spre casa, Andrei isi da seama nu numai de grozavia situatiei in care il punea aceasta mutare, dar si de cat de singur si de lipsit de sprijin era pe lume.

De cateva ori proprietarul casutei in care locuia il intrebase ce protector are si ce persoana cu trecere se interesa de soarta lui, si la raspunsul lui ca n-are pe nimeni, nenea Mache aratase o mirare, al carei rost acum il pricepea. Si acum mai pricepea ca toata situatia la care ajunsese nu se datora atat meritelor bunei sale purtari, cat unor sprijine de care acum era lipsit. Pana la sfarsirea studiilor si pentru capatarea intaiului loc in magistratura, avusese sprijinul boierului Marescu; de la ruperea legaturilor cu acesta, avusese sprijinul anonim al persoanelor influente din orasele prin care trecuse si care-l priveau cu dragoste, in vederea casatoriei vreunei fete din neam. Acum isi da seama pentru ce oamenii, care pana atunci erau plini de bunatate catre dansul, ii ziceau "Andreias", indata dupa casatorie ii ziceau cu raceala si cu ceremonie "domnule Rizescu"

Si acum ce era de facut? Ce era de facut? Iarna afara ningea cu viscol. Sa-si lase nevasta si copilul si sa plece la Urziceni? Dar se putea? A! toate le pusese la socoteala in planurile de viitor ce adesea isi faurea cu Elena: economiile de facut deocamdata in asteptarea inaintarii ce nu putea sa intarzie prea mult, caci avea sa se puie pe munca, sa scrie articole interesante care aveau sa-i faca un nume in lumea judeca- toreasca; si atunci cand o ajunge presedinte si, cine stie? poate consilier la o Curte intr-un oras mare, unde copilul ar fi putut a! numai putinta unei reintoarceri inapoi nu le trasnise prin minte.

Dupa cinci zile de framantari, si-a dat demisia.

De parerea asta fusesera doctorul Georgescu, Antonescu, Amedeu Niculescu, un avocat tanar din baroul local, baiat bun, prieten al lui Andrei, care-l asigura ca-si va castiga leafa cu avocatura, si Caselli. Bietul italian! Cum ameninta cu pumnul spre Bucuresti, unde era ministrul: "a, bruta!" si cum se ruga de Andrei sa nu plece, sa ramaie:

"zé sérais oun homme perdou".

Numai nenea Mache fusese contra acestei hotarari. De cateva ori se amestecase in chibzuielile lor.

Nu era bine sa-si dea demisia din magistratura. Mai bine sa se duca acolo, sa astepte vremuri mai bune, sa scrie articole de drept, si mai ales, mai ales, sa-si caute un protector puternic

- Asculta-ma pe mine, eu sunt om batran si am imbatranit in lumea asta a tribunalului. Dumneata nu faci de avocat! Avocatul, mai ales intr-un orasel d-astea micile, va sa fie smecher, siret, si la dumneata siretenia ca la mine in palma. Nu te vaz eu? dumitale iti plac altele: cititul, vioara, habar n-ai de lumea si de chichitele ei Afara numai daca nu vrei sa mori de foame.

- Ei bine, dar ailalti cum traiesc?

- Care ailalti? Pai ti-i numar pe degete. Sunt vreo cinci care castiga parale mai bune cu afacerile decat cu avocatura; dar ca astia n-o sa ajungi niciodata pentru ca n-ai nici situatia lor politica, nici firea lor, nici nu incepi in conditiile in care au inceput-o ei. E! cand au inceput avocatura Vineanu si Berlescu, nu erau aici in oras decat doi avocati, si aia practicanti, fara titlu. Azi sunt treizeci; vii si dumneata al treizeci si unulea Afara de Vineanu si Berlescu mai sunt Benes, Urziceanu si Amedeu, care castiga ceva; ailalti abia daca isi castiga painea de toate zilele; si baga de seama, nu e unul din astia care sa n-aiba ca dumneata nici o alta stare, nici legaturi de rudenie in oras si in judet. Si sa mai stii de la mine: clientul nu vine la avocatul cinstit care stie carte si care vorbeste frumos; se duce la al care stie ca are trecere. Uita-te dumneata la Berlescu. Sa zici ca e vreun om invatat? Nu e. Cum vorbeste, l-ai auzit; la fiecare zece vorbe "aa aa", dar napadesc clientii la el, ca stie ca e tare si mare.

Antonescu il intrerupse intr-un rand:

- Ia lasa, nene Mache, ca prea vezi toate alea negre. D-aia iti zice lumea "inima rea".

- Asa? prea bine.

Isi saltase tartanul pe umeri si plecase, dar numaidecat se intorsese ca sa adauge cu un glas plin de duiosie:

- Numai Dumnezeu stie cat ma mahneste pe mine gandul plecarii dumneavoastra. De cand sunt, n-am avut chiriasi mai de isprava. Imi platiti sapte sute de lei pe an si pe deasupra muzica, alinare; dar nu faci de avocat, nu; ar fi pacat de firea si de inima dumitale.



*

Au trecut mai bine de cinci ani de la inscrierea lui Rizescu in barou.

In vremea asta copilul a crescut si e - nu numai pentru ochii lui de parinte, dar pentru toti cati il cunosc - cel mai dragut copil ce s-a vazut vreodata; frumos ca un inger, avand chipul Elenei, cu parul cret, numai inele castanii, o frunte bombata sub care sclipesc doi ochi negri, cu gene lungi, cu albul vioriu; si e asa de intelept, asa de cuminte. Avea dreptate doctorul Georgescu cand zicea ca indeletnicirile mamei din timpul sarcinii se mostenesc de copil. Abia la toamna o sa implineasca sase ani si canta la pian cu manutele lui - sa te inchini ca de o minune, nu altceva. Canta si la patru maini cu Elena si, cu drept cuvant, cand il vede Caselli striga:"Un zegundo Mozart, ve lo dico io!"

Tot parintele isi iubeste copilul, dar putini asa ca Andrei. Da, Radu lui, al carui nume il pronunta cu evlavie, e pentru el toata fericirea, toata mangaierea, "toata nadejdea lui de mai bine", si ce adanca inraurire a avut asupra intregului sau suflet copilul asta

Acolo, imprejurul patului lui, imprejurul rugaciunii lui de fiecare seara: "Doamne sfinte si-ndurate, varsa-ti marea bunatate peste noi cei umiliti", zisa cu manutele impreunate si cu ochisorii ridicati inspre icoane - acolo si-a regasit Andrei toata mangaietoarea credinta pierduta intr-o vreme. Si acum, cu adanca convingere spune lui Antonescu si doctorului:

- Crez, da, crez intr-o constiinta a intregii lumi. Cand vezi armonia si echilibrul asta admirabil din tot universul, ce te poate indreptati sa-i tagaduiesti o constiinta? Ce e in creierul nostru? Azot, carbune, fosfor, mai stiu eu? si elementele astea ajung ca sa produca constiinta noastra, de existenta careia nu ne indoim. Dar de azot, de carbune, de fosfor si de toate celelalte elemente din care se compune creierul nostru e plin universul, si cine poate afirma cu siguranta ca combinarea lor numai sub forma de creier omenesc poate produce o constiinta? Chiar in organismul nostru sunt parca mai multe constiinte. Dumneata spuneai, nene doctore, ca daca-ti intra o teapa intr-un deget si o lasi, se formeaza acolo puroi, care roade pielea, o subtiaza, o crapa si iese cu el si teapa, ca daca e prea adanc intrata si n-o poate goni, se formeaza un sant, care incearca sa desparta restul corpului de partea rea, parca ar fi acolo o minte si o putere care lucreaza cu scop - si cand mintea si puterea de-acolo nu-si pot ajunge scopul, atunci intervine mintea si puterea organismului intreg si taie cu cutitul raul. Tot asa si in lumea asta, avem fiecare mintea si puterea noastra, si, daca nu le intrebuintam intr-un anumit scop, crez, da, crez cu toata taria ca intervine o minte si o putere mai mare

Nu e mahnire pe care sa n-o goneasca din sufletul lui Andrei o raza din ochii frumosi si senini ai copilului, si simte ca parca i se topeste inima dintr-insul cand il aude zicandu-i cu duiosie: "Taticule, daca esti suparat si te doare capul, sa-ti cant eu ceva, ca sa-ti treaca".

