in seria "noptilor macedonskiene", "Noaptea de decembrie" ilustreaza cel mai bine "simbioza" romantism-simbolism, asa cum se contura in ultimul deceniu al secolului trecut si la inceputul secolului, in literatura romana. in 1901 Macedonski era autorul unor articole teoretice despre poezie ("Arta versurilor", "Curs de analiza critica", "Poezia viitorului", "Despre poezie", "Simturile in poezie", "in pragul secolului") si semnalase cateva dintre conceptele esteticii simboliste, muzica versului - "instrumentalismul", "vagnerismul", "an-tiretorismul", gandirea analogica dintre figurile de stil, utilizarea cu precadere a simbolurilor cu bogate conotatii.
Tema principala romantica - nefericirea geniului in lume - este anuntata din prima secventa.
Cateva motive literare - de mare circulatie in lirica macedonskiana - sporesc semnificatia temei si contribuie la "sensibilizarea" metaforica: motivul soartei, al lunii, al inspiratiei, al flacarii, al focului, al rozelor, al himerei/nalucii.
Despre situatiile care au dus la stiuta inaderenta a poetului la real am vorbit in studiul introductiv.
Pompiliu Constantinescu, intr-un studiu din volumul "Poeti romani moderni", "Macedonski reabilitat" scria: "Macedonski n-a gasit fericirea, dupa care a alergat ca dupa o naluca scumpa, decat in fantasmagoria versului, in izolare interioara si intr-o substituire a ceea ce este, prin ceea ce ar trebui sa fie". De aici poate porni o enigeza a "Noptii de decembrie" (1902, ianuarie, in Forta morala).
Mai intai sa observam ca tema principala - conditia poetului se inscrie intr-o zona mai larga - nefericirea geniului in lume, ilustrata, cu alte modalitati stilistice, de Eminescu in "Luceafarul" si in alte poeme. Poetul a fost ipostaziat adesea de Macedonski. Cea mai frecventa imagine a fost aceea a poetului dominat, urmarit de un destin implacabil: figura de circulatie europeana, de la Byron la Baudelaire si cu un adaos de "satanism" la unii simbolisti si la Macedonski (Imn la Satan 1901), doar la alternativa la gesticulatia psalmistului, poetul "noptilor" fiind un spirit suridat, mereu sfasiat intre contraste violente. Oricum, intr-o viziune clasicista, poetul are harpa si muza/inspirare ori "vestale" ce aduce "focul sacru" ce "nu se fura". Eminescu insusi folosea sintagma "harpe zdrobite", metafora a poetilor epigoni.
Cu Poetii din 1880 suntem inca pe "teritoriul" romantic cu "misteruri" si "amoruri" dar este suflata ipostaza eristica ("in viata insa duc o cruce/ pe care toti se-ntrec s-apuce/Sa-i rastigneasca-n cuie") si cea angelica, (innobilata de simbolul suferintei (Poeti in valea cea de plangeri/Lor li se zice insa ingeri/E-n ceruri al lor nume")./ Treptat, vocabularul se schimba, neologismele isi fac loc mereu mai indraznet, culorile si sunetele - eufoniile sunt mai "tari" ca si amestecul de scepticism si violenta: "Si tot zadarnic chem in suflet inflacararea unui psalm/Facand din cantec o minune prin impletirea unei fraze/Poet furat pe veci zadarnic de cerul larg si policrom,/Azvarle harpa de alb fildes si uita calea catre stele/Te afli inca-n cercul vietei: Esti inca om, esti inca om" (Homo sum, 1887).
Motivul lunii (asociat de obicei poezieI) incepe sa fie tratat intr-o maniera deosebita de cea a romanticilor, inca din 1882, cand astrul este "eliminat" din universul metaforelor: "Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauha,/Dar fiindca simt si astazi ca ramas-am tot al tau^Da te rog in jos perdeaua, ca sa nu ma vada luna,/Roag-o calea sa-si urmeze, voi sa scap de ochiul sau" ("Noaptea de iulie"). in "Noaptea de decembrie", luna nu va mai fi astru benefic poeziei, ci, prin antonimie, un simbol al torturii interioare prin glacialitate ca figura a insingurarii absolute.
