Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



CAPRICII DOGMATICE de Paul ZARIFOPOL (Critica)

 

(Pentru introducerE)



Argumentarea este si capitol al politetei.

Suntem invoiti asupra unei paritati a noastre cu semenii nostri intimplatori ; si aceasta conventiune ne opreste de a lua ton, de a aplica metoda dictatoriala, oricum am pretui in realitate persoana celui care ne asculta sau ne citeste.

E bine asa, cit timp zimbetul nu se face strimb, si gentiletea vocii nu se inacreste. Spune vorba veche : diferenta naste ostilitate. Exista un punct, de la care incolo conventia paritatii si amabilitatea incep a slabi accelerat.

Omul actual se afla incurcat, printre alte conflicte intime, si de acela intre prestigiul adevarului si acel al amenitatii. Acest conflict se ascute, cu deosebire, cind e vorba de acele adevaruri pe care le specificam ca gusturi si credinte.

Ce devine argumentarea acolo unde, in realitate, nu e decit lupta intre tipuri omenesti blestemate a nu se impaca ? Argumentarea nu mai este atunci decit stratagem, sau, dupa cum e si omul, un simplu attrape-nigaud. Dar forma logica a expunerii ramine, cred eu, indispensabila si pentru a ne intelege cu acei care, prealabil, sunt de tipul nostru. Nici cu ei nu ne multumeste totdeauna deplin comunicarea prin aforisme, sau stiu eu prin ce alte explodari impresioniste. Credinte, gusturi si orice alte dispuneri ale sensibilitatii se pot comunica, oarecit, si prin muzica, prin vers sau prin dans cumva. Exista - exista inca - un tip uman care nu se da multumit, daca nu s-a silit a trece altuia stari ale sensibilitatii sale in desfirare logica. intelegem ca in asemenea permutare, din o sfera a existentei in alta, sta o placere, un bine deci - cum se zice modern : o valoare. in silogismele prin care se argumenteaza despre gusturi si credinte cuprinsurile predicatelor sunt stari de sentiment. La madonne des sleepings este o cane minunata. A-ti ucide adevarul este bine - sunt afirmari in acelasi costum de obiectivitate ca si : forta este egala cu masa inmultita cu acceleratia. Manopera consta in intrebuintarea induiosator de usoara a copulei, dar si in a zice bine sau minunat, cu pretentia cu care zici albastru si patru. Intervine, dar, oarecare subterfugiu.




A fi de o parere si de un gust cu altul este o nevoie si o placere. insa si contrariul poate implica placere, si corespunde prin urmare unei nevoi. Este, apoi, si placerea de a-l aduce pe altul la placerile tale ; exista, insa, si nevoia de a-l tinea departe de ele. Este chiar o voluptate de a te mentine in divergenta. Aceasta nu din copilaroasa indaratnicie, ci pentru ca dintru inceput excomunici pe un anume celalalt din viata sensibilitatii tale. in constatarea rapida a diversitatii noastre intervine un stimul estetic, si ne gasim astfel in o placere de contrast. Pentru a intelege asemenea dispunere, nu e cit de putin nevoie sa ne amintim cazul fariseului. in acea placere a contrastului nu ne gindim a multumi Domnului, ca ne-a facut mai de bun soi decit pe altul, ci constatarea ca celalalt este asa, iar eu altfel, functioneaza ca agreabila curiozitate. Este un ingredient pitoresc, pe care ni-l descopera creatiunea ; si ar fi de un pesimism ininteligent a nu crede in naivitatea acestei placeri.

A fost, de un secol incoace, specialitatea artistilor sa se afirme ca niste izolati superbi. Era ridicarea razvratita a histrionului altadata. Venise vremea pentru artisti sa priveasca, ei, de sus in jos. Prin o coincidenta istorica, dispretul artistului exaltat cazu cu toata taria asupra burghezului tocmai ajuns stapinitor. Istoria literara a intarziat cu predilectie asupra semnificarii sociale a acestei permutari de nivel a artistiilor. Dar nu are cumva fenomenul si vreun alt inteles ? Afirmarea izolarii artistilor nu era simpla poza de polemica sociala, oricita poza se va fi gasit ocazional si individual in ea. Acea izolare era si un semn ca arta se desfasurase net dintr-un complex primitiv de manifestari ale spiritului. Izolarea artistului a precedat de aproape doctrina artei pentru arta, a carei semnificare nu e doar alta decit diferentierea deplina a unui tip de activitate spirituala. Arta, eliberindu-se, iesise din rindul formelor corale ale culturii, si se invedera ca fapta prin excelenta individuala, decit oricare alta mai libera de obligatii catre vreo comunitate alta decit aceea spontan nascuta prin esentiale inrudiri de spirit. in izolarea orgolioasa a artistului se semnaliza individualismul de baza al atitudinii estetice.