In copilul lui o sa traiasca el viata curata si fericita pe care n-o poate trai in el insusi

Antonescu stia ce o sa ajunga copilul acesta: naturalist; il vedea el dupa apucaturi; si e drept ca avea un spirit de observatie nemaipo- menit. Cand nu era in casa, era dupa nenea Mache la gaini ori la flori, pe care nu se mai satura admirandu-le, intreband pe batran si intreban- du-l iar de fiecare lucru, sa nu-i ramaie nimic neexplicat. Ceasuri intregi sta cu ochii atintiti la cuibul de sub streasina, urmarind randu- nica cum pleaca si cum se intoarce.

Intr-o seara, in amurg, Antonescu il gasise privind cu mare luare- aminte spre turnul bisericii de alaturi.

- Ghici, nene Alexandre, ce fac ciorile alea de pe crucea bisericii?

- Stiu eu? Stau.

- Dar de ce sta?

- Ca sa se odihneasca.

- Nu, sta la panda!

- La panda?

- Da, sta la panda dupa carabusi. Uite-o! Uite-o!

In adevar, o cioara se ridicase si urmarea un carabus pe care l-a prins chiar deasupra lor.

Cea mai mare fericire a copilului era sa-l duca Antonescu la gimna- ziu la laborator, ori sa-i spuie intr-o zi la ce slujesc pasarile, intr-alta la ce slujesc florile; si-ti venea sa-l mananci in sarutari de seriozitatea cu care apoi povestea lui Andrei cele invatate de la unchiu-sau:





"Taticule, mi-a spus nenea Alexandru azi ceva, care n-as fi crezut niciodata! Mi-a spus ca furnicile"

Cu un copil atat de dragalas, cu o nevasta frumoasa, buna si cuminte, ce viata fericita ar fi putut trai Rizescu daca - in anii trecuti de la inscrierea lui in barou - fiecare zi n-ar fi venit cu invatamantul ei, pentru a-i plivi cate o iluzie si pentru a-i dovedi temeinicia prezi- cerilor lui Mache Petrescu, ca nu face de avocat.

Din cele vazute de el insusi, din cele povestite de nenea Mache si din criticile reciproce ale confratilor a facut cunostinta absoluta a tovarasilor sai de avocatura si a tainelor acestui mestesug.

Azi nu-i mai ramane nici o nedumerire.

Acum stie ca lumea avocatilor e impartita in doua tabere aproape egale, organizate militareste, avand in cap una pe Vineanu, cealalta pe Berlescu, "mari electori", rand pe rand, satrapi atotputernici in judet, dupa cum e la putere partidul unuia sau al celuilalt - amandoi incarcati de procese. Imprejurul lor sunt grupati actualul si viitorul senator, actualul si viitorul prefect, actualul si viitorul avocat al satului, actualul si viitorul ajutor de primar; iar mai jos de cei cu grade vin soldatii simpli, avocatii care abia isi castiga painea zilnica, facand parte dintr-o tabara sau dintr-alta, dupa cum ii povatuiesc interesele prezen- tului sau nazuintele viitorului. Masura dupa care inauntrul celor doua tabere sunt cuvenite gradele e capitalul politic pe care-l reprezinta, fie in virtutea abilitatii, fie in virtutea rudeniei, cu un numar insemnat de voturi.

Pe sefi ii cunoaste acum bine. Sunt unele deosebiri intre amandoi. Vineanu e un om simpatic, diplomat, insinuant, foarte muncitor, adanc cunoscator nu numai al codului, dar al tuturor regulilor "de tactica si de strategie", cum zice adesea; amorezat de meseria de avocat, asa de amorezat, incat incurcaturile, in care a bagat pe multi, de dragostea artei, i-ar fi zdruncinat clientela, daca n-ar fi avut - pentru ca sa si-o poata pastra - pe de o parte sprijinul situatiei politice, pe de alta o putere de robire pe care o avea in ochi, in vorba si in infatisarea de patriarh pe care i-o da barba lui lunga si alba.



Pe cat de explicabila parea lui Andrei ajungerea la situatia de sef a luiVineanu, pe atat ii parea de neinteleasa sefia lui Berlescu.

Ii povestise nenea Mache ca era furnizorul de procese grase in timp de opozitie al lui Stavrescu, care niciodata nu lipsea din minister cand venea la putere partidul din care facea parte Berlescu, si ca gratie creditului deschis de Stavrescu a ajuns aici - totusi nu-i intra in cap cum un intreg judet putea primi sefia unui om ignorant, netalentat, batjocoritor, cinic, fara alta insusire decat o siretenie fara margini, care se citea cat de colo in iuteala miscarilor, in figura spanatica, cu barbia ascutita, cu buze subtiri, cu ochii ascunsi dupa niste ochelari negri, care ii dau o infatisare desavarsita de scamator.

Curand a trebuit sa se incredinteze ca, afara de doi-trei tineri naivi, sefi, cadre si soldati, toti aveau in comun lipsa de orice alta cultura decat a codului, de orice alta preocupare decat a afacerilor si a politicii militare, de orice alta aspiratiune, de orice alt ideal decat al castigului si al parvenirii.

Cum n-are decat foarte rare procese, are vreme sa cugete la cele ce vede si aude - si cu propria experienta pe care a facut-o in fiecare zi, si cu ajutorul lui nenea Mache, isi da acum seama de tot mecanismul masinii care imparte dreptatea.

Acum pricepe. E limpede.

Zece la suta din dreptatea pe care are s-o imparta un judecator e ingradita de articole de lege, si acelea inca talmacite in zeci de feluri

- restul e lasat la "suverana lui apreciere".

Aici cere dreptatea un om dibaci, priceput, mester, care are sub mana lui toata ocarmuirea judetului, care n-are decat sa intinda mana sa sune la telefon, ca sa dea porunci tuturor primarilor si notarilor; dincolo judeca un om care n-are nici experienta, nici timpul, nici putinta de a pricepe dedesubturile pricinii, dar care cunoaste atot- puternicia celui care-i cere dreptatea.

Zilnic vede acelasi tablou: de o parte Vineanu ori Berlescu, ori

Benes, cateodata doi; la spatele lor clientul, de care se mai intereseaza si primarul sau preotul, care sta pe banca din fundul salii; de partea ealalta un avocat neinsemnat, atata avocat a putut plati nenorocitul trentaros, care asteapta cu privirea aiurita dreptatea de la boierii care judeca cu crucea pe masa. Si procesul se pledeaza; cu atata mestesug din partea impilatorului, atat de slab din partea celui impilat, incat nimeni nu se indoieste de dreptatea hotararii, decat cel care a casti- gat-o.

De cateva ori refuzase procese care i se parusera cu neputinta de castigat, procese in care insasi partea marturisise inaintea judeca- torului de ocol dreptatea protivnicului - si apoi asistase la castigarea procesului inaintea tribunalului. Da, marturisirea era anulata pentru un vitiu de forma: Vineanu asigura pe judecatori ca "suverana lor apreciere scapa de sub controlul casatiei". Si iaca asa, impricinatul trecea pe langa dansul razand: "Ziceai ca n-o sa castig, domnule Rizescu" - si se gandea ca ast impricinat are sa spuie intamplarea in sat la dansul: iar ca sa puie varf zdruncinarii credintelor lui, cinci- sprezece avocati care erau de fata intampinau cu hohote de ras cinica zeflemea a lui Berlescu: "Procese drepte poate sa castige orice dobitoc. Meritul e sa castigi procese nedrepte. Aud?"