Daca exista o certitudine in acest univers poetic de nisipuri miscatoare - in care simbolurile romantice se erodeaza si se metamorfozeaza, aceea este tineretea poetului. in retorica romantica (Poetii, Noaptea de septembrie (de muza), Cantecul si poetuL) ca si in retorica simbolica "Primele cantece pe harpa"; "Cand aripi"; in atelier"; "Noaptea de mai"; "Noaptea de decembrie" ori clasicizanta, Poetul e tanar si frumos, "un inspirat", cuprins de "divine-avanturi", "fanatizat", dar dezamagit ori infrant.
S-ar putea spune ca primul "tablou", secventa intai din "Noaptea de decembrie" a fost pregatita prin multe alte poeme scrise inainte de 1902. inca din 1877 evoca un "inspirat", cu "simtiri inalte" si "inima arzatoare": "Era frumos si tanar poetul cu dulci canturi". El va cunoaste "amara suferinta" si "cu moartea scrisa-n fata" va fi de nerecunoscut. O serie de interogatii retorice traduc patetismul disperarii: "Din el ce-ai facut astazi, o viata ne-mblanzita?/Acesta e poetul de fratii coronat? Sau e a sa fantoma p-aicea ratacita/Din vreun mormant in care el poate a intrat?/Raspundeti, muze sacre, il recunoasteti oare? (Asupra unui amic poeT) Macedonski s-a simtit dator sa apere imaginea nefericitilor poeti damnati ori serafici. "Ca-n ochi au fulgere ce scapar/Scantei de poezie". Asadar in Poetii, din 1880, harul poetic era asezat sub regimul focului ca "scanteie" sau "fulger", un foc initiatic ca in capodopera maturitatii, publicata peste 22 de ani, cand "inspirarea" ii este adusa Poetului, ipostazieri ale focului magic si ale paroxismului vital, "flacara vie" (si epitetul intra in rezonanta cu alt element magic "apa vie"), "scrumul clipeste", "flacara spune". Flacara (personificata prin verB) se dovedeste a fi un "Arhanghel de aur" care face sa creasca tipologia fantasticului simbolic macedonskian, concretizand izomorfismul focului uranic, ce patrunde faustic ("O flacara vie pe cos izbucneste"). S-ar zice ca este chemat de o multime de forte obscure ce-si manifesta prezenta: "Pe ziduri, alearga albastre naluci". Din alte poezii acestea sunt ipostaze metaforice ale mortilor, prieteni ce ii populeaza singuratatea: "ii simt pe loc ce au sa vie,/ Caci sunt/Ca un parfum de vecinicie/Sau ca o flacara-albastrie/in vant/Pe zidul alb de la odaie/Urcand" ("Cu mortii", 1883). Se poate incerca o punte peste timp cu imaginile iernii - care domina prima strofa din "Poetii" si primele versuri din "Noaptea de decembrie". De fiecare data poetul a urmarit sa recreeze climatul interior al suferintei absolute cu "norii cei de iarna", "lungi strate de zapada". "De ce ca norii cei de iarna/Ce vin pe campuri ca s-astearna/Lungi strate de zapada,/Se strang pe unele frunti june/Nori viforosi, sumbre furtune, ce se-mbulzesc gramada".
Primul tablou din "Noaptea de decembrie" aduce imaginea stingerii ("vatra se stinge"), inghetului, figura renuntarii absolute a mortii psihice. Domina culoarea alb ca semn de doliu. Poetul distinge trei planuri, situate concentric, marcand interiorizarea: campia, camera, faptura de huma. Astfel, "Pustie si alba pe-ntinsa # campie/Sub viscolu-albastru ea geme". "Pustie si alba e camera moarta/Si focul sub vatra se stinge scrumit//Chiar alba odaie in noapte a murit".Luna traverseaza simbolic toate cele trei planuri cumuland epitele ("rece","otelit") ale mortii ("Si luna e rece in el, si pe cer"; "Si luna-1 priveste cu ochi otelit"). Alaturi de figuri ca simbolul, epitetul si personificarea, "luna priveste", "crivatul tipa" se recurge la paralela literara: "Si luna e rece in el si pe cer", "E moarta odaia si mort e poetul". Sfera semantica, antitetica sta sub semnul focului ("focul sub vatra"), in scanteie.
Focul este anihilat, vremelnic, in spiritul aceluiasi paralelism literar moare si "focul din vatra" si acel spiritual, focul sacru, scanteia divina din "faptura de huma", din "ochiu- adormit" al Poetului. in context se sugereaza sinonimia moarte- somn. Iata planurile concentrice dominate de moarte: campia, camera, vatra, poetul, ochiul.
