Un volum editat de Biblioteca judeteana V. Voiculescu" din Buzau, intrunind doua exageze semnate de domnii Gabriel Cocora si Emil Niculescu evoca, cu acribie si culoare, episodul buzoian al lui Caragiale cel batran. Cum ne previne util nota asupra editiei, semnata de d-na Marcela Chirita, acest episod buzoian din viata scriitorului isi sarbatoreste, in acest an, centenarul. Se stie, din opera scrisa, Caragiale nu a putut trai, apeland la venituri de aiurea. Asa se face ca dupa ce i se reprezentase (1879-1884) principalele sale piese de teatru si dupa ce fusese. in 1888-1889, director general al teatrelor, dramaturgul se decide, brusc, sa incerce a se face comerciant. in II octombrie 1893, impreuna cu un Mihalcea, Caragiale deschide o berarie in strada Gabroveni din Bucuresti. in aceeasi zi. Tony Bacalbasa. anunta in Adevarul", inmormantarea Iui I L. Caragiale", desigur ca scriitor, pentru ca a devenit couiersanl. Beraria i-a mers destul de bine. Asa se face ca in primavara lui 1894, eu acelasi Mihalcea, deschide in strada Sfantul Nicolae din mahalaua Selari o berarie mult mai aratoasa. Se numea Berc bibenti" si dramaturgul a avut grija sa plaseze. in presa, anunturi despre eveniment. Unul din anunturi, precizeaza Serbau Cioculcscu in /./,. Car agi ale (1967), informa publicul consumator: Locul de intalnire a tuturor claselor. Berc Luthcr. Popicaric de salon. Serviciu garantat intretinere europeana. Preturi moderate". Patronul era prezent mereu la berarie, se intretinea cu umor, cu clientela, ii arata cum tine berea la gheata si masinile de rasnit cafea, iar un client care comitea gafa de a face referire la cariera de scriitor a berarului pi unea. imediat, replica: Mai bine berc buna. decat lileratuia proasta" Coco Dumitrcseu-lasi. profesor de filosofic la Universitate, estil pentru prietesugul sau cu paharul (cand fusese decan la litere, secretarul facultatii ii aducea, la restaurant, actele la semnaT) era, aici. client. Si i se alaturau modest pciiKu a conferi demnitate locantei. C. Radulcscu-Molru ,-,!
Miiiail Dtagomirescu, mai tinerii amici ai lui Caragiale. Demnitate o fi avand beraria din Selari, dar deverul solid i-a lip.,(t. meat in toamna, ncobtinand castigul scontat, locanta e indiisa. Dar Caragiale, care devenise si membru al Societatii internationale a chelnerilor, era hotarat sa persevereze in aceasta indeletnicire Cineva i-a sugerat ideea sa ia in antrepriza restaurantul garii Buzau. Ideea i s-a parut fericita pentru ca stia bine, Ghcrca o ducea stralucit de pe urma concesiunii restaurantului din gara Ploiesti. S-a asociat cu cumnatul sau. poligraful Teodor Dutcscu-Dutu, care a facut rost, probabil, de garantia necesara obtinerii concesionarii. Concesionarea a fost obtinuta la 15 noiembrie 1894, cum ii previne pe buzoieni o gazeta locala: Amintim cu deosebita placere ca d-nii I.L. Caragiale, distinsul nostru autor dramatic, a luat in intreprindere restaurantul din gara Buzau cu incepere de la 15 noiembrie anul acesta.
Si, tot in aceasta conferinta, dramaturgul a dat o nastrusnica definitie a prostiei, notata de gazetar: incumetarea mintii omenesti de a se opune unei rezistente covarsitoare". Ar mai fi rostit o conferinta despre seriozitate ramasa necomentata de presa buzoiana si o alta despre opinia publica, care a avut parte de o ampla relatare. Sa citez dupa fragmentul reprodus de dl Cocora: Dl Caragiale neaga existenta unei opinii publice. Nu exista opinie publica, zice d-sa, ci numai opiniuni individuale. Fiecare individ are dreptul la opiniunea sa si ar fi un atac la libertatea sa individuala cand ar cauta sa-i octroieze o alta opiniune decat insasi aceea pe care o are Aceste opiniuni trecute prin toate treptele de selectiune, prin toate fazele luptei de existenta, formeaza aceea ce noi numim opiniune publica. Dl Caragiale sustine dar, pe de o parte, suveranitatea opiniunei individuale iar pe de alta cauta sa dovedeasca ca opinia publica actuala nu exista, din simplul motiv ca timpul de selectiune este cu mult prea scurt pentru a se putea vedea ce este intr-insa trecator si este netrecator, si, prin urmare, demn de a fi si a forma opiniunea publica: Opiniunea publica traieste dupa, iar nu cu noi si in timpul nostru. Noi nu admitem decat opiniuni individuale si nimenea, dar absolut nimenea nu e obligat sa Ie primeasca sau sa ne oblige sa primim pe a altuia". Ca paradox savuros, tezele lui Caragiale despre opinia publica, necunoscute, merita sa fie inregistrate.
