Norocul a voit ca in marile comedii ale lui Caragiale,
O scrisoare pierduta sa fie cea din urma, incununand un ciclu printr-o capodopera. E vorba, cu exceptia lui D-ale Carnavalului (1885), de comediile cu deschidere spre sfera politicului. Astfel, O noapte furtunoasa si Conu Leonida fata cu reactiunea sunt, amandoua, din 1879 iar O scrisoare pierduta e creata si reprezentata in 1884. Cu O noapte furtunoasa Caragiale si-a facut o splendida intrare in Junimea bucuresteana gazduita in casa lui Maiorescu, din str. Mercur 1. A citit aici, primita tot excelent, si Conu Leonida, consolidandu-si statutul de mare dramaturg. La sfarsitul lui septembrie 1884, intr-un cadru mai intim (Maiorescu, Alecsandri, LA. Zizin Cancacuzino, Al. Philippide, Chibici, familia Th. Rosetti si N. BurghelE) dramaturgul a citit O scrisoare pierduta. Succesul a fost atat de eclatant incat amfitrionul 1-a rugat sa o mai citeasca o data (si dramaturgul efectiv o interpretA) la inceputul lui octombrie, printre asistenti fiind, de asta data, si Hasdeu si omul politic liberal Dim. A. Sturdza, cel ce o va acuza, apoi, de antipatriotism. Vestea despre piesa s-a raspandit, ajungand si la lasi. Negruzzi 1-a rugat pe Maiorescu sa-1 invite si pe dramaturg la banchetul aniversar al Junimii (24 octombrie 1884). Marele critic i-a telcgrafiat secretarului perpetuu al Junimii: aduc la aniversara comedia si autorul". Criticul i-a adus - pe spezele sale - si pe Caragiale si pe Delavrancea. A fost un banchet foarte reusit, crilicul notand in jurnalul sau mare efect lectura lui Caragiale, O scrisoare pierduta". Aceasta tripla lectura a adus piesa la cunostinta intregii Junimi (cea bucuresteana si cea ieseana), inclusiv, cum s-a vazul, si unor adversari ai ci (Hasdeu, SturdzA). incat reprezentarea, atent vegheata de dramaturg, pe scena Nationalului bucurestean, petrecuta foarte repede, in scara zilei de 13 noiembrie 1X84. i-a consacrat triumful. De altfel, despre piesa gazetele au dat zvon cu vreo doua-lrci luni inainte si c probabil ca ca a intrai in repertoriul teatrului tot pe atunci. Prietenul dramaturgului.
Ion Suchianu, a povestit, apoi, ca marele chin a fost, la o prima lectura nefinisata, cine sa devina candidatul la deputatie. Farfuridi sau Catavcncu. Petre Missir (da, chiar cel caruia Caragiale ii va adresa, apoi, vestita misiva in catren: Misiras / Sunt in Iasi / Daca iesi, de la slujba / Vin la Cujba") a optat pentru canalia de Catavcncu, iar marele actor Iulian era pentru prostul de Farfuridi. Cum Suchianu a declarat ca el este pentru amandoi, Caragiale. ca adevarat om de teatru, 1-a inventat pe Agamita Dandanachc mai prost ca Farfuridi si mai canalie decat Catavcncu". Piesa a avui parte de 11 reprezentatii consecutive, succes, pe atunci, extraordinar. Si e probabil ca reprezentatiile ar fi fost mai multe daca unele gazete snoabe n-ar fi cerut ca, in zilele cu abonament, sa se programeze si alte spectacole. Ultimul spectacol din 1884 a avut loc la 23 decembrie. Regizor a fost marele Corist. Nottara (il interpreta si pe TipatescU), care a dat castig de cauza tuturor opiniilor autorului, iar distributia bine, fericit aleasa (Aristita Romanescu intruchipand-o pe Zoe TrahanachE). E bine sa mentionez pentru ceea ce voi nota mai tarziu, ca in memoriile Aristitei Romanescu se precizeaza ca autorul a participat la toate repetitiile, dand la citire, fiecarui rol intonatiile necesare". Si e bine sa notez ca pentru piesa Nationalul bucurestean a platit autorului 500 lei (leafa pe luna a unui profesor universitar era, atunci, 650 leI) iar Nationalul iesean, unde de asemenea s-a jucat O scrisoare a remunerat-o cu 40 de lei. Sa adaug ca piesa a fost publicata in Convorbiri literare", fireste fara plata, ca tot ce aparea in revista Junimii. A mai fost reprezentata, tot in 1884, si pe scena Nationalului craiovean. As voi sa amintesc, pentru rigoarea cu care dramaturgul isi veghea punerea in scena, un episod din 1895 cand, afland de un spectacol in beneficiu, cu actori improvizati, a Scrisorii pierdute, a amenintat teatrul bucurestean ca il actioneaza in justitie. Cu toata staruinta directiei teatrului, Caragiale a revenit cu o scrisoare amenintatoare, in care protesta ca artistii, cum aflu ulterior, si-au permis, cu autorizarea Directiei si in contra oricarei traditiuni, sa-si faca masti dupa chipul unor personaje onorabile si-nail puse in societate, lucru ce ma pagubeste foarte mult si in contra caruia trebuie sa se revolte cu toata puterea constiinta mea de artist". Si dramaturgul era, atunci, in 1895, proprietar de restaurant in gara Buzau.
