Decorul funerar din
Plumb are in centru neodihna defunctului amor. Existenta este un cavou tocmai pentru ca singura sansa de evadare, amorul, a devenit insusi motivul vierii sepulcrale. Eul isi contempla caderea ultimului resort vital. Contextul existential, de singuratate, neputinta si neliniste, este simbolizat prin decorul concret al mortii, un spatiu funebru conventional si grotesc.
Plumbul, simbolul tutelar al intregului univers bacovian, cono-teaza apasarea sufleteasca, surparea launtrica, prabusirea sperantei, viata amorfa, opaca, cenusie, lipsita de deschidere, toate acestea avand drept termen comun uratenia. Solitudinea- ca neputinta de. a iesi din sine prin consumarea resurselor afective e analoga spatiului inchis in care e contemplata hidosenia mortii. Daca in
Lacustra, materia se descompune, in Plumb, ea se pietrifica in sufletul devenit un teritoriu al scindarii, nu mai are loc nici o miscare vie, ci numai constatarea exasperata si inutila ca zborul a devenit prabusire: Si-i atarnau aripile de plumb." Singuratatea de moarte, cavoul launtric, este iremediabila, viata nemaifiind decat veghe zadarnica alaturi de imaginea amorului de plumb, pe care nici un strigat nu-1 poate clinti.
Absenta ocrotirii, a linistii si seninatatii, a armoniei, frigul, vantul, ~scartaitul strabat fiinta ca un mediu fizic, reducand-o la senzatii. Viziunea cavoului, interior si exterior, este transcrisa la imperfectul indicativului, timpul eternitatii. Dormeau se repeta paralel cu stam singur, plumbul fiind simbolul unei solitudini planetare intr-o lume incremenita. Precum plumbul, decorul funerar are mai ales aceasta conotatie de imobilitate grea, ca o necurmata prabusire. Un suflet-cavou va preface lumea intreaga in cavou, intr-un univers al claustrarii, cu imitatii grotesti ale fragilitatii, culorii, zborului (flori si aripI) facute din materia ignobila care le reda forma, anulandu-le (flori de plumb, aripi de plumB), fiindca viata s-a transformat in mormantul ei. Acesta e sensul oximoronului in text. Terna, apasatoare, imobila ca plumbul, lumea e precum omul, un mormant hidos.
Discontinuitatea discursului intretaiat de semne de suspensie, repetarea dureros absenta a conjunctie si, repetitiile obsesive confirma ideea ca omul a ajuns sa functioneze automatic.