DESPRE CRITICA RENTABILA de Paul ZARIFOPOL (Critica)
Sub titlul Greutatile criticii estetice, d. Ibraileanu spune "citeva cuvinte despre micul diferend dintre d. Zarifopol si d. Ralea" (Viata romaneasca, ianuarie 1928, p. 143 si urmatoarelE).
Zice d. Ibraileanu, mai intii, ca am avut dreptate sa numesc notita d-lui Ralea "p gluma" ; dar ma face atent numai-decit ca aceasta gluma implica "admiratie serioasa din partea d-sale pentru d. Zarifopol'*. Fata cu aceasta lamurire a d-lui Ibraileanu, eu amintesc urmatoarele : d. Ralea dezvoltase in gluma d-sale singura idee ca d. Zarifopol, prin activitatea d-sale critica, este pe cale sa ajunga regele literar al unor specii de oameni pentru care d. Ralea n-are nici o conside-ratiune. Nu ma indoiesc ca d. Ralea are o foarte buna parere despre mine. Stiu asta de alta data. Constat numai ca, in gluma de care vorbim, d-sa n-a spus, in privinta mea, decit ceea ce am rezumat mai sus. D. Ibraileanu explica, insa, ca "a considera pe cineva cauza, in cazul acesta auxiliara, a unui fenomen mai general, fie politic, fie social, fie literar, inseamna sa-i recunosti in grad inalt si talent, si autoritate". D-sa crede, prin urmare, de buna seama, ca a declara pe cineva "cauza" - "auxiliara" zice d-sa, pe cind d. Ralea ma proclama rege - a unor atitudini literare, intrupate in niste persoane sau grupe care, pentru d. Ralea, sunt deplorabil caraghioase, inseamna a recunoaste acelei "cauze" talent si autoritate in grad inalt. Nu inteleg. Tot astfel nu am inteles de ce d. Ralea a semnalat cu atita vioiciune existenta acelor grupe si persoane, care, dupa logica mea, ar trebui, inainte de toate, sa-i apara radical neglijabile - in general, ca si in ce priveste raporturile speciale pe care d-sa le descopera intre ele si mine
Dar despre aceasta din urma obscuritate pare ca se intrevad oarecare lamuriri in notita d-lui Ibraileanu. Sa cercetam acum subiectul propriu fixat de d-sa.
D. Ibraileanu intreaba despre d. Zarifopol : "Cine vrea d-sa sa faca psihologia artistului ? Cine sa explice cauzal opera ?" si aceasta intrebare o numeste d-sa : obiectie de principiu.
Nu cred ca am pretins vreodata sa decid care persoane sau institutii au a face aceste operatiuni. La intrebarea d-lui Ibraileanu, desigur, nu pot raspunde decit atit : cine o vrea. Cred insa ca am avut ocazia sa semnalez ca o greseala frecventa confuzia intre psihologia cetateanului, considerat ca persoana politica, sociala, morala, religioasa, si psihologia producatorului de arta. insa d. Ibraileanu explica : "Cine, daca nu critica literara ?" - Iar eu cred ca epitetul literar, aplicat astfel, intretine abundent confuzia de care am pomenit. Confuzia e masiva si destul de veche. De loc nu ma pot gindi sa insist a lumina masele in privinta ei. E destul ca acei care se intereseaza de viata artistica recunosc aceasta confuzie ca atare ; de ceilalti ne putem dezinteresa. Obiectia d-lui Ibraileanu nu-mi pare a fi "de principiu" : e cel mult terminologica. Si nu-mi da in gind nicidecum sa fac mare cearta, daca cineva, analizind Predoslovia d-lui Bratcscu-Voinesti, pentru a extrage de acolo sentimentele acestui scriitor catre ofiterii de administratie si clasa sociala corespunzatoare, va intitula asemenea analiza : critica literara.
D. Ibraileanu cunoaste, cel putin atit de bine cit mine, multimea foiletoanelor de exasperanta banalitate, care se fabrica hebdomadar sau mensual in toata lumea, sub pretext de "psihologie a artistului" si altele. Desigur, mi s-a intimplat sa fac aluzie la aceasta nesfirsita literatura, dar nu cu mai putin drept, cred, decit d. Ralea, cind a vorbit de esteticismul repetentilor de la Academiile de dans.