Avea dreptate nenea Mache: nu, nu facea de avocat! Painea cea de toate zilele pe care abia o castiga il costa prea multa framantare si prea multa sila de el insusi si de toate. Pe langa pricinile din afara care- i produc dezgustul astei meserii sunt si pricini dinauntru. Mostenise de la tata-sau o inima buna, iubitoare de frumos si de adevar. Ajutorul banesc al boierului Marescu, scutindu-l de nevoia de a munci spre a- si castiga existenta, ii dase putinta de a-si cultiva talentul la vioara si de a-si impodobi mintea cu cunostinte frumoase, dar il impiedicase de a cunoaste realitatea vietii; si acum era silit sa munceasca pentru castigarea ei, intr-o lume in care insusirile lui sufletesti nu erau de nici un folos, monede fara curs in piata.

Ce cauta el intr-o meserie in care insusirea de capatai era siretenia? Ce n-ar da sa poata reincepe invatatura altei meserii! A! daca ar fi putut banui - in vremea cand, dupa indemnul staruitor al Marescului, se hotarase sa invete Dreptul - amaraciunea sufleteasca si dezgustul de care se simtea acum inecat, ar fi primit mai bucuros s-o curme cu invatatura si sa urmeze meseria simpla, dar curata si cinstita, a dascalului Rizea, in strana bisericii din Pitesti

Adeseori vorbea cu ai lui:

- Ma mir ca nu pricepi dumneata, un om asa de inteligent. Dar nu e meserie care sa-ti produca framantari sufletesti si care sa te sileasca la scamatorii cu propria ta constiinta, ca asta. Nu e meserie care sa-ti produca atatea indignari. S-o comparam cu meseria dumitale de doctor. Ai in fata dumitale un bolnav. Daca i-ai ghicit boala, daca ai fost chemat la timp, daca organismul bolnavului nu e cu desavarsire prapadit si daca ii dai doctoria prescrisa de stiinta, se produc in organismul lui reactii, operatii chimice carmuite de legi statornice, si bolnavul se vindeca. Asa e?

- Asa, raspunde doctorul Georgescu.

- E! la meseria noastra nu e asa. Vine un om la mine cu o pricina. Are dreptate, dreptate evidenta si absoluta. Ii studiez procesul, adun jurisprudenta, doctrina, i-l pledez cat se poate de bine. Ar trebui sa castig; si cu toate astea il pierz; pentru ce? pentru ca aici hotararea judecatorului nu se produce, ca in cazul dumitale, dupa o lege fizica, statornica, ci depinde de vointa lui libera, pe care, ca s-o cuceresc, nu e destul sa am dreptate si sa i-o fac evidenta; mai imi trebuie si altceva, pe care nu-l am si-l are protivnicul meu, care-mi tagaduieste dreptatea.

- Bine, sileste-te si castiga acestaltceva, zicea Antonescu.

- Cum?

- Adaptandu-te la mediu, ti-am mai spus-o.

- Imi pare rau de dumneata, nene Alexandre! Aduceti-va aminte de afacerea lui Manolescu. Stiti cata dreptate avea. Am studiat si am pledat procesul cat nu se putea mai bine. L-am pierdut! Si stiti pentru ce. V-am spus cum am intalnit pe Berlescu ducandu-se in sus cu o trasura in ziua pronuntarii hotararii; v-am spus cum am intrebat pe birjar unde-l dusese si cum mi-a raspuns ca il dusese la judecatorul de sedinta Se poate ceva mai revoltator? Se poate altceva care sa te duca cu indignarea pana la granitele nebuniei? Si baga de seama, clientul ala nu mai vine la mine cat o fi, si patania lui, pe care o s-o istoriseasca tuturor, face ca nici altii sa nu-mi vie. Si are dreptate, bietul om. El n-a venit la mine ca sa-mi asculte pledoaria, el a venit ca sa-i castig pricina si i-am pierdut-o!

-Ma il a raison il povero ragazzo, zicea Caselli.

- Negresit ca am dreptate. Caut in zadar ceva analog, care s-ar putea intampla in meseria unui doctor. A! uite: inchipuieste-ti pe un prieten, pe un frate, care ti-e drag ca ochii si pe care-l cauti de o rana primejdioasa. Il ingrijesti, il speli, il pansezi, si merge spre bine. Deodata vezi ca rana se agraveaza. Tai, raclezi, cauterizezi, iei cele mai riguroase masuri de antisepsie zadarnic! Ii e rau, maine mai rau, poimaine si mai rau. Te silesti, te zbati, te framanti si simti ca-l pierzi, fara ca sa poti pricepe pricina raului si deodata descoperi ca ingriji- torul bolnavului, cand pleci dumneata de langa el, dupa ce i-ai spalat rana, i-o infecteaza dinadins cu puroi de la altul. Spune-mi daca nu ti-ar veni sa-l ucizi Cat despre chestia adaptarii la mediu, ce pretinzi dumneata, nene Alexandre? ca putinta de a te adapta mediului e o dovada de superioritate?

- Da.

- Ba nu.

- Ba da!

- Ba nu! Adaptarea la mediu e o conditie de existenta la care se supun orbeste plantele si animalele inferioare. Cu cat o fiinta e mai sus pe scara vietuitoarelor, cu atat cauta sa se dezrobeasca de sub greutatea acestei nevoi. Omul seaca baltile; omul spinteca muntii si scobeste tuneluri; omul primeste sa fie schingiuit si zice: "epur si muove!", omul pune mana pe bici si goneste zarafii din templu. Omul transforma mediul.

- Daca poate, daca nu

- A, nu! pentru stima pe care ti-o port, te rog sa nu-mi mai spui vorba asta Pe urma e altceva care ma stiu eu? e gandul ca permanenta ticalosiei sufletului omenesc e conditia existentei noastre.





- Aici n-ai dreptate, zicea doctorul. Tot asa si la meseria noastra: permanenta boalelor si a durerii e conditia existentei noastre.

- Da, si cu toate astea e o nuanta. Mai intai, durerea, vezi, are rostul ei, slujeste la ceva in lume; dar la ce poate sluji ticalosia? Pe urma, voi sunteti chemati sa alinati, sa vindecati durerea, nu s-o exploatati. Noi nu avem chemarea de a vindeca ticalosia omeneasca; dimpotriva, o exploatam. Uite, nu mai departe, alaltaieri seara - stie si nenea Mache, ca era de fata - mi-a venit un taran de la Mandresti, taran chiabur, se cunostea dupa port. Avea a doua zi un proces la tribunal. Il dase in judecata frate-sau, cerand sa imparta cu el cele douazeci de pogoane de pamant ramase de pe urma lui tat-su; il intreb daca-l recunoaste de frate si-mi raspunde: "Da, mi-e frate, dar de ce sa se scoale tocmai acum, dupa optsprezece ani de la moartea taichii?"

"Pai bine, zic, d-asta n-ai sa te plangi dumneata. El stapaneste ceva din avere?" "Pai cum? i-am dat un pogon." "Are copii fratele dumitale?"

"Are." "Cati?" "Sapte." "Dar dumneata?" "Am si eu doi." Zic, "Bine, nu e pacat, el cu sapte copii sa stapaneasca un pogon, si dumneata numai cu doi copii sa stapanesti nouasprezece? De ce nu vrei mai bine sa le imparti cu el frateste? sa nu mai cheltuiti nici dumneata, nici el cu judecata, ca costa o groaza de parale. Mai bine ia-l, vino cu el la mine, sa va fac un act de imparteala, sa renunte si el la venitul pamantului pe ai optsprezece ani, ca sade rau sa va mancati intre voi, frati ce sunteti." Dupa ce s-a gandit nitel, a plecat, zicand ca o sa vie cu frate- sau. Nenea Mache, care era de fata, mi-a prevestit ca n-o sa mai vie, ca o sa-l duca vreun samsar la altul si o sa-i dea parale bune si o sa-l aiba client doi-trei ani, in care vreme o sa-i vie in curte de treizeci de ori, intotdeauna cu mana plina de plocoane. Si asa s-a intamplat. Asta a fost alaltaseara. Ieri l-am vazut la tribunal cu Benes. Sa-l fi auzit cu ce tarie tagaduia fratia lui frate-sau, un nenorocit trentaros pe care de-abia se tinea zeghea: "Nu-l cunosc! nu e frate cu mine. E crescut de suflet de taica!" Procesul s-a amanat peste sase luni, ca sa-si dovedeasca crestinul fratia. Pe urma l-am vazut pe omul meu intr-un colt, se scobea de parale. A venit in pragul camerei avocatilor, a facut un semn cu capul. Benes a trecut in odaia de alaturi. L-am auzit cum ii zicea: "Lasa, ca am sa ti-l aduc pana i-o iesi parul prin caciula, pana s-o lipsi"; apoi s-a intors radios zornaind un fisic de patace Si n-ar fi de mirare sa castige procesul. Cine stie ce forme scapa din vedere frate- sau!

