n. 30 nov. 1874, Iasi - m. 1 mai 1934, Bucuresti.
Eseist si critic.
Fiul proprietarului Paul Zarifopoulo si al Elenei (n. Culiano).
Absolva scoala secundara la "Institutele Unite" din Iasi; intre 1892 si 1898 urmeaza cursurile Facultatii de Litere a Univ. din acelasi oras. In 1897 debuteaza in Arhiva lui A.D. Xenopol cu un comentariu (H. D Arbois de Jubanville, Deux manieres d ecrire l histoire - Critique de Bossuet, d Augustin Thierry et de Fustei de Coulanges, Paris, 1896). Pleaca in Germania pentru studii de filologie si filosofie, luandu-si doctoratul la Halle (1904) cu o disertatie despre trubadurul francez Richard de Fournival. Casatorit cu Stefania Dobrogeanu-Gherea se stabileste la Leipzig, unde se incheaga prietenia cu I.L.
Caragiale (care venea deseori la Berlin), decisiva pentru formatia criticului. Intre 1908 si 1911 colaboreaza la rev. munch-eneza Suddeutsche Monatshefte. In 1915 se intoarce in tara unde, ruinat din pricina devalorizarii monetare de dupa razboi, traieste din colab. la Cronica lui
T. Arghezi, Viata Romaneasca, Adevarul literar si artistic, Hanul Samariteanului etc. In pofida lipsurilor materiale, refuza sistematic oferta lui
G. Ibraileanu de a ocupa o catedra la Univ. ieseana. Se retrage la Sinaia, unde traduce si prefateaza o antologie de nuvele fantastice (Vedenii, 1924). O parte dintre eseuri le aduna in culegerile Din registrul ideilor gingase (1926), Despre stil (1928), Artisti si idei literare romane (1930), incercari de precizie literara (1931). In 1928 se muta la Bucuresti. intocmeste ed. critica a Operelor lui I.L. Caragiale, din care apar primele trei voi. (1930, 1931, 1932) - lucrare distinsa in 1932 cu Premiul SSR pentru ed. critice. Numit, in 1933, redactor sef la Revista Fundatiilor Regale, moare de un atac de cord in anul urmator cand apare, postum, voi. sau cel mai important, Pentru arta literara, calificat drept "un model de intelegere precisa a valorilor si de ordonare a lor" (
M. Sebastian). Moralist si critic, in primul rand, al mentalitatii culturale interbelice, lipsit de complexe in fata literaturilor straine, ZARIFOPOL prelungeste criticismul junimist; el continua in acelasi timp - prin aliajul dintre scepticismul motivat filosofic si ironic tradeaza un temperament meridional - spiritul marelui sau prieten I. L. Caragiale, dar manifestat acum sub forma, memorabila, a eseului.
Disociativ si iconoclast, paradoxal si sceptic, folosind expresia comprimata sub presiunea unei iritabilitati hranita de crezul junimist, dar si de un temperament afin cu acela al lui I.L. Caragiale, ZARIFOPOL il prelungeste pe marele dramaturg in ipostaza de estetician si critic al gustului public. Diagnostician subtil, operand incizii adanci in mentalitatea nu numai literara din perioada interbelica, mentalitate tratata caustic si cu aristocratica detasare, comentatorul "ideilor gingase" rupe lanci impotriva "naivei grosolanii a sentimentalitatii populare" definin-du-1 mai ales pe "Mitica in delir cultural" in adevarate diatribe de mare spectacol intelectual. Pledoariile "pentru arta literara", obisnuite la partizanul autonomiei esteticului, sau "incercarile de precizie literara" sunt facute cu penita muiata in apa tare. Aprecierile corosive, argumentate strans, dau impresia definitivului in pofida discontinuitatii impuse de formula eseului. Moralizand, ZARIFOPOL trage contururile unei adevarate tipologii precum filosoful, intelectualul, militarul si, intre altele, figura divers ipostaziata a lui Mitica, gravata parca de un memorialist de veac XVIII francez. Notele foristice pentru studiul lichelei sau Pentru precizarea notiunii de mitocan sunt executii antologice, ca si Neobositul Mon-sieur Mitica, mai evoluat decat acela a lui Caragiale: " propun, scrie ZARIFOPOL in 1928 - sa intitulam Monsieur aceasta noua varietate a tipului. Nu mai este simplul si neaosul debitant de calambururi si de banalitati fara exagerata pretentie, ci este