Interpretii artei au apucat pe urma artistilor, insa negresit mult mai modest decit acestia. Renuntind la gloria si puterea de legiferatori ai artei, criticii au cautat o compensatie in izolarea ironic dezaprobatoare fata cu noul public, publicul mare, si fata cu furnizorii sai.



Cind s-au intors in Paris emigrantii francezi dupa 1815, i-a cuprins mare mirare de schimbarea lumii de acasa : nu mai era "societate" si nu mai era "conversatie" - astfel se formula pe atunci constatarea prefacerilor aduse de Revolutie in suprafata vietii sociale. Unii emigranti au insemnat in scris aceasta noutate negativa, simtind bine ca faptul era memorabil.

Cafeneaua cu literati existase si sub vechiul regim ; dar institutia prospera intens sub cel nou. Prin aceasta concurenta a salonului literar nobiliar, artistii se emancipa de "lume", de diletanti si amatori autoritari, ramin ei intre ei : cafeneaua este o completare indirecta a vietii izolate.

Neaparat si criticului ii trebuia, in proaspata lui libertate, o consolidare prestigioasa. Valorile in curs, pe piata intelectuala la mijlocul secolului trecut, l-au adus pe critic la psihologie si la istorie. A explica - aci statea noua dig-nitate a celui ce scria despre arta. Psihologia s-a lichefiat in indiscretie biografica ; critica a avut astfel o frumoasa epoca de stralucire ca mahalagism literarizat, cu mai buna ori mai proasta gingasie sau malitiozitate.

Sprijinit cu toata ambitia in aplicari, criticului lesne i se intuneca obiectul insusi al explicarilor.

Lunga vreme critica a functionat mai mult vast decit precis.

A fost atunci o perioada de diletantism obez, sub terminologie - cum se zicea -- stiintifica.

Aceasta idila a confuziei a dezvoltat, mai tirziu o frageda prelungire : critica ce s-a numit impresionista, un divertisment al citorva literati cu stil frumos, care din gust de a face scriitura poetica, de a se manifesta in capricioase gratii feminine, vorbeau dinadins cu totul in afara de subiect, sau opreau transpuneri de impresii, echivalind, credeau ei, in vorbe mestesugoase impresii poetice, muzicale, picturale, sau chiar mimice si coreografice. O revenire la obiect, in spirit cit mai exact, se facu inevitabila. Asemenea revenire, fireste, fusese din un lung trecut pregatita in gindirea citorva artisti si cunoscatori de arta : tratatul arhitectului Gottfried Semper despre originea stilurilor, incercarea sculptorului Hil-debrand asupra formei in arta plastica, manualul frumusetii muzicale al lui Eduard Hanslick, notele pictorului Fromentin despre arta flamanda si aceea olandeza, studiile esteticianului Conrad Fiedler asupra experientei estetice, critica dramei lui Schiller in opozitie cu Shakespeare, facuta de poetul Orto Ludwig, si, nu mai putin - poate : mai mult ! - decit acestea toate, teoretizarile artistilor literari francezi, de la Flaubert pina la Mallarme. Pe toti acestia ii putem numi colaboratori, risipiti capricios in timp si in spatiu, dar semnificativ solidari in idee - colaboratori in staruitoare precizare a metodelor si ambitiunilor specifice ale artei.

Am numit multi, fiindca nu-mi pare ca ar fi prea multi, si nici gindirea lor nu s-a strecurat de ajuns de eficient in capetele celor ce scriu despre literatura si oricare arta. in sfirsit, imi pare ca ceasul actual si cele viitoare vor avea inca de lucru in cimpul, pe care l-au determinat astfel, al autonomiei artei.



