Introducere
Denumindu-si opera cantarea patimirii noastre", Octavian Goga s-a impus, chiar din principala-i profesiune de credinta" -
Rugaciune, ca impetuos cantaret al nazuintelor poporului roman din Transilvania marilor dureri nationale. Suferind alaturi de neamul sau, construind monografia satului - care rezuma in mod magistral intreaga spiritualitate nationala, marele poet este deopotriva vizionar si mesianic, demonstrand posibilitati unice in a descoperi rostul lacrimilor" sociale, raportarea acestora la visul milenar, precum si rememorarea unui nou Mesia razbunator.
Rugaciune
Poezia a aparut in fruntea volumului Poezii (1905) si s-a impus drept arta poetica (manifest literar, crez literaR) de baza pentru intreaga opera a lui Goga.
Ea transpune in forma lirica impecabila o definire a scriitorului, care in 1932 suna asa: Eu, gratie structurii mele sufletesti, am crezut intotdeauna ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si se transforma intr-o trambita de alarma. Am vazut in scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un revoltat Am vazut in scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinte" {Marturisiri literarE).
Titlul Rugaciune implica sensul de adresare fierbinte catre divinitate din partea unui suflet rascolit de durere si neliniste, a unui scriitor care-si cauta orientarea intr-un univers extrem de delicat. Ratacitor, cu ochii tulburi, / Cu trupul istovit de cale", in fata unor prapastii" si a unei neguri", Goga se prosterna neputincios" catre marele Parinte" cerandu-i: oranduie-mi cararea!
". Mai departe, sensurile rugaciunii" se dezvolta: A) in fata marilor ispite care pot sa tulbure izvorul", vazul" poetic se cere indreptat spre cei ramasi in urma"; B) pe cand mintea poetului trebuie sa preia taina/ Si legea farmecelor firii", bratul sau se cere sadit" cu taria urii si a iubirii"; intregul orizont poetic se vrea orientat intre cantec" si lumina"; C) Goga renunta la patimile proprii si doreste sa preia jalea unei lumi", amarul" si truda / Atator doruri fara leacuri", viitorul in care urla / Si gem robiile de veacuri"
Universul poetic
Volume de poezii: Poezii" (1905), Ne cheama pamantul" (1909), Din umbra zidurilor" (1913), Cantece fara tara" (1916).
Monografia lirica a lui Goga pare un tot unitar, urmarind colectivitatea natio-nal-sociala romaneasca in indelungata jale dar si in tendintele sale de a renaste precum Pasarea Phoenix. Se retin totusi, cateva aspecte ale acestui univers de exceptie:
1. Poezia Noi sustine personificarea suferintei. Prin Noi se sustin in acelasi timp fiinta nationala, satul, tara si tot ce-i romanesc. Nostalgia locurilor, credintelor si sentimentelor romanesti se alatura unui plans care impresioneaza cititorul. Durerea neamului strain in propria-i tara vibreaza in oameni, in natura, pretutindeni si lacrimile sustin o istorie tragica, dar inaltatoare.
2.
Plugarii dezvaluie cutremuratoarea realitate a satului transilvanean, chinuit de cumplita robie. Poetul descopera in tarani durere, suferinta, viata de calvar, duritate, dar si frumuseti nebanuite, energii neostoite. Drept urmare, el Ii se adreseaza in numele unui popor, solicitandu-le sa mentina marile credinte din bordeiasul" lor si sa preia indemnul mesianic.
3. Clacasii realizeaza perspectiva rurala in trei prim-planuri lirico-dramatice: A) clacasii muncind din greu sub soarele torid si dusman; B) pranzul lor saracacios; C) imaginea pruncului razbunator (infricosatul crainic / izbavitor durerilor strabune").4. Exista si situatii in care Goga cauta individualitati apte sa simbolizeze intregul neam: Un om prezinta un palmas anonim care moare, lasand in urma sapa - simbolul unei existente tragice.
Taranii lui Goga n-au nume, fiecare dintre ei creionand cate ceva din marele portret colectiv. in galeria de portrete a poetului din Rasinari se impun posibili luminatori" ai satului: preotul - apostol (intrevazand clipa razbunarii sfinte"), dascalita (care se stinge dand satului invatatura"), lautarul (care canta jalea si nadejdea neamuluI). Cantecele lui Goga au glas de doina, de jale si de dor, fiind totodata mesianice si cutremurator de optimiste.
Oltul
Publicata initial in revista
Luceafarul (1904), poezia Oltul este atat balada si oda cat si meditatie si patetica chemare la lupta. Esenta ei lirica este - fara indoiala -personificarea raului atat de apropiat romanilor, de altfel prezent si in literatura anterioara, la
Grigore Alexandrescu {Umbra lui Mir cea. La CoziD), iar dupa Goga, la Geo Bogza {Cartea OltuluI). Din aceasta esenta se dezvolta obligatoriu tematica poeziei sub semnul biografiei Oltului, aceasta reprezentand de fapt istoria zbuciumata a poporului roman.