"Pustie si alba e camera moarta/Si focul sub vatra se stinge scrumit/Poetul, alaturi trasnit sta de soarta/Cu nici-o scanteie in ochiu-adormit/Iar genu-i mare e-aproape un mit/. De remarcat cuvintele si sintagmele din rime: "ochiu- adormit", "scrumit", "mit", "geme cumplit", "ochi-otelit", "alb monolit", "a murit", "a pierit", "a ragusit", "a gresit". Acest tip de rime din primul tablou nu va mai reveni in discursul poetic. Din aceasta moarte "spirituala" pentru care semnul emblematic este "ochiu-adormif il va scoate "flacara vie", flacara care "spune", in context cu focul sacru (de care vorbea in poezia cu titlul omoniM) "Arhanghel de aur": (Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?)/Si flacara spune: ("Aduc inspirarea/Asculta, si canta, si tanar sa fii". Triplul vocativ (trei fiind cifra magica) contine un program etic/estetic dar si un triplu, dar "slava mierei", "inspirarea" ipostazarea (reala dar si iluzoriE) in Emirul tanar ce "toate le are" si a carui personalitate prezinta trei fatete: e "farmec", a "traznet", e "zeu". Asadar, poetul pare intruchipare a trei virtuti: frumusetea (farmecuL), puterea (trasnetul jupiteriaN) si sacralitatea (pecetea divina ce o are doar zeuL) ce apare ca "geniu" si ca "mit". La "frontiera" dintre primul si al doilea tablou - cel al echilibrului existential, al impacarii cu realul si cu valorile sale - sta versul "Rastristea zapezii de afara dispare".
Aceasta a doua parte a poeziei va sta sub semnul aurului - metal nobil ce confera - simbolic - noblete, vizual-stralucire, dar si bogatie, epifanie a fortei poetice vis al alchimistilor, receptacol de efluvii chtonice dar si uranice si magice, atribut firesc al celui puternic - deci al Emirului. Asa se explica eufonia "in aur" pe care o incearca scriitorul si frecventa epitetelor "de aur" si "aurit": "Arhanghel de aur", "Deasupra-i e aur, si aur e-n zare", "Si el e emirul si are-n tezaur/Morile inalte de argint si de aur", "Argint de izvoare si zare-aurite". in afara de "aur", tabloul al doilea mai are doua cuvinte-pivot care insa, prin subtilitatea eufonica a poetului simbolist si prin grafie, par a se contopi: "roze" si "roz". Este aici si sugestia unei sinestezii parfum-culoare, dar este si predilectia constientizata a admiratorului lui Verlaine ("Pas de couleur, rien, que la nuance") pentru nuante in dauna culorilor tari si la toate acestea se adauga eufonia de mare rafinament si specific macedonskiana a literei "z": "Prin aer, petale de roze plutesc" Nuante ce-n umbra, incet, vestejesc, Bagdadul! cer galben si roz ce palpita", izvoare si zare", "e zeu^Dor zilnic", "spuza", "tezaur", "repezi", Bagdadul poiana de roze si crini". Se poate spune ca, dupa Macedonski, simbolistii romani au abuzat de roz, de lile-ul specific macedonskian (pana la violetul bacoviaN), de auriu si argintiu. Simbolistii vorbesc de "Parcul de covoare roze", "luna roza", "aroma roza", "valul roz", "ceruri roze", "migdali roz". Se poate vorbi de un roz al sunetului "z" inconfundabil macedonskian din apoteoza, roza, nevroza, extaz. La Macedonski culoarea aceasta are o semnificatie de continut, e vorba de o viziune stenic-diafana asupra lumii: rozul este in pictura un rosu diluat cu alb. Sa se observe ca diluarea cu alb sau trecerea unei pensule cu alb peste toate culorile, are in poezie un sens simbolic. in context, Primul e cel funerar (care va fi refolosit in iarna funebra bacoviana) acel "alb monolit", cand "alba e camera moarta", un alb care apare prin figura aximorei, in "negura noptii" de decembrie, sugerat si de infricosatorii "nametii de umbra" ca si in alt aximoron din tabloul intai "luminile umbrei". Albul este si culoarea zidurilor Mekai: "Spre albele ziduri, alearga- alearga,/ Si albele ziduri lucesc, stralucesc/Dar Meka incepe si dansa sa mearga/Cu pasuri, ce-n fundul de zari o rapesc/Si albele ziduri lucesc, stralucesc/Cu gandul alearga spre alba naluca() trufasa, trufasa, regia mahiei,/Frumoasa lui Meka - tot visul tintit". Retinem simbolurile "alba naluca" si "poamele de aur din visu-i ceresc". Aceasta experienta sufleteasca ce duce spre purificare face ca sufletul sa penduleze intre speranta si suferinta, intre "visu-i ceresc si un "vis omenesc".