Se intreaba pe urma d. Ibraileanu, daca este "inutil", sau poate chiar "daunator", "sa releve" cineva "atitudinea lui Creanga fata de ierarhia sociala, fata de religie, fata de femei si fata de natura", sau daca Chesterton "a facut o fapta rea" cind a definit ideologia lui Dickens si a explicat-o ca un reflex al ideologiei Revolutiei franceze", sau cind Stephan Zweig, intr-un admirabil studiu, a dezvoltat ideea ca acelasi romancier "este exponentul sufletului micii burghezii engleze". in adevar : de ce ar fi inutil sau daunator sa se faca asemenea operatiuni, si inca in studii admirabile ? Si de ce imi pune mie d. Ibraileanu aceste intrebari ? Am condamnat eu cindva nobila curiozitate care inspira astfel de studii ?
Mi se intimpla insa, aproape zilnic, lucruri ca acestea : de exemplu, un om, caruia ii spuneam despre Dickens ca, adeseori, acest scriitor zugraveste cu un simplism suparator ingeri si diavoli - sau, cum zice d. Ibraileanu : "nu vede realitatea in toata complexitatea ei" - imi obiecteaza scurt si impacient: ce are a face ! Dickens e un scriitor mare ; romanele lui au facut sa se modifice legislatia englezeasca. Tagaduieste d. Ibraileanu ca aceasta e logica pe care o in-tilnim zilnic in judecatile publicului despre literatura ? Si, in mare parte, critica literara in presa periodica rareori se libereaza suficient de aceasta logica, pentru ca aceasta critica se face doar pentru public. Hotarit, nu-i inutil, si inca mai putin : daunator, sa te intrebi ce sentimente avea Creanga pentru femei. Dickens pentru uzurari. Ca si diversi alti cetateni, Creanga si Dickens aveau anumite sentimente si convingeri despre anumite lucruri care intereseaza simtitor viata practica. Arta povestirii la Creanga si la Dickens intereseaza pe artisti si pe amatorii de amanunte propriu artistice : sentimentele si convingerile celor doi scriitori in privinta femeii, a religiei, a familiei, a naturii intereseaza pe toti cetatenii. Disproportia este covirsitoare. Si, profund judicios, imi striga d. Ibraileanu : "D-le Zarifopol, critica estetica nu renteaza". Cit priveste popularitatea, mai ales, sigur ca nu. Dar si in general. insa nu cred sa fi dat vreodata dovada ca ma indoiesc de aceasta, sau ca astept sa se rastoarne proportia Si de ce insista d. Ibraileanu, oare, asupra "lansarilor" in literatura ? Fireste ca Gherea a "lansat" pe Cosbuc pe tema sociala, fireste ca Byron s-a "lansat" prin byronism, si nu prin talentul sau literar. Dar cercetarile de arta sunt una, "lansarile" sunt alta. Pe mine ma intereseaza cu deosebire cele dintii ; prea putin cele din urma. Aceasta e, in definitiv, o mtimplare de ordine particulara. Dar pentru ca nu cred ca sunt singur sa ma interesez astfel, scriu calauzit de acest interes. Citi oameni se intereseaza de unele, citi de altele, nu este in chestiune - e problema de popularitate, adica problema politica. Dar, in afara de chestiune, d. Ibraileanu are dreptate fara restrictie : critica estetica nu renteaza. Este impopulara. Mi se pare ca de mai multe ori am lasat sa se inteleaga ca sunt, aici, cu totul de parerea domniei-saie.
Pe cind d. Ibraileanu ma prevenea despre nerentabilitatea cronicii estetice, o revista literara din Capitala imi anunta ca arta este "inutila". Amindoua avertismentele imi par tot atit de bine intentionate, cit de tardive : daca n-as fi cunoscut din vreme aceste pretioase amanunte, sigur ca astazi as fi lovit de o grava perplexitate si de o incurabila deprimare.
Mai zice d. Ibraileanu si asa (cum inteleg, pentru a intari formula despre nerentabilitatea criticii esteticE) : reducerea intregii critici literare la singura critica tehnica ar fi saracirea criticii, deoarece : "critica tehnica e scurta".
Critica tehnica e scurta !