un domn complicat, titrat, ornat cu literatura straina". Astfel ca, "incarnare a mediocritatii meridionale", baiatul destept ramane "improvizatorul briliant" dar si "mitocanasul parizianizat, soitarul balcanic", el devine "samsarul tipic si de fatala perfectie in viata societatii si a statului" {Baiat destept). Tot aici si acum infloreste licheaua care absolutizeaza de asta data lasitatea, fiind "manechinul pur social, fabricat din lacomiile si vanitatile strict trebuitoare celei mai saracacioase figuratiuni sociale" (Note aforistice). inrudit cu Arghezi in portretistica morala, ZARIFOPOL a fost, ca si acesta, un polemist redutabil influentat de estetica "vizualitatii pure" promovata de un Fiedler sau Hanslick si pe care o racordeaza la conceptia junimista asupra rosturilor noastre culturale, aparatorul literaturii ca "arta strict determinata" intra in disputa cu prietenul sau G. Ibraileanu. E o polemica exemplara prin urbanitate si logica argumentarii, reiterand intr-un fel dialogul-etalon dintre
T. Maiorescu si Dobrogeanu-Gherea. Crucifica pe "mistagogii" si pe "ortodoxistii" de la Gandirea in numele aceluiasi rationalism necrutator. Avand premonitia fascismului in statu nascendi vestejeste "cheful de energie" anuntat de F. Nietzsche, acest "filolog genial si isteric, in fiinta caruia se amesteca micul-burghez neamt, hipnotizat de lustrul prestigios al cizmei iunkerului, cu un umanist poet, a carui minte era spasmodic sdruncinata de icoane din stravechea tragedie greceasca" (Ideal si energie). ZARIFOPOL stie sa provoace replica, o asteapta cu nerabdarea tanarului de altadata, care schimba cu Caragiale -intr-un veritabil roman epistolar - "finissime" mostre lexicale "dacoromane". Impostura, diletantismul, falsa cultura se bucura de o critica nemiloasa, gravand o atitudine civica de mare consecventa numita, deloc intamplator in epoca, "zarifopolomanie". Antikantian, ZARIFOPOL inlatura morala ca "imperativ categoric", aprioric, optand in schimb pentru fertila indoiala, filosofic vorbind, si pentru mobilitatea gustului in ordine estetic a.De aici modernitatea admiratorului lui Montaigne si La Rochefou-cauld, pentru care eseul ramane un "fragment din viata interioara" in formulari adeseori aforistice. Pentru explicarea lui La Rochefoucauld ramane un model de cercetare critica, demonstrand nu doar intelegerea in profunzime a unui capitol din cultura occidentala, ci si preferinta - in descendenta maioresciana - pentru "obiectivitatea absoluta" in arta. Or, aceasta e sustinuta si filosofic in eseuri ca Valori umane sau Polemica abstrac-ra.unde gasim conceptul de "eu primordial si autonom" sau de "eu supraempiric" - cheie de bolta a unui sistem filosofic virtual, aproximat de curand sub numele de "ontologie contemplativa" (Al. Paleologu). Conceptul traduce in termenii "teoriei pure" atat "singuratatea esentiala" a omului Z., cat si definitia "intelectualului curat", la care am adauga aprecierea, de catre estetician, a tragediei (ce ar fi, ca si "eul primordial", o "pozitie absoluta" sau "un inceput") si a conceptului, mereu vehiculat in epoca, de "poezie pura", acesta din urma servind reactualizarii - pe alte baze - a junimismului. Ralierea la "formalismul profund" detectata in fraza lui Flaubert devine mai vizibila in activitatea criticului literar, acuzat de estetism, dar si la fel de eronat - de insuficienta cunoastere a valorilor nationale. Credincios punctului de vedere fenomenologic, reductiv si in virtutea caruia "orice asprime e dreapta" ZARIFOPOL nu salveaza intr-adevar decat foarte putin din poezia noastra clasica si preclasica. Atent, cu deosebire, la "schimbarile ciudate ale gustului literar", fixeaza, nuantat, locul lui Alecsandri, apreciaza spiritul critic al lui Gr. Alexandrescu, dupa ce constata ca "veacul de aur al scripturilor romane il umplu atat de frumos
Dosoftei, Costin si Neculce". Dintre contemporani este sensibil la "versul nepractic" al lui
