Date biografice
Octavian Goga s-a nascut la 1 aprilie 1881, in satul Rasinari, judetul Sibiu, intr-o familie de intelectuali. Tatal sau, losif Goga era preot, iar mama, Aurelia, invatatoare. Studiile le-a facut la Sibiu, Brasov si Budapesta.
Debuteaza, ca elev, in revista "Tribuna" (1897), la varsta de 16 ani. Urmeaza cursurile Facultatii de Filozofie la Budapesta si Berlin, publicand poezii in mai multe reviste din Ardeal: "Familia", Tribuna literara", Revista ilustrata". in 1902 scoate revista "Luceafarul", care urmeaza - in parte -programul revistei "Tribuna" lui Ioan Slavici, poeziile publicate aici vor constitui baza volumului de debut din 1905, intitulat "Poezii". Bine primit de catre literatii vremii, volumul este premiat de catre Academia Romana cu distinctia "Herescu Nasturel", in 1906, apreciindu-se originalitatea cu care Goga reusise sa scoata poezia de sub influentele eminesciene.
Octavian Goga se inscrie in politica vremii, implicandu-se in Partidul National Roman, iar in calitate de secretar editeaza revista "Tara noastra", care ii atrage primul proces de presa, dintr-un sir lung de acuzatii aduse de regimul austro-ungar pentru publicarea unor articole politice. Este intemnitat la Budapesta (1909), apoi la Szegedin (1912), din cauza sustinerii idealurilor sale de eliberare sociala si nationala a romanilor din Transilvania. Articolele sunt adunate in culegerea intitulata sugestiv "Strigate in pustiu" (1915), iar volumul de poezii "Cantece fara tara" (1916) constituie acelasi ecou al asupririi taranilor transilvaneni. inrolat in armata romana, Goga participa la primul razboi mondial, militand pentru alipirea
Ardealului la Romania, ideal ce se infaptuieste la 1 decembrie 1918. Este numit ministru al Instructiunii si Cultelor, iar in 1920 este primit in Academia Romana, intre 1937-1938 este Prim-ministru al Romaniei, in toata aceasta perioada scriind tot mai putin, fiind acaparat cu totul de politica.
Moare la 7 mai 1938, la Ciucea, judetul Cluj, unde este si inmormantat.
Debutul poetic sta sub influenta lui Eminescu, a poeziei lui Cosbuc privind satul transilvanean si a liricii lui Schiller si Heine, in revistele "Tribuna", "Tribuna literara" din Sibiu si "Familia" din Oradea, a Iui losif Vulcan;
Volume de poezii: "Poezii" (1905); "Ne c/teama pamantul" (1909); "Din umbra zidurilor" (1913); "Cantece fara tara" (1916); "Din larg" (1939);
Dramaturgie: "Domnul notar" (1914); "Mesterul Manole"
(1928);
Traduceri: "Tragedia omului" de Madach Imre (1934).
Universul poetic
Arta poetica este dominata de ideea ca menirea poetului este aceea de a da glas suferintelor si nazuintelor poporului sau, deoarece "el totul vede, toate le asculta/ Unde-i plansoarea zarilor mai multa/ El isi roteste aripele sale." ("Poezie"). Conceptia sa despre creator si creatie reiese si din marturisirile tacute de Goga in volumul "Discursuri (Fragmente autobiograficE)", in care se refera, de asemenea, la crezul sau literar: "Eu, gratie structurii mele sufletesti, am crezut totdeauna ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si se transforma intr-o trambita de alarma. Am vazut in scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un revoltat Am vazut in scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinte".
Definit ca "poet al patimirii noastre". intreaga sa opera este inchinata istoriei vitrege si indurerate a neamului sau de plugari transilvaneni inrobiti de asuprirea nationala si sociala: "Am fost logodnicul durerii/ Cobzarul cu aceleasi strune/ Ce-si tese cante-cu-nvierii/ Din stihuri de ingropaciune" sau "Zidit din lacrimi si dezastre/ Eu am vestit o lume noua,/ Voi mi-ati dat vaierele voastre/ Eu v-am dat inima mea noua" ("Amfost").