Sa intelegem aceasta absolut si naiv ? Adica : aceasta critica da ocazie de prea putin text criticului ? Eu cred ca "scurtimea" atirna de obiectul cercetat. Despre estetica si tehnica lui Flaubert s-a scris o carte de peste trei sute de pagini lexieon-octav. Sa mai insir pentru d. Ibraileanu alte studii de analiza pur tehnica, nemtesti, italiene, engleze si franceze ? D. Ibraileanu stie ca aceasta literatura nu-i "scurta". Nu-mi pare nici inferioara analizelor psihologice, morale etc, insa e nerentabila. Se poate ca la Vlahuta, de ex., critica estetica si tehnica sa nu dea, procedind strict, decit zece rin-duri. Dar ce are a face ? in general - si in treacat observat - imi pare curioasa obiectiunea aceasta impotriva unei discipline : ca e scurta ! - presupunind ca intimpinarea ar fi obiectiv fundata. E drept ca prejudiciul volumului este un simptom ciudat al vietii intelectuale moderne.
"
Critica literara, asa cum s-a constituit de o suta de ani incoace, este un tot." (/. c, pag. 144.)
Totul de care vorbeste aici d. Ibraileanu este, cum inteleg, determinat de persoana si viata omului pe care-l studiezi in mod psihologic, sociologic, moralistic, etnografic, - si adaogi la urma o bucata, inevitabil scurta, de critica "tehnica". Un asemenea tot il numeste d. Ibraileanu : critica literara (sublinierea este a d-salE). Formarea unor asemenea toturi este o problema de metodologie. Judecind dupa intentia, care se intrevede in expunerea d-lui Ibraileanu, totul de care vorbeste d-sa s-ar numi mai exact biografic. Dar sunt, evident, posibile diverse toturi : romanul european este un tot, cel francez alt tot ; asemenea cel romantic, cel realist, cel impresionist, si oricum altfel.
Epoca asa-numitei arte pentru arta formeaza in istoria literaturii franceze un tot in care se combina pictorii, sculptorii, literatii, criticii de arta - si exista despre acest tot din urma o voluminoasa si substantiala teza de doctorat. Despre nici unul din asemenea toturi nu se poate zice, cred, ca e mai justificat decit altul, sau superior celorlalte. Fiecare din ele e format si functioneaza dupa scopul cercetarii. Arta antica forma impreuna cu religia, morala, filozofia, viata publica, privata, economica si tehnica, in asa-numita stiinta a Antichitatii, un tot. Dar arta antica formeaza un tot si cu arta orientala veche, si cu cea medievala europeana, cu aceea a Renasterii, si asa mai incolo, si un invatat a scris o istorie a impresionismului incepind de la Antichitatea clasica. Din intimplare, astazi pare mai interesant totul format de arta greaca cu alte arte, decit cu religia si cultul, cu economia politica, cu luptele civile din cetatile eline. Sau cel putin se considera ca elementara obligatie metodologica sa se lamureasca prealabil fiecare domeniu de viata in el insusi, si apoi sa se faca loc interpretarilor mai indepartate in legatura cu alte feluri de activitati.
Brunetiere a scris o data ca, in definitiv, ceea ce-i hotari-tor in istoria literara este influenta cartilor asupra cartilor. Este un fel de a zice empiric, pentru a spune adevarul ca fiecare fel de activitate trebuie studiat mai intii in el insusi. De exemplu, trebuie obtinute mai intii amanuntele vietii artistice propriu-zise, intentiile artistice, gustul publicului si gustul artistilor, conflictele si compromisele lor in tehnica corespunzatoare - ele formeaza doar obiectul care logic se impune istoricului si criticului de arta. Amanuntele acestui obiect pot fi foarte secundare pentru istoricul politic, si inca mai secundare pentru criticul care face foileton de arta cu tendinta politica, si ele sint perfect neglijabile pentru multimea profanilor : aceasta nu este in chestiune. Studierea acestor amanunte este sarcina proprie a istoricului si a criticului de arta. Rezultatele acestui studiu pot fi uneori lungi, alte dati scurte. Nu importa. D. Ibraileanu va fi de acord cu mine ca studiul acesta merita sa fie facut fara nici o consideratie de rentabilitate, vreau sa zic : de sansele de popularitate.