Remarcabila la Goga este succesiunea timpurilor care consemneaza aceeasi traire intensa a tuturor situatiilor nationale si sociale, trecutul, prezentul si chiar viitorul trebuind sa aiba implicatii severe in sensuri profund dramatice. intr-o atare succesiune, biografia lirica a Oltului, devenit interlocutor pentru poet, debuteaza sub semnul unei anumite nasteri". Este vorba despre clipa milostiva / Ce ne-a-nflorit pe veci necazul / Si veselia deopotriva", este vorba despre dimineata / Ce-a savarsit a noastra nunta". Asemenea exceptionale metafore sugereaza momentul realizarii comuniunii romanilor cu natura, moment marcat candva, in miticul inceput al neamului nostru. Rememorand aceasta comuniune vesnic benefica, poetul saluta cu veneratie simbolul unic: Batrane Olt!
- cu buza arsa / iti sarutam unda carunta". Astfel, raul - umanizat pana la nivelul deplinei maturitati - reprezinta deopotriva natura si poporul. Batranul" este raul si romanul, ambii ajunsi la capatul rabdarii, imbatraniti inainte de vreme. Dincolo de viziunea nasterii" respectivei comuniuni, apare perpetuarea acesteia, caci cetatuia de apa" ascunde cantecele noastre toate", comoara lacrimilor noastre". Prin urmare, raul preia insasi istoria nationala, ducand-o dinspre origine inspre vesnicul mereu. Si fiindca o asemenea istorie a fost plina de suferinte si - drept urmare - catre apa Oltului se indreapta nadejdea tuturor varstelor umane (fetele fecioare", neveste", pastori cu gluga alba"), trecutul este adus in prezent, pentru ca Goga sa poata descoperi intruparea tuturor suferintelor si nadejdilor nationale si sociale in firul perpetuu al Oltului: Si cate cantece si lacrimi / Nu duce valul, calatorul" Acesta va fi, in continuare, spiritualizat, devenind drumet, batut de ganduri multe" in legatura cu Durerea unui neam ce-asteapta / De mult o dreapta sarbatoare". Iata cum raul nu mai este doar umanizat ci devine chiar un posibil Mesia. Din acest moment, viziunea lirica se indreapta spre trecut, pentru a elogia etapa haiduceasca a Oltului (si deci a romaniloR), viziunea acelui Mesia luptator. in numai doua strofe, Octavian Goga reinvie timpul unor razbunari sociale si nationale, cand la strigarea de tata" a Oltului grabeau din codri la poiene" feciorii mandrei Cosanzene". Se construieste astfel ceremonialul luptei nationale, o lupta in care omul si natura s-au contopit, ca si in
Scrisoarea III a lui Mihai Eminescu. Din perspectiva stilistica, Goga utilizeaza verbele sugestive si imaginile imbinand vizualul cu auditivul, realul cu fabulosul preluat din folclor.
Dupa hiperbolizarea victoriei haiducesti, urmeaza drama caderii, poetul schimband tonalitatea lirica si ajungand la solicitarea salvarii prin natura: Dar de ne-om prapadi cu totii / Tu, Oltule, sa ne razbuni!
". Romanii si natura se infatiseaza in victorie; tot ei se infratesc la necaz. Iar pentru ca impilarea imperiala pare infinita, ajutorul ultim nu poate veni decat din partea naturii, care - prin definitie (de la Eminescu, la GogA) - este vesnica. Ultima strofa prelungeste chemarea poetului (in numele romaniloR) spre salvare nationala si istorica. Oltul, Mesia, este implorat sa aduca un nou potop inspre purificarea de instrainare a tezaurului" romanesc, inspre mult dorita unire a romanilor care-si cauta alta tara". Mesajul nu poate fi decat cel al rezistentei nationale (reprezentate de om si natura) in timp si spatiu, dincolo de suferinta, lacrimi si pieire. in limbaj metaforic, Oltul semnifica totul: fiinta noastra nationala, vechimea ei, campia imbratisata de ape, tainuita de jale, cantec si dor. El devine, astfel erou mitic, cu potente uriase izvorate din amara durere, din lacrimi si deznadejde. Legatura lui cu omul este neaparat afectiva si - drept urmare - comunicarea devine absolut organica, Oltul putand oricand reprezenta fiinta umana, sociala si nationala. in acest sens, lirismul alegoric se ajuta de figurarea unor cuvinte sau asocieri lexicale mai vechi, de combinatii metaforice care amplifica proportiile umane ale Oltului, ca si in legenda.
Iata, spre exemplificare, imperativele din strofa finala: Sa versi pagan potop de apa / Sa piara glia care poarta / instrainatul nost tezaur / Si sa-ti aduni apele toate - / Sa ne mutam in alta tara". Totul pare a veni din trecutul mitic catre un perpetuu al fiintei umane, naturale si nationale, deci totul se vrea desfasurat in maniera epopeica.
Prozodia specifica lui Octavian Goga contribuie pe deplin la realizarea tendintei lirico-tematice: efectele melodice ale versurilor, in bataia ritmica a iambului, sugereaza starea sufleteasca a poetului care traieste cantarea patimirii noastre". Coloratura usor arhaica a cantecului" lui Goga (un fel de doina culta) se realizeaza nu numai prin lexic si fonetisme vechi, populare, selectate cu grija pentru crearea atmosferei, pe masura ideilor exprimate, ci si prin inflexiunile melodice ale frazei. Fiecare strofa are opt versuri in rima incrucisata si o muzica mereu duioasa, mereu dramatica si chiar tragica, dar o tragedie intotdeauna optimista, intrucat, chiar cantarea patimirii noastre" (poeziA) trebuie sa reziste ca si Oltul pentru a propune oricand posibile salvari ale fiintei nationale romanesti.