Daca focul (si toate imaginile - simbol din aceeasi sfera semantica) era un semn benefic, in primele doua tablouri, in al treilea devine focul-distriguator si, nu intamplator, apar doua sintagme "in zarea de flacari, in zarea de sange". Focul isi asociaza in tabloul al treilea si culoarea rosu si dintre substante sangele: "Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu camile/Sub aeru-n flacari zar rosii movile/Nainte - in laturi-napoi - peste tot^Oribil palpita aceeasi culoare/E-aprins chiar pamantul hranit cu dogoare".
Asadar, lumea pamanteasca se refuza definitiv "caravanei" si trebuie spus ca, in viziunea antica orientala, tot ce apartinea stapanului (robii si celelaltE) este insusi stapanul si se ingropa odata cu acesta. in calea spre mantuire, tot ceea ce e pamantesc - spune alegoria lui Macedonski - este balast si trebuie sa piara. Mantuirea este "Meka cea mare", "alba cetate", "frumoasa lui Meka - tot visul tintit". Simbol polisemantic, Meka poate fi Sacralul, Idealul ori Frumosul. in acest caz, "pelerinul" este "devorat" de propria sa aspiratie sau calea insasi este realizarea Absolutului, Idealului. Legatura cu o mai veche poema in proza, "Meka si Meka", scrisa cu un deceniu mai devreme, se poate face doar cu referinta la structuri de suprafata: protagonistul, Emirul ce moare in drum spre Meka spirituala in antiteza cu Pocitanben Pehlivan ce aj unge la Meka terestra. Calea insasi este purificarea, moartea este in acest sens salvatoare. intr-o poezie cu titlul sinonim, in semiotica macedonskiana, cu "pustia". in restriste scrie despre o "tainica placere". "Dar orice sunt, asa cum sunt/ tot am o mangaiere: /E tainica placere/De-a sti ca merg catre mormant/Si sunt acela care sunt". in structura acestei parabole mai intra un simbol - acela al Raului "Drumetul Poiet" are conotatiile uraciunii si contingentului, este "insemnat" de natura cu pecetea diabolicului ca "diavolul schiop" si va ajunge la Meka, pur si simplu un oras cu anume situare geografica si doar atat: "Si-n Meka strabate drumetul poietyPlecat schiop si searbad pe drumul cotit".
Este posibil ca "drumetul poiet" sa semnifice chiar partea "ciudata" pamantesc-diabolica a sinelui, care apare in oglinda magica a fantanii - ipostaza a subconstientului care ascunde si in acelasi timp poate releva adevarul. inainte de a porni in pelerinaj spre locul sfant. Emirul varsa o lacrima ("Din ochiul sau mare o lacrima pica//Si lacrima, clara luceste si pica"), simbol al regretului, al despartirii si al renuntarii la Bagdad, el insusi simbol al fericirii terestre - "In grajduri, cai repezi, cu foc in copite/Si-n ochi imprejuru-i ori spuza ori flori/ Bagdadul cer galben si roz ce palpita/Dramii, minunate si cer ce palpita".
Epilogul - care nu ar putea fi considerat un al patrulea tablou daca observam ca este reluat sistemul de semne ale alegoriei, din partea intai a "Noptii".
Aici se trece la explicarea semnificatiilor, ca si cand starile de spirit ale poetului ar fi reluate ciclic, suferinta (in contingenT) beatitudinii/fericire -purificare/renuntare si din nou, recadere in realul ostil. Dar, in final, toate "semnele" initiale sunt imbogatite cu conotatii: poetul atinge Meka, adica purificarea si mantuirea chiar prin incercarile la care il supune existenta Katharsis. "Acea dusmanie", "lupi care urla", "frigul - umbriei de otel", "Sunt toate pustia din calea cea dreapta/S-acea izolare, s-acea dezolare,/Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare/Murit-a emirul sub jarul pustiei". inainte de epilog, cateva observatii despre prozodie: sa se observe rimele de tipul ababbb , ori aabccb, alteori ababba in sextinele energice si muzicale. in ceea ce priveste ritmul, domina amfibrahul, iar al saselea vers poate sfarsi in iamb: Pus-tie-si-alba-e ca-me-ra- moar-ta.