Oamenii usurei aduc numaidecit aci sofismul despre "estet", cuvint intrat in circulatia comuna pe_ la anii nouazeci ai veacului trecut, si cu rezonanta comica, de la inceput. Pentru acei care nu staruie asupra nuantelor, estet e sinonim cu "dandy". Cind intrebuinteaza cuvintul fara ironie, cei mai multi zic, astazi, estet in loc de om de gust.^cum se zicea foarte clar mai de mult, sau in loc de cunoscator de arta. in rezumat: estet sau serveste ca epitet ironic, sau este de prisos. Adica, estet e, de exemplu, domnul care spune, dulce si senin, ca e gata sa gituie pe tata-sau mai degraba deci: sa nu-si potriveasca, in lege, culoarea cravatei cu nuanta ochilor, si taietura gulerului cu linia sprancenelor. Ca substrat empiric, estet, la un rang inalt si intrucitva complicat este ceea ce in bucuresteana populara se numeste un chimita. Se intelege cum, in cearta literara, cuvintul poate fi o injurie utila. Estet e, cum am zice, un caraghios care face pe maniacul de arta. intrucit vremea noastra a cunoscut un snobism acut foarte generalizat, era inevitabil ca arta sa fie snobilor pretext de poza si fraza : fenomen banal in toate societatile producatoare de cultura, fenomen neaparat in cele imitatoare de cultura. Am avut, deci, arendasi sau petrolisti balcanici, obligati, dupa doi-trei ani de bune afaceri, a fi cunoscatori in sticlarie artistica, sau in covoare persane. Estetul, adica snobul artistizat, a fost denuntat ironiei publice pretutindeni. Lucrul ar fi ramas clar, daca, linga persiflarea estetului, nu rasarea un sofism care s-a inradacinat solid si a inflorit cu groase flori vulgare. Acest sofism nu a fost denuntat de ajuns. Pentru a face front energic contra estetului, care poarta arta in esarpa si joaca pe epilepticul frumosului perpetuu, o suma de istorici moralisti, de sociologi, si nu mai putin de cetateni puri - adica fara nici un alt geniu decit al cetateniei - au cautat, si cu succes, sa acrediteze ca, in principiu si in metoda, chiar in prezenta operei de arta intrebarile estetice sunt otioase, frivole sau, mai politicos, secundare, cu nuanta de neglijabile. Aceasta viclenie prea putin subtila si, obisnuit, reeditata naiv, formeaza pentru foarte multi insasi filozofia artei.

Se poate nadajdui ca chiar inteligentelor elementare le sta in putere sa se lumineze intr-atit, ca sa vaza ca e normal si oarecum obligator sa interpretezi arta mai intii estetic, sa o judeci dupa norme artistice, fiindca e arta, si nu de alta. Pe urma, liber este oricine sa intrebuinteze arta cum il taie capul. Mi se pare ca postulatul acesta e modest.

Apasam peideea de nadejde, in aceasta expunere - o nadejde poate fi totdeauna inselatoare.



Nu-mi pare posibil sa nu existe oameni caror le e clar ca a considera arta estetic nu are nimic a face cu mofturosul estet. Ocazional, artistii se afirma exagerat, desigur, dar lucrul nu-l intelege oricine, de la sine. Zicea Goethe : scopul vietii este sa dea nastere poeziei dramarice ; altfel, la ce ar fi buna toata comedia aceasta ? Paradoxul pare aproape cinic. insa vorba lui Goethe, in realitate, spune in forma tare ceea ce necesar se intimpla in orice suflet fixat cu toate energiile lui asupra unui punct al realitatii. Si tot Goethe a spus : omul in actiune nu cunoaste mustrarea de cuget. Evident: pentru a stringe toata lumina asupra unei singure tinte, spiritul trebuie sa orbeasca asupra restului. Marginirea inversunata este semnul creator. Vorba despre scopul vietii si poezia dramatica iesise din gura unui poet dramatic si al unui director de teatru pasionat de meseria sa. La un ministru de stat, care se bucura de atitea alte glorii, aceasta fixare pasionat-a e, desigur, originala. in privinta artelor, mult cumpanitul Hofrat von Goethe arata un extremism de o rara frumusete.

Artistii sunt iritabili si paradoxele lor nu au totdeauna eleganta filozofica din vorbele citate ale lui Goethe. Dandys-mul artistilor ia lesne drumuri puerile. Baudclaire intreba in gura mare, peste masa cafenelei : "ai mincat dumneata vreodata creier de copil" si urma apoi sa povesteasca tare : "Dupa ce am omorit pe tatu-meu" Spaima de banal il arunca tocmai in bratele acelui fel de originalitate care-i accesibila banalilor. Fixind prea mult, desi cu un inversunat dispret, prostimea, poetul isi deformase vederea. Astazi, pe unii - si nu fara solid motiv - pretentiile de gindire filozofica in versurile sale ii surprind. Banalitatea acestei gindiri este impresionanta. Dispretul de burghezi il orbise. Efectele saraciilor bizare, cu care obisnuia el sa sperie cafeneaua. ii slabisera controlul puterilor pe planurile superioare ale spiritului, lot comparindu-se cu banalii de treapta cea mai joasa, poetul se lasa inselat a se inchipui cugetator.

Daca artistul se simte bine ca izolat superior, ce-i trebuie sa joace cu atita silinta pe baiatul impertinent ? Izolarea, daca este autentica, e o consecinta numai, care nu cerc sa fie exploatata indeosebi. imi pare stranie ideea sa joci paiata inaintea celui pe care-l dispretuiesti.