Printre prietenii care ii frecventau restaurantul din Buzau a fost si memorabilul Leonida Condeiescu. Mizilul, sa nu se uite, facea parte din judetul Buzau si vajnicul aparator al gloriei acestei urbe e considerat de dramaturg unul din bunii mei amici". Primar al Mizilului in cateva randuri, ocupa, din august 1895, aceasta demnitate (ultima oara a fost primar, aici, in 1900-1901) incat chiar de nu venea ca demnitar ci ca amic, era, nu-i asa? o autoritate. Si, in plus, se pare ca el era cel - stie dl Cocora - care aproviziona cu vin restaurantul, provenit de la o vie din apropierea Mizilului. Acest Leonida era cumnat cu Matei Eminescu, fratele poetului, laudandu-se cu nepotii sai pe care ii prezenta scurt: Eminescu. Personajul era chiar asa cum 1-a descris Caragiale in O zi solemna, aparuta in Universul" din 21 aprilie 1900, zelos, energic, necunoscand ridicolul cand era vorba de gloria urbei sale de care depindea cariera sa politica de statornic conservator. Augustin Z.N. Pop a pretins a sti, in 1962, ca acest Leonida Condeiescu ar fi fost prototipul eroului principal din Conu Leonida fata cu reactiunea, ceea ce ar insemna ca dramaturgul il cunostea inainte de 1879, cand a scris piesa. Sigur este ca amicitia lui Caragiale cu Leonida Condeiescu este mai veche mult decat anul 1895, cand s-a petrecut episodul comercial buzoian. Caragiale ii cunostea toate tertipurile electorale si intreaga zbatere pentru a obtine avantaje pentru Mizil, singurul mijloc de a capta voturile concetatenilor. Caragiale a infatisat, cu suculent umor, importanta zilei de 1 mai pentru urbea Mizil, datorata bravului meu amice Leonida Condeiescu". Pentru prosperitatea oraselului era important sa se stabileasca aici garnizoana unui regiment sau macar a unui batalion. in audienta la Palatul regal, avantatul Leonida i-ar fi tinut suveranului, dupa descrierea ironica a lui Caragiale, urmatoarea tirada: Sire, tot s-a facut pentru alte orase, pentru Mizil, nimic!
Noi n-avem resedinta de judet, n-avem tribunal, n-avem episcopie si n-avem regimentul 32, n-avem liceu, n-avem facultate de medicina, n-avem teatru national, n-avem pod peste Dunare, n-avem nimic, nimic, sire!
Rugam pe majestatea voastra sa ni se dea si noua ceva din toate astea". Regele ar fi promis si, aducandu-i la cunostinta primului ministru rugarea intemeiata a demnitarului de Mizil, ar fi primit - inchipuia Caragiale - raspunsul ca Leonida Condeiescu ar suferi de un exces de calitate si anume {ine sa faca, cu orice pret, din urbea sa macar un port de mare". Tot esuand in atatea doleante, a izbandit o data. Nu era chiar un liceu, o episcopie, sau un regiment, ci un minut de oprire, in gara Mizil, a expresului Bucuresti-Berlin. A fost singura izbanda adevarata, atestata si documentar, a vajnicului primar de Mizil. Pentru ca stabilirea in localitate a regimentului 32 Mircea, desi candva partiala realitate datorita deciziei unui guvern conservator, a fost anulata de o guvernare liberala. Iar Leonida Condeiescu era, nebatut, conservator. Informatiile de epoca stiu ca Leonida Condeiescu a fost incantat de schita lui Caragiale, in care n-a vazut decat recunoasterea publica a zbaterilor sale pentru prosperitatea si stralucirea Mizilului. Drept care i-a fost multumitor foarte. Sfarsitul carierei de primar a lui Leonida Condeiescu a fost anul 1901, cand este destituit si apoi judecat penal pentru gestiune deocheata. A murit ih 1906 bolnav rau de nervi, zvarlindu-se inaintea trenului. Nu a expresului Bucuresti-Berlin ci a personalului ce sosea din Ploiesti. Motivul trenului i-a fost deci fatal. Sase ani mai tarziu murea, la Berlin, Caragiale, cel ce 1-a imortalizat pe Leonida in O zi solemna.
Biblioteca judeteana V. Voiculescu" din Buzau, condusa de ani de zile de inimosul om de cultura si impatimit bibliofil, dl Alex. Oprescu, a facut o treaba buna adunand intr-o editie cele doua amintite studii (al regretatului Gabriel Cocora si al d-lui Emil Niculescu, cateva planse, una reprezentand o fotografie a casei in care a locuit Caragiale la BuzaU) si o bibliografie. Amandoua aceste studii sunt efective contributii merituoase de istorie literara. Un cuvant special pentru studiul d-lui Niculescu la care exegeza face casa buna cu o eseistica de reale virtuti stilistice si cu o profunda cunoastere nu numai a epocii dar si a neuitatei vieti a lui Caragiale.
August 1995