Nu, nu face de avocat, avea dreptate nenea Mache.

Si ceea ce-l mahneste mai mult decat toate, mai mult decat greata nevoii de-a iesi grabit dupa client si de a se precupeti pentru onorariu, e pierderea linistii si a seninatatii de odinioara. Se simte nervos, suparacios si - ce e mai dureros si mai dezgustator - isi simte inima napadita de ura si de invidie, el care nu cunostea ce sunt aceste injositoare patimi.

Purtarea fata cu dansul a lui Berlescu si a presedintelui Zarnescu i-a aruncat in inima samanta lor.

Zarnescu - iata unul care se adaptase grozav mediului, daca el, omul bun de odinioara, care in vremea vietii la Valeni n-ar fi fost in stare sa vateme pe nimeni, putea acum pe de o parte sa-l intrebe cu un zambet prietenos: "Ce mai faci, Andreias-baietas.", iar pe de alta parte sa-l loveasca de cate ori avea prilej.

Pe langa pricinile neintelegerii din trecut, au mai venit si alte imprejurari care au sporit-o. Intr-o zi, Andrei pierduse un proces, a carui dreptate era vadita tuturor. Nemaiputandu-si stapani mania, strigase in camera avocatilor: "Astia nu sunt judecatori, sunt slugi!" Atunci se ridicase Vineanu, care-i fusese adversar:

- Nu e permis unui avocat sa se exprime astfel!

- Ce, nu e permis sa spui adevarul?

- Adevar-neadevar, nu stiu, dar eu in calitatea mea de decan al baroului

- Nu vreau sa stiu!

- am dreptul sa observ pe avocatii care se exprima necuviincios la adresa

- Nu vreau sa stiu!

- Am sa-ti dau avertisment!



- Poftim!

Striga unul, striga si celalt. In dreptul usii se adunase lume, copistii din grefa de alaturi, arhivarul; si de la unul la altul vestea ajunsese la Zarnescu, care a chemat pe Vineanu sa-i istoriseasca ce s-a intamplat. Se poate intelege ce indignare l-a cuprins, auzind ca "tarcovnicul" il facuse sluga, pe el, caruia venerabilul Vineanu, cu barba alba de patriarh, ii zicea in sedinta: "De cand avem distinsa onoare de a va avea in capul justitiei acestui judet"

D-atunci pornise impotriva lui Andrei cel mai suparator razboi. A! nu lovea cu sabia, sa se cunoasca; dar in fiecare zi impungea cu acul.

Si are un judecator la indemana niste ace subtiri-subtiri, care nu lasa nici cea mai mica urma. Acolo, in cuptorul "suveranei aprecieri, care scapa oricarui control", coace judecatorul un cozonac mare, din care daca n-o vrea sa impartaseasca pe un avocat cu nici o firmitura, il lasa pe drumuri; si mai are un presedinte si putinta de a face sa fie vadit pentru toata lumea din sala care avocat ii e drag si care nu. Unul intra la el de-a dreptul, altul va sa astepte: "Domnul presedinte e ocupat." Pentru unul se gaseste in condica orice termen cere: "Ce termen va convine?"; pentru altul termenul vine la randul condicii: "Optsprezece noiemvrie". "Domnule presedinte, optsprezece noiemvrie vine peste sase luni, si omul n-are ce manca." "Optsprezece noiemvrie. Domnule grefier, striga alt proces." Unul e lasat sa vorbeasca in liniste, fara intreruperi; poate sa faca zeflemele la adresa adversarului, si e ascultat cu incordare; celalalt e ascultat cu sila, cu priviri aruncate in tavan sau cu soapte catre celalt judecator ori e intrerupt: "Veniti la chesti- une treceti peste asta, cunoastem scurtati avem inca zece procese." Unuia, macar ca cere cuvantul pentru a treia oara, i se da cu politete: "Poftiti, aveti cuvantul!"; celalalt daca cere replica, i se raspunde scurt si taios: "Tribunalul e luminat."

Si iata acum ca de purtarea presedintelui se molipsesc si ceilalti functionari.

Mai deunazi Ilies, ajutorul de grefa, caruia Andrei ii cerusefrumos un dosar, ii raspunde tipand: "Nu se poate. Citeste regulamentul grefei! La ora 3!"

A! ce val de sange vajaitor ii adusese in urechi raspunsul asta. Ast Ilies era ajutor de grefa si in vremea cand era el judecator - si fiind prins intr-un rand ca sfantuia impricinatii, se tarase ca o rama dinain- tea lui Andrei, luandu-i mana in mainile lui vesnic inadusite si rugandu- se sa staruiasca sa nu-l dea afara. Si uite acum cum ii vorbea. Si daca se plansese in camera avocatilor, era acolo si Berlescu sa-i raspunda:

"Ai inceput sa suferi de mania persecutiei."

Cinismul astui om si zeflemeaua ieftina, intampinata intotdeauna de hazul tuturor, sub care isi ascundea cu atata mestesug nulitatea, scotea din fire pe Andrei. De cate ori plecase de la tribunal nebun de manie. Acum il cunostea perfect. Stia ca, de doua ori ales in parlament, nu deschisese o data gura sa spuie un cuvant despre pasurile celor care-l trimisesera acolo; ca pentru dansul deputatia nu era decat un prilej de ghesefturi, ca afacerea indigenatelor si a canalizarii orasului, de care vorbea in soapte toata lumea. Si ast om necinstit, ignorant si netalentat il palmuia in fiecare zi cu o zeflemea care-l injunghia in inima.

Adeseori, cand n-avea procese, venea cu cate o carte la tribunal, cu gandul ca la plecare sa iasa undeva la camp si sa citeasca. Pentru Berlescu, Spencer era Laibar si Nietzsche era Nita: si cum radeau ailalti, cand il intreba: "Iar ai venit cu Laibar?"

Alteori, stiind ca Andrei era in odaia de alaturi si poate sa auda, zicea unuia dintre avocati: "Ma, sa intrebi pe Rizescu, daca zici ca e citit, sa ne spuie el noua de ce fel de cires erau tunurile lui Mihai Viteazu, de cires dulce ori de cires amar?" Si toti se prapadeau de ras. Iaca azi. Andrei a pierdut un proces, in care de cealalta parte a pledat Berlescu, si acum, in camera avocatilor, istoriseste unuia ca la inceput venise la el clientul lui Berlescu, dar ca-l refuzase vazand ca n-are dreptate - si in hohote de ras, care fac sa zbarnaie geamurile, Berlescu ii arunca in fata cu cinism:

- Tot aceeasi soarta aveai si daca erai de ailalta parte.





Si iata-l acum pe el, linistitul, masuratul de odinioara, venind acasa ca un nebun si spalandu-se pe cap cu apa rece apa rece apa rece ca sa-si goneasca sangele care vajaie si zvacneste in urechi, pe cand Elena, speriata, il dojeneste:

- Andrei! Pentru numele lui Dumnezeu! Esti de nerecunoscut! Atunci se linisteste deodata. Da, are dreptate Elena. Asa e. Uitase ca i-a fagaduit sa nu mai vie asa acasa, sa nu-i mai otraveasca si pe ei, sa se intoarca cu zambetul pe buze; si trecandu-si mana peste frunte ca sa goneasca cel din urma rest de suparare:

- Vrei sa iesim nitel impreuna, sa ne plimbam?

