O scrisoare pierduta este o comedie de moravuri si de caracter ce-si propune sa dezvaluie mecanismele parvenirii politice si viata de familie a aristocratiei" provinciale de la sfarsitul secolului al XLX-lea. Desi scrie o opera de fictiune, Caragiale porneste de la o baza istorica reala, constand in revizuirea Constitutiei din 1883 si a Legii electorale, moment marcat, in epoca, de dispute acerbe intre factiunile liberale - una radicala si una moderata -, conflictul nascandu-se din inertia spiritelor conservatoare si dorinta membrilor mai tineri de a promova ideile mai noi ale tarilor apusene.
Pe acest fundal social-istoric este plasat subiectul comediei, a carei actiune se desfasoara in capitala unui judet de munte", in timpul unei campanii electorale. Toate cele patru acte ale piesei sunt generate de pierderea unei scrisori de amor de catre Zoe, tanara sotie a lui Trahanache, prezidentul" filialei locale si membru marcant al partidului de guvernamant. Scrisoarea ii fusese trimisa de Tipatescu, prefectul judetului, pentru a-i fixa o intalnire. Pornind de la aceasta intriga relativ simpla, se produce treptat o aglomerare de conflicte in care vor fi antrenate, rand pe rand, toate personajele. Scandalul izbucneste in momentul in care Trahanache este invitat la redactie de Nae Catavencu, seful partidului de opozitie si director-proprietar al gazetei Racnetul Carpatilor. Cu aceasta ocazie, Trahanache afla ca rivalul sau poseda o scrisoare compromitatoare atat pentru imaginea sotiei sale, cat si pentru cea a puterii politice a momentului. Este santajat cu publicarea scrisorii in cazul in care nu-i acorda sprijin lui Catavencu pentru a ajunge in Parlament. Din naivitate sau din diplomatie, Trahanache nu accepta evidenta, considerand docomentul" o plastografie" de cea mai joasa speta. Stirea insa o aduce la disperare pe Zoe, sotia infidela, care nu stie cum sa-si salveze onoarea. il cheama acasa la ea pe Catavencu si ii promite sustinerea sa totala. Nu reuseste insa a-1 convinge si pe Tipatescu sa faca acelasi lucru, deoarece, mai orgolios, acesta nu vrea sa cedeze nicicum. Prefectul incearca sa-1 cumpere cu alte bunuri si servicii, insa avocatul nu accepta. Cand totul parea aranjat si Catavencu astepta sa fie numit pe lista candidatilor, se produce o adevarata lovitura de teatru: de la conducerea superioara a partidului de guvernamant se cere, fara nici o explicatie, sa fie trecut pe aceasta lista un nume ce nu spunea nimanui nimic - Agamemnon Dandanache. Tensiunea pare a fi ajuns la punctul culminant - Zoe nu mai are nici o speranta de a se salva, Catavencu ramane descoperit, chiar daca poseda instrumentul santajului, Tipatescu isi vede naruita intreaga cariera politica. in timpul sedintei de numire a noului candidat, se produce o incaierare in care Catavencu isi pierde palaria ce ascundea, in captuseala ei, scrisoarea. Dezarmat si umilit de aceasta situatie, Catavencu dispare pentru cateva zile, dand mari emotii doamnei Trahanache. Ea reintra in posesia scrisorii, care ii este adusa de Cetateanul turmentat, de la care o subtilizase inainte Catavencu. ii trece usor furia si-1 ia pe fostul santajist sub tutela ei, promitandu-i alte camere" in care ar putea fi, in viitor, deputat. Dandanache este ales in unanimitate si in final toate interesele se armonizeaza, dispar antipatiile si suspiciunile, fiecare personaj fiind multumit de rezolvarea situatiei intr-un fel sau altul in favoarea tuturor.
Paralel cu actiunea si conflictul principal, se dezvolta un alt conflict, mocnit, care-i are drept protagonisti pe Farfuridi si Branzovenescu, membri de seama ai partidului. Farfuridi si-ar fi dorit sa fie propus din partea partidului pe lista de candidati, ca semn de pretuire pentru fidelitatea si abnegatia cu care a slujit aceasta formatiune politica. Devine astfel suspicios in momentul in care vede ca sefii sai se viziteaza cu opozitia reprezentata de Catavencu si imagineaza un adevarat scenariu al tradarii. Trimite din aceasta cauza o telegrama la centru", prin care semnaleaza, succint, neajunsurile din teritoriu. Conflictul central este amplificat si de intrarile repetate ale Cetateanului turmentat, care asteapta a i se spune de catre conducerea judetului cu cine trebuie sa voteze. in acest crescendo al ritmului dramatic se realizeaza tensiunea piesei, fundamentata pe un ghem de conflicte care se dovedesc pana la urma, ca in orice comedie, iluzorii.