Publicul, facindu-se mare, s-a departat de scriitor, a devenit nesfirsit divers si abstract oarecum. Scriitorul a incetat a fi disciplinat, s-a facut sincer de tot. Uneori impertinent. Dar si blajin cit vreti. Fiecare se poate, acum, arata cum vrea ; daca vrea, chiar tocmai dimpotriva de cum ii este firea. Sunt apoi si moluste literare. Molustele au, astazi, cu atit mai mult voie sloboda sa se arate cind asa, cind din contra. Scriitorii dirzi vor sa surprinda publicul, sa-l stir-neasca, sa-l lase perplex, sa-l sperie, sa-l ofenseze chiar. Publicul se face banuitor, renitent, dusmanos, si cu atit mai fanatic pentru protejatii sai, cu cit mai suparat este de faptele paradoxale, cum se zice, ale celor ce nu-i sunt pe plac. Cititorul din departare te lauda sau te batjocoreste liber, absolut. Cu acel care te cunoaste, ca om, de aproape, raporturile sunt mai putin simple. De politete iti spune una si alta, uneori, iti da cu dragoste sfaturi, iti prezinta rezerve cu un "nu stiu daca te-am inteles bine", iar altii, mai rafinati, vor sa te apere de tine insuti, cautind a-ti dovedi ca singur nu te intelegi pe tine, ca un diavol dinauntru te poarta pe cai straine naturii tale adevarate.

De exemplu, cititorii care sigur imi doresc binele nu se puteau indupleca a crede ca mie imi displace cu desavirsire o carte unde Dostoievski este comparat cu divinul Odysseu, cu Lazar cel inviat de Hristos, cu lacov, cu Iov, cu Goethe, cu Oscar Wilde, cu Rembrandt, cu Leonardo da Vinci, cu un peisaj rusesc si apoi cu un peisaj antediluvian. Prea de tot, prea e evident frumos, spunea un prieten foarte bun ; si imi zicea ca sunt "poseur". Iata, desigur, o situatie tragica ; deoarece se admite ca e tragic sa fii neinteles si necrezut. Ce multumire mai delicata a fost data muritorilor, decit aceea de a se intelege unii pe altii ? in proza poetica franceza se zice : urie ame soeur. Prin urmare (adaug eu, fiindca iubesc argumentarea strinsA) : nici pedeapsa mai diavoleasca nu se afla decit durerea de a nu fi inteles si crezut de aproapele tau.

"Ma iubesti, si nu vrei sa-mi spui", zicea o doamna, aprinsa si cu initiativa, unui tinar care avea gindurilc in alta parte Avusesem multa vreme frivolitatea de a crede comica aceasta pereche din anecdota. Acum abia inteleg ca e tragica, si ca barbatul acela poate fi socotit martir.

Acei scriitori moderni, care se amuza pe socoteala publicului fara mila, si-l fac sa ia un vopait drept Sirius, au adus publicul pina acolo, incit sa creada ca fiecare una scrie, si alta gindeste.

Cum vom intemeia din nou increderea reciproca fara care nu se poate ?



Sunt cu totul alaturi de acei care, impotriva lui Kant, afirma ca pentru placerile fizice oamenii sunt in mai deplin acord decit in privinta frumosului. Mai sigur se realizeaza umanitatea despre comestibil si necomestibil, decit despre urit si frumos. Fara indoiala insa, orice ar zice maestrii respectivi, estetica gastronomica este mai monotona decit cealalta, tocmai in masura in care e elementara. M-as simti umilit ca de o diformitate, daca nu mi-ar placea icrele proaspete. Probabil ca m-as trudi singeros pentru a rafina minciunile cu care ar trebui sa-mi ascund asemenea monstruoasa nega-tivitate. Din contra : fara nici o sfiala spun ca detest eseistica patetica a lui Stefan Zweig - o detest ca pe un roman al lui Andre Maurois, ca pe un poem al lui Paul Geraldy, ca pe o mincare chinezeasca din oua stricate si carnuri putrede.

Ne intelegem, scriitori cu cititori, atit numai cit, fara a ne cunoaste prealabil si a ne influenta, avem puncte de plecare comune. Asemenea comunitate initiala neconcertata, nealterata prin vreo gentila conventie, este locul unui joc placut si profitabil, jocul de a ne controla, noi intre noi arabescurile reflectiilor si impresiile terminale.

Punctele de plecare sunt pozitii dogmatice, arbitrare, capricioase -- omeneste judecate. Dar este cu totul in folosul acelor puncte de plecare ca ele, tocmai, sunt partea lui Dumnezeu, in noi.



(In vol. Pentru arta literara, Editura Fundatiei, 1934.)

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

CAPRICII DOGMATICE



Opera si activitatea literara Paul ZARIFOPOL

Scrierile si activitatea publicistica a lui Paul ZARIFOPOL



Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Critica literara

DESPRE CRITICA RENTABILA

- citeste textul

CAPRICII DOGMATICE

- citeste textul