- Da, dar a venit adineauri o cucoana batrana, care zicea ca are treaba cu tine. A spus ca se intoarce la sase. Daca vrei, asteapt-o. Eu ma duc nitel la Didi Urziceanu. Cum ispravesti, ia-l pe Radu si vino de ma ia, sa mergem cu totii sa ne plimbam.

- Bravo, viu neaparat

La sase vine femeia. E o cucoana batrana, uscativa, imbracata in negru, pe cap cu o boneta de dantela tot neagra. Intra, se aseaza jos si incepe sa vorbeasca cu voce blanda si duioasa, oprindu-se din cand in cand:

- Uite la ce-am venit, cocoselul maichii. Ma vezi, sunt batrana, neputincioasa Am venit la dumneata ca am auzit ca esti un om cinsitit si cu frica lui Dumnezeu Eu n-am pe nimeni decat o nepoata, fata fii-mii, care e la azil la Bucuresti Din pensia raposatului, din ce-am mai castigat si eu cu cusutul, pe la unul si pe la altul, si din vanzarea viei - c-am avut si eu o vie, zestre de la parinti, dar am dat-o ca mi-o culegeau vecinii si nu puteam ingriji de ea si asa, am pus si eu deoparte, coconasul maichii, ban cu ban, Dumnezeu ma stie cum, sa adun si eu o zestre Viorichii, nepoati-mii, cand o fi sa se marite, sa nu fie silita sa ia pe cine i-o iesi-nainte ca acum, vezi, in ziua de azi, o fata fara zestre, mai bine sa nu dea Dumnezeu - si asa, cu spargerile astea de se tot fac de la o vreme in oras, singura cum sunt, mi-e frica, Doamne fereste! sa nu vie si la mine si nu mi-e de viata mea, dar mi-e de zestrea copilitei





- Si cati bani aveti? intreba Andrei.

- De! cocoselul maichii, banul se praseste daca nu-l risipesti am douasprezece bonuri de cate o mie Si mi-a deschis si mie capul unul si altul ca la ce sa tin banii in bonuri? De ce sa nu-i dau cu ipoteca, sa iau o dobanda de zece ori de douasprezece la suta? Dar tot mi-a fost teama sa-i dau, sa nu pierz zestrea si viitorul fetei Si acum am auzit de dumneata ca esti om cinstit si cu frica lui Dumnezeu Si d-aia am venit sa-ti spui ca, daca mi-ai gasi dumneata un loc bun si sigur,i-as da dupa vorba dumitale Si nu degeaba; te platesc, cocoselul maichii, cu ce ma-i indatora, si daca are coconita ceva de cusut, bucuros o ajut

Si vazand pe Radu, care intra imbracat, gata de plecare: Aoleu! vin la maica, ingerasul maichii, ptiu! ptiu! ptiu! de cand sunt n-am vazut asa copil frumos.

- Bine, cucoana draga, zice Andrei, cu draga inima, o sa ma caznesc sa-ti gasesc un loc sigur

- Sigur, coconasul maichii, sa nu pierz viitorul fetei.

- Si cand voi gasi, te instiintez. Unde stai dumneata?

- Langa Baratie, cocoselul maichii o casuta mica si rosie. Zinca

Sardareasa, ma cunoaste domnul Mache.

- Prea bine.

- Asa. Buna ziua. Dumnezeu sa te bucure de copilas. Si aplecandu- se sa mai sarute o data copilul, pleca

- Mergem.

Isi ia palaria si o pornesc

Pe strada Salcamilor, copilul zice:

- Taticule, uite mamica, vine incoace cu un domn.

- Unde?

-Tocmai colo in capul ulitei.

Andrei nu vede bine de departe. Peste catava vreme o vede si el: vine iute-iute insotita de cine oare? a! de Benes, colegul de avocatura al lui Andrei.

S-au intalnit drept in poarta clubului.

- Buna ziua, Andrei.





- Buna ziua.

- Veneam din colo si ti-am insotit cucoana, care iesea de la

Urziceanu. A! Ce mai faci, domnule Radu? Nu-mi zici buna ziua?

- Buna ziua.

- Mi-a vorbit Caselli de tine. Cica esti un muzicant si jumatate. Copilul se uita cu admiratie la el. Ce elegant e! Haine civile, ghete fumurii, manusi rosii, pardesiul cu captuseala de atlaz pe mana stanga, iar in dreapta, baston cu maner de aur.

- Si unde va duceti?

- Sa ne plimbam nitel afara din oras.

- E! petrecere buna. Sarut mana. La revedere.

Si invartindu-si bastonul intra in club. Andrei da bratul Elenei si o pornesc.

E acolo, la marginea orasului, o punte peste garla, care duce inspre vii. De-o parte si de alta a drumului sunt salcii, anini mari si tufisuri dese in care canta privighetorile de la Pasti pana la inceputul lui iunie.

- Ia auzi, mamico, ce frumos canta privighetorile - si colo, si colo, si colo. Ai auzit cum a facut aia? Clings! Clings!

- Da.

Ajunsi pe punte, copilul arata pestii care se vad jos in apa limpede ca sticla. Sunt sute. Unii stau in loc ficsi, la suprafata, altii inoata repede pe dedesubt, licarind ca niste scantei argintii.

- Ia uite, mamico! unul mare, colo. A! ce mare.

- Da, raspunde Elena, fara ca sa se uite.

- Eleno, ia te uita colo ce de nuante sunt in dealurile alea. Civit, violet-inchis, violet-deschis - si cate feluri de albastru! Uite albastrul ala din fundul zarii, ca fumul de tigara.

- Da.

- A! Daca mi-o ajuta Dumnezeu sa castig ceva parale in lunile astea, sa nu intram in vacanta mare fara un ban, ca anul trecut, cum m-as duce si eu la vie la nenea doctorul, sa-mi daruiesc zece zile de repaus, de odihna desavarsita desavarsita

- Da.

- Dar ce ai tu? Nu ti-e bine? Ai ceva.

- Ma doare capul. Am stat acolo la Urziceanu langa niste stanjenei, care miroseau asa de tare, incat m-a apucat capul ingrozitor

- Vrei sa ne intoarcem acasa?

- Ba nu, mai bine sa ne plimbam



*

Printre avocati erau doi inscrisi in barou in urma lui Andrei, baieti tineri, fara experienta, pe care Andrei ii privea cu sentimentul cu care te uiti la un portret al tau insuti de cativa ani in urma. Unul din ei e Titu Vasilescu, cu care pleaca acum de la tribunal.

- Mergi spre casa, domnule Rizescu?

- Da.

- Mergem impreuna.

Si iata-i mergand alaturi.

- Zau! ce dreptate ai dumneata, domnule Rizescu, cand zici ca ti-e sila de meseria asta. Ma uit la noi cum stam dimineata pe sala tribunalului, ca taietorii de lemne la Bucuresti pe piata Sfantului Gheorghe, asteptand sa ne pice un impricinat in mana Sa stai sa te certi cu samsarii care forfotesc de colo pana colo si intind clientii de maneca.

- Asa e! raspunde Andrei. Dupa o tacere, Vasilescu zice:

- Am vazut azi ceva!

- Ce?

- Marinescu a facut azi un act, prin care nevasta vindea barbatului niste pamant. Lasase actul pe masa. Din intamplare mi-am aruncat ochii pe el. Vaz: vanzatoarea: Maria P. Diaconescu; cumparator: P. Diaconescu. Cand a venit sa-si ia hartiile il intreb: "Sunt rude partile din actul acesta?" Zice: "Da, e nevasta-sa." "Pai, zic, actul e nul, nevasta nu poate sa vanza barbatului." Ei ce crezi c-a facut?

- Ce?

- Zice: "Ti! bine ca-mi atrasesi atentia. Ma duc sa-l dau judecatorului de instructie, ca el nu pretinde sa-i citesti actul daca partile stiu carte, si n-o sa bage de seama." Si a bagat actul.

- Ei asi!

-Pe onoarea mea!

Dupa o noua pauza, Vasilescu urmeaza:

- Stii care mi se pare mie al mai imoral dintre toti?

- Berlescu?