Ceea ce face insa nemuritoare aceasta piesa sunt personajele, simboluri ale mahalagismului, ale snobismului, ale parvenitismului si ale prostiei. Este o mahala vazuta ca o categorie culturala sufleteasca" (Garabet IbraileanU), atata vreme cat protagonistii sunt persoane suspuse din punct de vedere social. Ele sunt simple masti vesele intr-un imens carnaval, un vast balci, o lume de-a-ndoaselea. Lumea lui I.L. Caragiale pare a nu depasi nivelul paiatelor, iar spectacolul ei releva limitele umane cele mai josnice din punct de vedere moral. Prin aceasta veselia caragialiana are ecoul prelung. Coboara pana intr-un fond al reflectiei si pana intr-un strat al melancoliei" (Tudor VianU), deoarece nu suntem in fata comicului pur, care produce un ras sanatos si revigoram, ci in fata ipostazei comice a tragicului, dincolo de crusta vesela descoperindu-se cu usurinta drama. De aici pana la absurd nu mai este decat un pas.
Autorii de comedii traditionale nu includ in tesatura textului sugestia tragicului, intamplarile nu au niciodata un caracter violent, nu unesc derutant sumbrul si hazliul, nu consacra ruptura omului de real si rasul surd, fara obiect. Tocmai aceasta omogenizare a lumii la nivelul farsei generale si al ridicolului se abate de la traditie. Este un comic absolut si tocmai prin aceasta tragic. Perceptia realitatii se face cu anularea diferentei dintre comic si tragic, cu stergerea oricarei opozitii dintre individualitate si lume. Constiintele nu traiesc nici un fel de dileme, ele nu au masura greselii, a ridicolului. Nu exista un sistem de valori prin raportare la care sa se produca, treptat, corijarea greselii. O asemenea lume, in care totul e deriziune si iresponsabilitate, este perceputa tragic de un om lucid. Tragismul se naste tocmai din comedia care se repeta la nesfarsit, obsedant, la toate nivelurile vietii, acoperind monoton totul. Comicul devine o categorie compacta si unitara, iar aceasta deformare a umanitatii atinge prin proportii tragicul. Din acest joc estetic, dincolo de clasicism si de realism, se nasc cele mai moderne trasaturi ale artei lui Caragiale.
Dramaturgul elvetian Max Frisch releva diferenta dintre comedia moderna si cea, traditionala, observand ca in ambele exista o multime de momente hazlii, de situatii ridicole, legate printr-o intriga ce semnaleaza grave disproportii si anomalii. insa, pe cand in comicul traditional conflictul se rezolva rapid, intr-o atmosfera de securitate morala care consacra o valoare ce iese invingatoare in generica lupta bine - rau/adevar - minciuna etc;, in comedia moderna nu exista, de fapt, sfarsit fericit sau eliberator. La Caragiale, chiar si in cele mai spumoase comedii, nu exista lumina, speranta sau refugiu. Raul sau nu imbraca forme atroce, insa oamenii s-au obisnuit cu acest rau si nu il mai percep, ceea ce ii condamna definitiv.
Caragiale sugereaza descompunerea, fragmentarea si standardizarea personalitatii, care nu poate iesi dintr-o anumita schema. Fenomenul a fost observat de critica moderna, incepand cu George Calinescu - Caracterele lui Caragiale sunt minimale." - si Eugen Lovinescu - papusi reduse la o singura formula energica, poti invarti manivela, e fara rezultat". Interesul scriitorului se indreapta spre indivizii in serie, mediocri, propulsati de aceasta masinarie rudimentara. Caragiale accentueaza ceea ce e comun si unificator intre mai multi indivizi, lasand la o parte particularul in favoarea acestui element prin care un personaj se confunda cu o categorie intreaga. Eroii nu evolueaza in nici o piesa, sunt plati, identici cu ei insisi, nu au portret fizic sau alte detalii comportamentale care sa-i individualizeze. Numele este simbolic nu pentru un individ, ci pentru o serie, asa cum la Eugen
Ionescu mai multe personaje din aceeasi piesa se numesc la fel. La Beckett, in piesa In asteptarea lui Godot, personajul se numeste cand Cain, cand Abel - omul este si Cain, si Abel, o personalitate ambigua, relativa, discontinua, incoerenta.
Eugen
Ionescu insusi il considera pe Caragiale un precursor al teatrului european modern, prin perspectiva satirica pe care o deschide asupra unui mecanism social ce duce umanitatea la stereotipie, prin pulverizarea personalitatii in tipuri omogene, prin ingrosarea hilara, pana la paroxism, a defectelor omenesti.
Lumea lui Caragiale este o marioneta pusa in miscare care evolueaza mai departe automat, irational, mecanic. Cand lupta se da intre Tipatescu si Catavencu - doua exemplare abjecte, dar umane -, in schema logica a piesei intervine un al treilea, care se insumeaza cu elementul masinal - Dandanache. El nu cunoaste decat impulsul prim si efectul ultim, ignorand celelalte etape. Puterea a incaput astfel pe mainile unui iresponsabil actionat de forte nevazute.
Toata piesa, ca de altfel toata opera comica a lui Caragiale, lasa impresia de cerc inchis, de traiectorie circulara in care se inscrie evolutia eroilor. Eforturile, gesturile, actiunile si retorica lor sunt lipsite de sens. Sunt infatisate situatii aberante (Dandanache parvine prin aceleasi mijloace ca si CatavencU), oamenii devin fantose si populeaza o lume alienata, anormala, artificiala. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor si reactia finala nu poate fi decat veselia inconstienta. Spre deosebire de Beckett si Ionescu, I.L. Caragiale pare sa intrevada insa ceva dincolo de aceasta lume absurda, el nazuieste spre o umanitate superioara, vindecabila de rau.