O poezie sugestiva in sensul asumarii de catre poet a suferintelor si chinurilor taranilor ardeleni este "Plugarii": "La voi alearga totdeauna/ Truditu-mi suflet sa se-nchine/ Voi singuri strajuiti altarul/ Nadejdii noastre de mai bine."
Constiinta nationala si sociala a lui Octavian Goga a nascut o poezie mesianica si vizionara, izvorata din compasijjnstg* poetului pentru soarta taranilor truditori ai pamantului, ca in poezia "Clacasii": "Eu le vedeam insiruirea lunga/ Cum garbovita-ncet inainteaza". Aceeasi asumare a suferintelor unui neam intreg este si poezia "Noi", in care natura este umanizata prin trairea durerilor tuturor romanilor transilvaneni, ce se simt straini in propria tara: "Avem un vis neimplinit/ Copil al suferintii/ De jalea lui ne-au raposat/ Si mosii si parintii/ Din vremi uitate de demult/ Gemand de grele patimi,/ Desertaciunea unui vis/ Noi o stropim cu lacrimi."
"Un om" din poezia lui Goga este palmasul fara nume, cel care moare nestiut, ca un simbol al existentei anonime si tragice a taranului. Tot simbolizate sunt chipurile intelectualilor satului, enuntate generic, fara identificare, fara individualizare. Dascalul se desprinde din strana bisericii ca simbol al vesniciei, cu ochi in care straluceste scanteia: "Din focul mare-al dragostei de lege/ Ce prin potopul veacurilor/ Ne-a luminat cararile pribege" ("Dascalul"). Preotul devine "un mag din basme", un "apostol", la cuvantul caruia femeile isi opresc fusul, batranii "farama lacrimi", iar feciorii "strang prasaua/ Cutitului din cingatoare" ("Apostolul"). Figura dascalitei este conturata cu multa sensibilitate, atat de apropiata sufleteste de cei tineri si de cei batrani, alinandu-le durerile si calauzind-le visele: "La tine vin nevestele sa-si planga/ Feciorii dusi in slujba la-mparatul./ Si tu ascunzi o lacrima-ntre slove,/ in alte tari cand le trimiti oftatul"("Dascalita"). Taranii lui Goga nu au nume, fiecare insa are parte de acelasi destin istoric, fiecare simbolizand fiinta neamului sau oropsit, de la cantorul si preotul satului la dascal sau dascalita, flacai si fete toti impreuna implinesc acelasi destin.
Un loc aparte in poezia evocarii satului ardelean il ocupa o trasatura cu pregnant caracter social-istoric, instrainarea. Poeziile "Acasa", "Batranii", "Casa noastra" sau "Strainul" ilustreaza pierderea legaturilor cu atmosfera materiala si spirituala a satului, printr-un amplu evantai de nostalgii transfigurate artistic: "De ce m-ati dus de langa voi,/ De ce m-ati dus de acasa?/ Sa fi ramas fecior la plug/ Sa fi ramas la coasa/ Atunci eu nu mai rataceam/ Pe atatea cai razlete,/S-aveati si voi in curte-acum/ Un stalp la batranete."
("Batranii").
Poezia lui Goga se naste in inima indurerata a poetului pentru soarta poporului sau asuprit dintr-o imensa neliniste a suferintei, din lacrimi si razvratiri impotriva nedreptatilor sociale si nationale, mesianismul sau manifestandu-se in sensul increderii poetului in forta sa de a indrepta soarta dureroasa a neamului romanesc, de a contribui la eliberarea sociala si nationala, la izbavirea poporului . de amar si suferinta: "Eu am vazut in taran un om chinuit al pamantului; n-am putut sa-l vad in acea atmosfera in care l-a vazut Alecsandri in pastelurile sale sl nici n-am putut sa-t vad incadrat in acea lumina de veselie a lui Cosbuc."