- Nu, Benes. Lasa ca are in permanenta trei samsari. Bine, as mai intelege sa se slujeasca de samsari un incepator, dar el, om cu stare, fost prefect lasa ca l-am auzit de nu stiu cate ori infricosand pe martorii protivnicului si invatandu-i ce sa spuie dar chiar in afara de meseria avocaturii Moral lucru e sa intri in casa omului, sa profiti de prietenia lui, ca sa-i furi cinstea si inca sa te si lauzi, cum face el cu Valeanu? Imi spunea Pantu mijloacele perfide pe care le intrebuinta ca sa intoarca capul veri-sii. I le-a spus chiar ea. Zice ca oriunde o intalnea ii soptea: "Unei femei tinere si frumoase ii trebuie un cadru demn de tineretea si de frumusetea ei. Virtutea e o calitate negativa" Alta data ii zicea: "Lumea tot vorbeste ca"

A! poate sa spuie de-acu Vasilescu ce-o vrea, ca tot nu-l mai aude

Andrei. Ajunsi la o raspantie, ii intinde mana:

- La revedere.

- Ziceai ca mergi acasa.

- Mi-am adus aminte ca trebuie sa merg intr-un loc.

Si pleca. Unde? Nici el nu stie. Asa, inainte unde-o fi unde-o nimeri ah! numai de-ar fi un loc unde sa-i piara din minte gandurile chinuitoare care-i sfredelesc creierii E cu neputinta! Elena lui la care se inchina ca la o icoana! Mama lui Radu!

- Ei! Ei! pazeste, pazeste! striga cat poate un birjar, care numai printr-o minune nu-l calca.

A! acum isi explica distractia ei de alaltaieri, cand s-au plimbat pe punte, dupa ce i-a intalnit impreuna! Si nu e o saptamana de cand la sindrofia de la capitanul Toporanu ea era la pian, iar el ii intorcea foile notelor, aplecat peste dansa. Ticalosul! Desigur si ei ii canta in urechi acelasi cantec: "Virtutea e o insusire negativa"

Ce nedrept e in presupunerile lui. Daca ar sti el in ce chip demn si hotarat Elena a taiat lui Benes orice nadejde, chiar atunci, in ziua in care i-a intalnit impreuna. Daca ar sti ca nelinistea ei din ziua aceea era pricinuita numai de indignare si de sfortarile pe care le facea sa nu-i spuie lui nimic, ca sa nu-i sporeasca nemultumirile Daca ar sti toate astea poate n-ar suferi chinul care-l face acum sa intinza cat poate de gulerul care-l strange de gat, il inabuse. Cu toate ca, mai stii? impotriva astei otravi nu e leac. Atunci si-ar zice: "Da, a rezistat acum, dar o sa poata rezista totdeauna?" Acum ii rasuna in urechi cuvintele lui Benes, auzite de atatea ori in camera avocatilor: "Femeile sunt ca perele: toate cad, totul e sa stii sa le culegi la vreme", ori: "Daca o femeie ramane cinstita, e ca sau e prea proasta, sau nu e deloc ajutata de imprejurari."

Si ce rost avea sa-i vorbeasca Vasilescu de nevasta lui Valeanu si de vara lui Pantu, daca nu ca sa-i deschiza lui ochii? Si iata ca lucruri carora nu dase odinioara nici o luare-aminte iau acum o insemnatate inspaimantatoare. Acum isi aduce aminte numele tuturor femeilor de care se vorbeste ca au avut legaturi cu Benes Compara imbraca- mintea lui simpla cu eleganta desavarsita a celuilalt, stangacia - pe care i-o da miopia si neaverea lui - cu gratia si siguranta pe care o dau miscarilor lui Benes averea si constiinta izbanzilor lui. Cu ce gentilete stie el sa oferesampaniecucoanelor la cofetarie si cu ce liniste stie sa se scoale de la masa de carti la care a pierdut cateva sute de lei

Dar incet-incet, aerul curat, plin de miros de sulfina, in care umbla de mai bine de un ceas, primeneste sangele, goneste otrava, il linistes- te, ii aduce ganduri bune. Nu, e o nebunie! Ce? nu cunoaste el mintea sanatoasa si inima cinstita ale Elenei? Nu e cea mai buna mama ce se poate inchipui? Nu! ochii aia frumosi si limpezi, care nu au alta pereche pe lume decat ochii lui Radu, nu pot sa insele niciodata.

Ceasurile sunt aproape opt cand se intoarce acasa, unde pe banca de la poarta il asteapta Serb Calugareanu, un taran chiabur din

Carbuneni.

- Iar pentru afacerea aia ai venit? il intreaba Andrei.

- Da, raspunde omul.

- Ti-am mai spus o data ca nu se poate. Pamantul nu e al dumitale, e al copiilor, si nu poti sa-l ipotechezi dumneata.

- Daca vreti Dumneavoastra, se poate, domnule Andrei, si platesc bine.

- Haide, haide! ti-am spus: nu se poate! raspunde, Andrei intrand in curte si inchizand poarta.

Sub bolta il asteapta Elena, ingrijata.

- Unde ai fost?

- M-am plimbat spre via lui nenea doctorul. Ce frumos era.

Isi saruta copilul, o saruta pe ea, strangand-o cu putere la piept si silindu-se sa intoarca inapoi un suspin care i se urca in gatlej.

- Iar te-ai suparat la tribunal? zice Elena.

- Nu, zau nu, raspunde el vesel.

Dar Elena simte si ii zice: "Bietul baiat; nu mai vrea sa ne amarasca si pe noi istorisindu-si neajunsurile", si jucandu-se cu mana in parul lui:

- Las' ca am sa-ti cant ceva frumos dupa masa, sa-ti treaca

- Da, sa-mi canti

- Taticule, sa-ti cant eu ceva care-ti place tie. Am invatat-o intr- adins pentru tine. Stii, partea aceea din Cavaleria: "Voi le sapete o! mama"



*

Au trecut doua luni, doua luni lungi, lungi, nesfarsite.

Indoiala d-atatea ori batjocorita si gonita, dar intoarsa tiptil pe cai piezise in noptile de nesomn, pune acum stapanire pe sufletul lui cu brutalitatea si cu cruzimea unui cuceritor. Rezerva lui Benes fata cu Elena, vadita lui ferire de a vorbi cu dansa, el care mai inainte, de cate ori ii intalnea, trecea strada ca sa le stranga mana - iau acum in mintea lui intelesuri chinuitoare. Teama de a nu jigni pe Elena il impiedica de a-i cere ei lamurirea acestei schimbari; iar ea pune nelinistea lui in socoteala lipsei de procese, care-i face sa intre in vacanta de peste cateva zile mai saraci ca oricand.

Ce ticalos vierme e gelozia, daca poate lasa in sufletul sotului unei femei cinstite si bune ca Elena veninul gandurilor care-l impiedica acum sa inchida ochii, venin care-i aduce pana si in gura un gust coclit, ca de otrava! Nu-i erau lui de ajuns zbuciumarile din afara, de la tribunal? Nu mai departe, ieri, pe cand vorbea cu unul, se intorsese Berlescu si-i zisese: "Eu ma mir ce cauti aici daca nu-ti place avocatura. De ce nu te faci subsef la muzica? O suta cincizeci de lei pe luna, aia sunt bani. Aud?" Ii rasuna inca in urechi vorbele astea, care-l ustura- sera ca o plesnitura de garbaci peste obraz Nu-i era de ajuns indigna- rea pe care i-o pricinuia in fiecare zi duplicitatea lui Zarnescu? Si pentru ce-si permiteau oamenii astia sa se poarte asa cu dansul, decat pentru ca-l stiau sarac? Dar cel putin ii ramanea fericirea si linistea casutei lui, la care se-ntorcea ca la un liman, cum se intoarce corabierul in port dupa o noapte vijelioasa Si acum a pierdut si fericirea asta! Si ce sa faca? Sa se coboare la ticalosia de a-si supraveghea, de a-si urmari pe Elena lui? E! si daca s-o incredinta ca presupunerile lui sunt intemeiate, ce o sa aiba de zis? Ce? n-are dreptate Benes? Are dreptate, ticalosul! "Frumusetii si tineretii unei femei ii trebuie un cadru vrednic de ele"; si ce cadru face el tineretii si frumusetii Elenei? Firea lui mohorata de om mahnit si amarat? Bucatica de paine de toate zilele? Palariile si rochitele alea de zece ori carpite si prefacute, la care priveau zambind femeile celorlalti? A! acum intelege pentru ce nu vrea sa mearga nicaieri sub pretextul ca nu prea e bine. Acum pricepe ce trebuie sa se petreaca in sufletul ei, cand aude pe altele istorisind cum au petrecut la Constanta, ce frumos era la Bucuresti la teatru, la curse ori la bataia de flori.