Nu arc rost, dupa o intinsa bibliografic care se inghesuie pe spatiul unui veac. sa-i adaug un comentariu in plus. E adevarat, piesa avea la origine, alegerile pentru Constituanta din 1883, care nazuia modificarea unui articol din Constitutie ce trebuia sa stipuleze alcatuirea a trei colegii electorale in loc de patru; fapt petrecut in 1884. Pentru aceasta modificare au avut loc mari dispute interioare in Partidul Liberal, aripa CA. Rosetti cerand modificarea pana chiar la crearea unui singur colegiu, iar cea braticnista silita, cam impotriva dorintei, sa se supuna campaniei dusa. prin Romanul", de directorul ei. Sa mai adaug ca militantismul lui Rosetti era judicios, urmarind sa loveasca in marca boierime ale caror venituri ii asigura omnipotenta electorala, cata vreme dreptul la vot era determinat de venit (censuL). Caragiale. om cu convingeri conservatoare si acum junimist, a zeflemisit, cu dreptate, aceasta disputa intestina pentru ca si prin revizuirea Constitutiei si crearea celor trei colegii in loc de patru, disparitatea nu se anula, ci se mentinea. E suficient sa precizez, cred, ca si in 1913 avea drept de vot numai 1,9% din populatia tarii (0,4% pentru Senat si 1,5% pentru Camera DeputatiloR). De altfel. Farfuridi. o caricatura, intr-un fel, bratienista, indecis, avea, cum se stie, urmatoarea opinie: Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc!
dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca. primesc!
dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele esentiale Din aceasta dilema nu veti putea iesi". Aici Catavencu, despre care Calinescu observa ca e un Mitica, exponent al campiei danubiene, ar reprezenta, desi in afara partidului, dezideratul rosettist. Dar el e un veritabil escroc patriotard si pe nimic din ceea ce afirma, demagogic si latrator, nu se poate pune temei. De fapt, Caragiale s-a folosit de acest episod politic pentru a crea o tipologie a lui, in care toate personajele sunt veroase, stupide si neoneste. Iar cel ce reprezinta, totusi, onestitatea, Cetateanul turmentat, e un alcoolic, usor de inselat, care are nevoie, pentru deciziile sale politice, de sfatul unei autoritati. Aici, adevaratul factor de putere e Zoe Trahanache pe care din toata tevatura politica nu o intereseaza decat nedeconspirarea biletelului ei de amor, adica pastrarea convenientelor sociale. Altfel spus, a fatadei statu quo-ulhi in aceasta comedie a personajelor care nu se uita, Zoe Trahanache este singurul element de drama autentica, traita grav, chiar daca pe alocuri in tonuri strigate. Piesa lui Caragiale nu e, cum credea D. A. Sturdza, un pamflet ci de o impartialitate desavarsita, a carei formula o da, cum se si cuvenea, Dandanache, cel care cumula, deopotriva, prostia si escrocheria patentata.
Cum s-a vazut, Caragiale a tinut la mare cinste pastrarea spiritului intregei piese de teatru si al fiecarui personaj in parte, veghind atent punerile in scena. intr-un studiu recent recuperat al lui N. Steinhardt, despre Caragiale, de ale carui opinii ma despart hotarat in chiar esenta acestei exegeze teziste, se vorbeste, totusi, cu dreptate, ca cel din urma spectacol cu O scrisoare pierduta, care mai pastra spiritul dorit de autor, ar fi fost cel dintre razboaie, cand mai traiau actori care lucrasera sub supravegherea dramaturgului. As adauga ca o prelungire a acestei puneri in scena a piesei a fost spectacolul regizat de Sica Alexandrescu, prin anii cincizeci, pe care am apucat sa-1 vad. De atunci, cum arta spectacolului a devenit autonoma si suficienta siesi, destui regizori inoveaza in raspar cu spiritul capodoperei lui Caragiale. Am vazut un spectacol in care Zoe Trahanache, totusi o inalta doamna a urbei si care tine enorm la onorabilitate, era pusa sa se comporte intr-o scena ca o cocota in calduri care, incinsa, se indreapta cu Tipatescu in afara scenei, sa faca amor. E inutil, aproape, sa spun ca dramaturgul ar fi respins, cu indignare, o astfel de blasfemie, care demonstreaza, inainte de toate, ca regizorul n-a inteles mai nimic din spiritul operei pusa in scena. Dar n-ar trebui sa ma mai indigneze, daca, de curand, scena balconului din Romeo si Julieta, totusi clasicizata prin simbolistica ei universala, se petrecea intr-o cada de baie. Ca istoric literar ma simt solidar, intelectual, cu spiritul textului dramatic, condamnand, cu vigoare, transformarea lui in pretext pentru nastrusnicii regizoriale.
Capodopera lui Caragiale, O scrisoane pierduta, a aparut de curand, la Editura Fundatiei Culturale Romane, sub ingrijirea si prezentarea d-lui Claudiu Constantinescu, in colectia Clasicii nostri". E o colectie bine gandita (textul bine ingrijit filologic, fiind precedat de o scurta prefata, urmat de un tabel cronologic sau excerpte din opiniile criticilor literari exprimate de-a lungul vremiI). Aici, in aceasta colectie, au aparut texte reprezentative din opera lui Sadoveanu (Hanu AncuteI), Slavici (Moara cu noroC), Eminescu (PoeziI), Alecsandri (
Balta Alba, deci proza). . E o colectie utila si cautata, pe care Editura Fundatiei Culturale Romane o trimite, pentru uzul elevilor, si in Basarabia si Bucovina de Nord. intamplarea a facut ca mai inainte O scrisoare pierduta sa fi aparut la Editura Minerva in colectia, necesara, Biblioteca elevului".
Mai 1996