Ion Barbu" class="navg">Ion Barbu, la pitorescul "pur" din poezia lui
Adrian Maniu sau la "stralucita vizualitate" a lui
G. Cosbuc.
I. Vinea sau
I. Pillat sunt alti termeni de referinta. Deasupra tuturor se afla insa admiratia absoluta fata de Eminescu, acest "torso omenesc de o nesfarsita melancolie". Faptul de a fi pretuit in mod exagerat proza lui
I. Minulescu nu scade cu nimic din importanta demersului reductiv, dar si valorizator al criticului care scria; ".. nu-i de inteles de ce nu am putea spune in auzul tuturor ca, punand o poezie de Eminescu alaturi de una a lui Goethe, se vede numai decat ca a lui Eminescu e admirabila, iar a lui Goethe regretabila, de nu chiar lamentabila". Daca la toate acestea adaugam editia monumentala a Operelor lui I.L. Caragiale, precum si studiile consacrate marelui dramaturg, obtinem imaginea reala a criticului ZARIFOPOL Profunda, cu aprecieri de o finete inca neegalata, monografia virtuala inchinata operei lui Caragiale este compusa, in principal, dintr-un grupaj de studii si articole, dintre care se detaseaza Publicul si arta lui Caragiale si Introducerile la volumele I si II din exemplara editie. Orientat spre "polul" La Rochefoucauld criticul ar fi inghetat poate intr-o imagine ce ar fi reeditat doar, la a doua generatie, arhetipul Maiorescu. El se va recunoaste insa la fel de bine in cealalta oglinda, a operei lui I.L. Caragiale, intr-un comentariu neintrecut sub raportul intelegerii si argumentarii campaniei purtata cu lancea pamfletarului, impotriva lui "Mitica in delir cultural". Oglinzile sunt pana la un punct, paralele, cei doi maestri ai conciziei se intalnesc in "prisma" critica a lui ZARIFOPOL prin efortul lor comun, demistificator. Spiritul sau critic este fructul racordarii modelelor de mai sus la aceeasi lungime de unda, a unui scepticism nativ, consolidat prin lectura filosofica. Mai exact, autorul "ideilor gingase" a fost terenul ideal, ce a facilitat, mai apoi fertilizandu-1, scurtcircuitarea meditatiei filosofice de tip La Rochefoucauld cu fictiunea caragialiana, redusa la "normele schematismului teatral". Scrisul lui ZARIFOPOL realizeaza aceasta fuziune. Diatribele indreptate impotriva "liricii comune", desfiintarea "ghitarismului tipic al burgheziei sentimentale" impun pe "refractarul" teoretician si critic singula-rizandu-1 in constiinta literara interbelica. Principiile ferme - filosofice si estetice - au dus la un sistem tradat permanent de fragmentarismul incisiv al modernului. Detasandu-se, maiorescian, de cadrele "orientale", de mentalitatea in primul rand culturala, le va amenda pe linia modelului,obsedant, al lui Caragiale. Occidentalizatul ZARIFOPOL nu si-a putut interzice fata cealalta, a "idriotu-lui" ce-i daruia, salvandu-1 astfel, teoria "artei ca exces" si "savoare plastica" expresiei si gandului critic. Timpul ii consolideaza, tot mai sigur, un loc de prim rang in ierarhia valorilor critice romanesti.
OPERA
Kritischer Text der Lieder Richards de Fourni-val, Inaugural Dissertation, Halle, 1904; Vedenii, povestiri traduse si prefatate de ~, Bucuresti, 1924; Din registrul ideilor gingase. Pagini alese pentru a tine la curent pe tinerii cultivati si seriosi, Bucuresti, 1926; Despre stil. Note si exemple, Bucuresti, 1928; Artisti si idei literare romane. Bucuresti, 1930; incercari de precizie literara, Bucuresti, 1931; Pentru arta literara, Bucuresti, 1934; Pentru arta literara, I-II, ed. ingrijita, note, bibliografie si studiu introductiv de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1971;
Paul Zarifopol in corespondenta, ed. ingrijita de Al. Sandulescu, R. Sandulescu, pref. si note de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1987; Eseuri, ed. ingrijita de Al.Sandulescu si R. Sandulescu, studiu introductiv, argument si note de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1988; Marxism amuzant. Eseuri cenzurate, ed. si pref. de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1992; Pentru arta literara, I-II, ed. si pref. de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1997-1998.
REFERINTE CRITICE
E. Ionescu, in Discobolul, dec. »
1932; M. Sebastian, in Revista Fundatiilor Regale, nr. 11, 1934; M.Eliade, in Revista Fundatiilor Regale nr. 3, 1935;
S. Cioculescu, Corespondenta dintre l.L.Cara-giale si Paul Zarifopol, 1935;
E. Lovinescu, Ist. Ut. rom, cont., 1937;
G. Calinescu, Istoria, 1941; E. Lovinescu,
Titu Maiorescu si posteritatea lui critica, 1943 E.Simion, Orientari in literatura contemporana, 1965; P. Constan-tinescu, Scrieri, II; G. Ibraileanu, Campanii, 1971; M. Muihu,Orientari critice, 1972; Al. Sandulescu, in Romania literara nr. 6, 1972;
M. Zaciu, Ordinea; I. D. Gherea, in Manuscriptum, nr. 2, 1974; S. Cioculescu, in Romania literara, nr. 48, 1974; Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura III; Al. Paleologu, in Convorbiri literare, nr. 2; 3, 1976; V. E. Masek, in Manuscriptum, nr. 2, 1978; Al. Paleologu, in Manuscriptum, nr. 2, 1978; idem, Ipoteze de lucru, 1980; V. E. Masek, in Manuscriptum, nr. 1, 1980;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 12, 1980; C. Trandafir, Paul Zarifopol, 1981; T. Vargolici, in Contemporanul, nr. 18, 1981;
M. Muthu, Paul Zarifopol intre fragment si constructie, 1982;
I. Negoitescu, Istoria, 1991; Al. Sandulescu, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 4, 1994; Paul Zarifopol comentat de H. Zalis, 1995; M. Muthu, Cantecul lui Leonorado, 1995; Gh.
Grigurcu, in Romania literara, nr. 46, 1997.