Inca o noapte in care n-a inchis ochii nici macar o clipa; si acum slujnica, intrata in varful degetelor ca sa aduca apa, vazand ca nu doarme, il instiinteaza:



- Domnule, te asteapta un om afara.

Se imbraca pe tacute, ca sa nu destepte pe Elena, si iese. E Serb Calugareanu, taranul de la Carbuneni, care se roaga de Andrei de atata vreme sa-i dea lui cu imprumut banii cucoanei Zinchii Sardaresii.

-Faci rau ca nu vrei, domnule Andrei Da, asa e, nu e pamantul meu, e de la nevasta-mea; dar n-ai grija; nu-si pierde femeia banii. Nu-i iau decat pentru un an. Eu sunt om vrednic, si acum am o ocazie care cine stie cand s-o mai ivi: o padure mare pe care pot s-o iau pe nimic si din care pot castiga mai bine de o suta de mii de lei. Sunt in stare sa dau oricat pretindeti. Are douasprezece mii de lei? iau eu zece si dumneata doua.

Doua mii de lei! Ce n-ar putea face cu suma asta? Cinci sute de lei Elenei sa se duca la Bucuresti cu Mama Tilda sa-si cumpere tot ce-i trebuie; cu alti cinci sute si-ar putea mobila odaia in care e pianul si sa implineasca dorinta d-atatea ori visata si exprimata de Elena: "Stii, Andrei, daca ar da Dumnezeu sa-ti mearga bine, al dintai lucru pe care as vrea sa-l facem ar fi sa mobilam salonasul, sa am si eu unde primi pe ale patru-cinci prietene la care ma duc" Si ar putea chiar sa plece cu Elena si cu copilul, sa traiasca linistit macar doua saptamani undeva, departe de tribunal, de Zarnescu, de Berlescu, de toata atmosfera asta otravita, inveninata

Andrei, nu face asta! Stii bine ca Serb Calugareanu nu e un om muncitor, cum zice; chiar marea suma pe care ti-o da ca plata dove- deste ca ia banii sa-i risipeasca in petreceri desfranate, cum si-a risipit toata starea lui. Andrei, risti fericirea si viitorul fetitei frumoase cu coditele pe spate, pe care ai vazut-o deunazi, Andrei, te vede Dumne- zeu.

Care Dumnezeu? Dumnezeu care ingaduie parodia de dreptate la a carei desfasurare asista zilnic la tribunal? Dumnezeu care nu numai ca trece cu vederea netrebnicia unui om ca Berlescu, dar face ca toata lumea sa se descopere cu respect inaintea lui? Ce! nu stie el ca de atatia ani s-a hotarat de minister impartirea la tarani a mosiei Paunesti; ca toate lucrarile de plan si de parcelare sunt sfarsite si ca de cinci ani, in schimbul unei mituiri grase din partea arendasului, Berlescu impie- dica impartirea mosiei taranilor rupti, hartaniti, galbeni de foame si de mizerie, pe care ii vede in fiecare iarna in curtea prefecturii, veniti sa cerseasca un pumn de porumb stapanirii? Dumnezeu care-i trimite in fiecare zi cate o amaraciune si care ingaduie sa i se rapeasca pana si ultima comoara, ultimul liman, ultimul balsam!!



*

- Cuconasul maichii, scoate-mi un ghimpe de la inima. Toata noaptea n-am dormit. Adevarat sa fie ce am auzit, c-ar fi murit Serb? E adevarat. Andrei o stie de acum o saptamana, de cand s-a intors din calatorie. In vremea asta a putut sa-si faureasca linistea cu care acum raspunde cucoanei Zinchii.

- Da, a murit.

- Vai de mine, maica! Ce ma fac eu cu ipoteca mea?

- Cum ce te faci? Dumitale nu-ti era dator Serb, iti e datoare mosia. A murit el, platesc mostenitorii. N-or vrea sa plateasca? Scoatem mosia in vanzare, care face de trei ori atata.

- Pai, maica, mi-a spus un vecin ca i-a spus un om de la munte, d- acolo de unde e Serb, ca pamantul pe care mi l-a zalogit mie n-ar fi al lui, c-ar fi de la nevasta.

Cum perdelele sunt lasate, lumina cenusie a odaii in care se gasesc impiedica ochii batranei de a vedea schimbarea fetei si tremurarea mainilor lui Andrei. Cu o voce straina pe care parca nu si-o recunoaste, raspunde:

- Te iei dupa o vorba aruncata asa de un om din lume, ca sa te framanti degeaba E al lui pamantul Am cercetat eu inainte de a te sfatui sa-i dai banii.

- Dumnezeu sa-ti dea bine, cocoselul maichii. Nu stii ce ghimpe inveninat imi scoti de la inima De, ce sa faci cu pustia de frica? Dar ma gandeam eu ca nu se poate ca dumneata esti un om cinstit si cu frica lui Dumnezeu Si-ti multumesc ca mi-ai risipit grija c-o vorba buna.





-

- Ati fost de v-ati plimbat, cuconasul maichii.

- Da.

- Ati fost departe?

- Am fost pe la Brasov, pe la Sibiu, si ne-am intors pe valea Oltului.

- Frumos! Eu nu m-am putut invrednici sa ma duc niciodata, dar imi spunea bietul raposatul ca e grozav de frumos la Brasov si prin munti.

- Da, frumos de tot

In curte coana Zinca intreaba:

- Ai fost bolnav, maica, ori de oboseala drumului? c-ai mai slabit, esti tras la fata.

- Acum, de-o saptamana, de cand m-am intors, nu prea mi-a fost bine

Si luandu-si ramas bun, batrana pleaca vorbind singura In tacerea serii care se lasa, se aud unele vorbe: "cinstit cu frica lui Dumnezeu" Da, cu frica lui Dumnezeu, si o frica grozava, care l-a impiedicat sa guste toata fericirea calatoriei in locuri frumoase, intovarasit de dragalasia Elenei si a copilului; o frica grozava, care o sa-i manance si cel din urma dram de liniste sufleteasca si care o sa-l mistuie, incat toti au sa se mire: "Cum a imbatranit Rizescu, si numai acum, de curand, de vreo cateva luni!"



*

A trecut un an. In vremea asta a avut doua momente in care se mira ca nu si-a pierdut judecata. Unul, cel mai grozav, a fost cand a aflat de la arhiva tribunalului ca mostenitorii lui Serb Calugareanu au pornit proces de anulare a ipotecii si cand i s-a parut ca taierea rasuflarii ce simtea era pricinuita de naruirea intregii cladiri a tribunalului peste dansul; al doilea a fost cand i-a venit cucoana Zinca cu citatia. In rastimpul trecut de la aflarea despre pornirea procesului pana la darea citatiei in primirea batranei avusese vreme sa culeaga niste informatii care-l mai linistisera.





A putut dar indura zbuciumarea pe care i-o pricinuia spaima si durerea batranei.

Venise linistita, cu citatia in batista.