Asemenea studii nu se fac de prea multa vrane, si fiecare generatie le face cu material nou si cu probleme noi. Cit priveste critica din presa periodica, singura pe care o stie publicul si care mai ales pentru el se face, ea .este de la Sainte-Beuve pina la Thibaudet aproape exclusiv psihologica, sociologica si moralistica, dupa cum aminteste si d. Ibraileanu. Nu crede insa d-sa ca, tocmai la francezi, preocuparile de arta si tehnica literara au patruns in constiinta artistilor si a cunoscatorilor, de lunga vreme, pina intr-atit, incit sint acolo, cum se zice, de la sine intelese, pe cind la noi acele preocupari trebuie semnalate, explicate si invatate inca oarecare vreme de acum incolo ? in adevar d. Ibraileanu ma trimite sa ma lupt cu francezii. Ma revolt impotriva acestei exilari. Trebuie sa lucram toti aici, pentru natiune.
D. Ibraileanu, dupa d. Ralea, vrea sa ma sperie ca la noi lumea se ineaca in estetica, si, pentru a ma teroriza, se ocupa, din nou si staruitor, de doi vechi cunoscuti ai d-sale, d. profesor Dragomirescu si d.
E. Lovinescu. Numai doi - la care d. Ralea adaoga o foarte imprecisa de anonimi, speciali iritanti pentru d-sa. E frumos, dar mie nu-mi ajunge. D-lor Ibraileanu si Ralea li se pare si aceasta prea mult. Aici neintelegerea dintre noi ramine ireductibila.
N-am pomenit pina acum nimic de acuzarea cea mai grea adusa de d. Ibraileanu criticii estetice : o numeste "act de obscurantism, act impotriva culturii unui popor".
De loc. Nu poate fi act de obscurantism, nici primejdios culturii, cind incerci sa deprinzi oamenii a deosebi scrupulos lucrurile, a intelege diversitatea valorilor si relativa lor independenta. Dar acuz critica noastra psihologica-sociologica de a fi ajutat in chip pernicios monomania politica, una din mizeriile istorice care altereaza cu deosebire urit cultura romaneasca. Nu fara mare parere de rau am vazut pe un om, si fin, si intelept, ca d. Ibraileanu, afirmind serios ca, la Cara-giale, si copiii si ciinii antipatici sunt antipatici pentru ca autorul i-a imaginat ca "liberali", si fiindca se inversuneaza asupra acestora ca asupra tuturor liberalilor.
Ar fi salutar pentru cultura noastra ca, cel putin in materie de arta, sa ne certam o bucata de vreme macar, pe teme nerentabile : clasic-romantic, impresionist-expresionist, si altele, pe care le va mai aduce viitorul, elemente care, chiar in cearta, ramin odihnitoare si limpezitoare pentru niste spirite constant amenintate de confuziile patimase ale exceselor de practica politica.
D. ibraileanu pomeneste de citeva ori acoperit despre o revista umila si modesta de provincie. Acest fel de a vorbi ma intareste in credinta mea veche, ca modestia este o moneda totdeauna falsa. Vrea d. Ibraileanu sa cred ca modesta revista de provincie este mai putin reprezentativa pentru cultura literara romana decit Contimporanul sau revista expresionista nascuta si disparuta acum citiva ani, si al carei nume l-au uitat poate si redactorii ei ? Sau reprezinta poeziile domnului Vinea, poeziile si povestirile domnului Aderca, o concurenta simtitoare - vorbesc, se intelege, de piata culturala - pentru d-l Sadoveanu sau pentru La Medeleni f
De altfel, acum in urma, o revista literara din Capitala imi face exact aceleasi intimpinari ca si d-nii Ralea si Ibraileanu. Este clar, prin urmare, ca Romania a scapat de tirania furioasa a esteticei. Situatia prezentata de domniile-lor nu mai corespunde realitatii, daca cumva a corespuns vreodata. in esenta, cele "citeva cuvinte linistite" ale domnului Ibraileanu sunt, si ele, o gluma. Redactia va ride, vazind, si acum, cit imi este de inevitabil sa ajung la constatari de stil.
(Adevarul literar si artistic, nr. 384 din 15 aprilie 1928, p. 9-l0.)
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care
Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.