- Mi-a adus azi un om de la tribunal hartia asta si a lasat-o in mana slujnicei, ca eu eram dusa pentru un parastas la cimitir, cuconasul maichii. Eu zic ca-mi pune in vedere c-a murit Serb. Ia vezi dumneata. Cand a auzit pe Andrei zicand: "Ce sarlatani! Incearca marea cu degetul, s-o prinde ori nu s-o prinde? Te cheama in judecata, ca sa strice ipoteca", a inchis ochii si s-a facut la fata cu turta de ceara; dar taria de convingere cu care ii zisese Andrei: "Sa n-ai grija, cucoana Zinco, sunt eu aici ca sa te apar", si mai ales iluziile de existenta dreptatii, ce poarta in suflet mai toate femeile, o facusera sa-si deschiza ochii, sa ia si dansa mainile lui in mainile ei tremuratoare si sa-i zica:

- Da, sufletul maichii, sa ma aperi sa aperi norocul si viitorul si cinstea fetitei sa le aperi, sufletul meu ca eu as muri Se oprise ca sa-si stearga ochii Si ce s-ar face ea singura frumoasa maichii un copil fara sprijin fara un ban pe drumuri, ca fetele lui Nisipeanu



*

Acum e mai linistit. Muzica de care s-a reapucat cu patima ii aduce un ritm egal in mersul sangelui si ordine in judecata - si are mare trebuinta de ordine in judecata

A fost la Carbuneni, unde s-a incredintat cu ochii lui cum stau lucrurile De nenumarate ori si-a spus sie insusi pricina si s-a incredin- tat c-o s-o castige A lasat Calugareanu doi mostenitori: un baiat de douazeci si patru de ani si unul de saptesprezece - si a ramas de pe urma lui, ca avere a sa proprie, casa si ograda de doua pogoane. De la moartea tatalui, baiatul cel mare, care era bagat la o pravalie din Ploiesti, s-a mutat in casele tatalui sau, pe care le-a stapanit si le stapaneste si acum; a vandut prunele si fanul din livede, a luat banii care s-au gasit asupra tatalui sau, patru mii de lei. A declarat el ca renunta la mostenire, dar aia nu se prinde, sa declari ca renunti si sa stapanesti prin urmare el raspunde de datoria tatalui sau, nu numai cu ce a mostenit de la el, dar si cu averea mostenita de la mama-sa. Si ce bine a facut ca a chemat si el in judecata pe mostenitori ca sa-i plateasca banii imprumutati si ca a cerut si infiintare de sechestru pe partea de avere a baiatului varstnic, ramasa de la mama

I se pare limpede ca lumina zilei, si inima lui, plina de dorinta nemarginita de a castiga procesul, ii faureste iluzii. Ce? Cand o auzi tribunalul cum spun martorii gasiti la Carbuneni si pe care o sa-i aduca la infatisare, oameni batrani, doi dintre cei care au cumparat prunele si fanul, alti trei care erau de fata cand s-au numarat banii gasiti la

Serb, patru mii de lei luati de baiatul varstnic, n-are decat sa deschiza gura ca sa castige procesul

Da, asa ar fi, daca protivnicul cucoanei Zinchii ar fi un batran neputincios ca dansa, cu locuinta la doua postii de Carbuneni, - dar protivnicul ei e un baiat ager la minte si la miscari, chiar d-acolo din Carbuneni, dintr-un sat cu martorii; asa ar fi, daca avocatul baiatului ar fi un avocat naiv, nepriceput ca dansul - dar adversarul lui e Vineanu, adanc cunoscator nu numai al codului, dar si al tuturor regulilor "de tactica si de strategie" Si iata ca in ziua procesului are certificat de la primaria din Carbuneni, care suna ritos ca baiatul varstnic "n-a stapanit nici un moment averea ramasa pe urma defunc- tului sau parinte Serb Calugareanu" si iata ca si martorii nu stiu nimic, se mira de ce i-a "prepus" martori; abia doi care ingana fara convingere ca da l-au vazut si pe baiatul al mare prin casa lui Serb, dar daca stapaneste ori nu

Zadarnic se framanta Andrei cu deznadejde. Zadarnic, cu toate protestarile lui Vineanu de a lasa ca intrebarile sa se faca de "onor tribunal", se apropie el de martor si-l intreaba privindu-l in ochi: "Nu mi-ai marturisit dumneata mie, pe batranetile dumitale, ca erai de fata cand s-au numarat cei patru mii de lei gasiti la Serb si ca i-a luat dumnealui?", martorul raspunde cu tarie: "Fereasca Dumnezeu!"

Are dreptate tribunalul sa hotarasca anularea ipotecii, ramanand ca creditoarea sa se despagubeasca urmarind casa, casa care nu face nici doua mii de lei

Batrana n-a inteles cum s-a rostit tribunalul. Sedinta fiind suspen- data, e imbrancita pana la usa de lumea care da navala sa iasa. Acolo se indura s-o lumineze aprodul, care-i striga la ureche:

- Ai pierdut, cucoana. Ti s-a anulat ipoteca.

Ea cade pe banca de langa usa, vorbind fara sir: "Viorica viitorul norocul fara sprijin fetele lui Nisipeanu".

Si vazand pe Andrei, care iese, ii zice cu mana dreapta intinsa a blestem:

- Dumnezeu sa-ti plateasca si sa te miluiasca.

El pleaca, coboara scara si repede coteste pe dupa tribunal; pe-acolo ajunge iute la zavoiul din marginea orasului, unde e o fantana cu un sipot de apa rece ca gheata. Ajuns, isi smulge gulerul si legatura de la gat, le baga in buzunar, se apleaca si pune capul in bataia apei. Aaa! ce bine face raceala asta care-i curge in crestet! Cum potoleste zvacnea- la din tample si zgomotul din urechi Multa vreme sta asa; apoi se scoala, se sterge si porneste prin zavoi spre punte



*

Atata vreme de cand umbla intruna si nici frumusetea locurilor prin care a ratacit, pline de miresme si de cantece de greieri, cu orizontul ala frumos de dealuri verzi si de munti cu atatea nuante de albastru, nimic nu i-a putut goni din auz sunetul propriilor lui cuvinte spuse odinioara doctorului: "Avem fiecare mintea si puterea noastra, si daca nu le intrebuintam intr-un anumit scop, crez, da, crez cu toata taria ca intervine o minte si o putere mai mare"

Cu ele in urechi a plecat de la tribunal acum patru ceasuri si tot cu ele in auz intra acum in strada Sperantei

Ce inseamna asta? Lume adunata la poarta? Copii spanzurati pe uluce? Grabeste pasul dupa ritmul batailor inimii. In curte il intampina nenea Mache:

- Nu e nimic, nu te speria, nu e nimic.





El il imbranceste si intra in sala. Acolo ii iese inainte Antonescu.

- Ce s-a intamplat? il intreaba Andrei cu o voce stinsa.

In locul lui Antonescu raspunde glasul doctorului din odaia de alaturi:

- Nu asa. Ridica-i capul mai sus, mai sus.

Aceste vorbe aduc in mintea lui lumina orbitoare a unui trasnet. Da navala in usa odaii de culcare, care se bate de perete Intr-o privire de-o clipa vede tot: Elena lesinata doctorul doua femei sticle ligheanul plin de sange si copilul!! Vrea sa inainteze, dar nu poate si, scotand un racnet inspaimantator, ca de urias injunghiat, se naruie in pragul usii



*

- Fratilor, zice Urziceanu intrand in camera avocatilor, sa va spui o veste trista; a innebunit bietul Rizescu.

-Tocmai ce le spuneam eu, adauga altul.

- Da, intalnii chiar acum pe doctorul Georgescu; venea d-acolo; plangea saracul. Copilul scapa, e in afara de orice primejdie.

- Eu, zice Berlescu, intotdeauna imi ziceam ca are s-o sfarseasca asa omul asta. Ce era mania aia a persecutiei de care suferea?

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care

Politica de confidentialitate

 

IN LUMEA DREPTATII

Opera si activitatea literara Ioan Alexandru BRATESCU-VOINESTI

Scrierile si activitatea publicistica a lui Ioan Alexandru BRATESCU-VOINESTI

Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Schite

Puiul

- citeste textul
Schita Puiul
Puiul povestire de I. Al. Bratescu-Voinesti
PUIUL - Explicatia titlului - invatatura morala - Compozitia si subiectul



Povestiri

IN LUMEA DREPTATII

- citeste textul