Rolul lui Mihai Eminescu de personalitate emblematica pentru literatura romana a fost anticipat de Titu Maiorescu inca din anul 1889, anul mortii poetului, cand criticul de la Junimea incheia astfel articolul Eminescu si poeziile sale din Convorbiri literare": Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al 20-lea sub * auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vesmantului cugetarii romanesti".
Generatiile urmatoare de critici au demonstrat valabilitatea acestei fraze clarvizionare a lui Maiorescu, proband-o prin cercetarea operei. G. Calinescu a afirmat unicitatea lui Eminescu ca sinteza si esenta a spiritualitatii romanesti intr-o memorabila metafora-simbol a crinului cu inmiresmare concentrata in care si-a strans si si-a ridicat sevele acest popor. Tudor Vianu s-a referit la rolul lui Eminescu de modelator al .simtirii si gandirii romanesti: Lectura lui Eminescu a fost, pentru toate generatiile aparute de la moartea lui, un eveniment capital. Prin Eminescu, gandirea si sensibilitatea romaneasca au trait o extindere a orizontului lumii, a cugetarii si a simtirii, care ne-a transformat in mod esential. Fara el am fi cu totii altfel si mai saraci". in fata operei lui, gestul posteritatii este de unanima inchinaciune si cel mai emotionant omagiu i-1 aduc insisi poetii. Tudor Arghezi ii fixeaza singularitatea inscriindu-1 in sacru: intr-un fel, Eminescu e sfantul preacurat al ghiersului romanesc. Din tumultul dramatic al vietii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastra depasita, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri". Stefan Augustin Doinas scruteaza calitatile exemplare ale omului Mihai Eminescu, mereu egal cu sine insusi, asa cum nu sunt decat naturile extrem de inzestrate, care se sprijina exclusiv pe propria lor valoare; serios asa cum nu sunt decat marile caractere pentru care existenta este un camp de exercitare a unei inalte moralitati; angajat existential in propriile idealuri generoase, din care a facut adevarate linii directoare ale vietii, adica elemente perfect asumate ale unui destin".
Eminescu concentreaza un ideal complex la care s-au raportat toate generatiile ca la o valoare absoluta, perena si modelatoare. De aceea, Poetul a capatai treptat statut mitic, personalitatea si opera sa fiind receptate ca o unitate culturala complexa prin care se manifesta realul de natura ireductibila" (Mircea EliadE). Critica a identificat in miracolul eminescian" fie mitul romantic al tanarului geniu" (Mihai ZamfiR), fie al cincilea mit" al culturii romane (Eugen SimioN), un mit modern, care se adauga celor patru identificate de G. Calinescu.
Desi opera eminesciana este receptata si cunoscuta mai ales ca opera poetica, proza participa in egala masura la configurarea universului artistic inconfundabil al creatorului. Ca este asa o dovedeste si faptul ca proza se constituie ca preocupare constanta inca de la inceputul activitatii literare, respectiv din perioada studiilor la Viena, cand Eminescu a venit in contact cu proza romantica germana. Dimensiunea lirica si filozofica a prozei romantice germane, care marca prin aceste trasaturi o abatere de la naratiunea traditionala, a gasit in spiritul lui Eminescu ecou creator si a fost asimilata in mod specific. Diversitatea de gen a prozei lui Eminescu, basm, schita, nuvela, roman, se coreleaza cu un continut unitar, a carui principala caracteristica este transcenderea realitatii fenomenale, palpabile, si atingerea altei ordini a lumii pentru a-i descifra sensurile adanci.
Romanul Geniu pustiu dateaza din perioada vieneza, fiind scris intre 1868-L869, si desfasoara, pe fundalul unui eveniment istoric, Revolutia de la 1848 in Transilvania, o intriga pe doua planuri, prin cele doua personaje, Toma si Ioan, existente zbuciumate, puse in fata unor experiente analogice, a iubirii, a revolutiei, a luptei, in raport cu care se manifesta insa, ca naturi diferite: Ioan este angelic, calauzit de credinta si sfintenie, pe cand Toma este demonic, chinuit de indoiala si scepticism.
Cezara si fragmentul Moartea Cezarei dau temei erotice suport mitic prin refacerea perechii simbolice a primilor oameni in cuplul Ieronim-Cezara, supuse insa ulterior legilor necrutatoare ale conditiei efemere.
Avatarii faraonului Tlase constituie, dupa cum remarca G. Calinescu, dintr-o succesiune de adormiri" prin care sunt traversate incarnarile unui arheu.
Pe aceeasi linie, a valorificarii motivelor romantice, fantastice se inscriu
Sarmanul Dionis, Umbra mea si Ioan Vestimie.
O alta latura a prozei eminesciene este de inspiratie autohtona, evocand boierimea de tara (La curtea cuconului Vasile Creanga) sau facand tabloul satului in cateva intamplari comice (Parintele Ermolachie Chisali(a).
Redactata la Viena, pe la sfarsitul perioadei, aproximativ in 1870, nuvela Sarmanul Dionis a fost citita in cenaclul societatii Junimea in septembrie 1872, unde a provocat o reactie de nedumerire, fiind calificata cel putin stranie, dupa marturisirea lui George Panu. Este publicata in Convorbiri literare", in doua numere, la sfarsitul anului 1872 si inceputul anului 1873.
Nuvela dezvolta un complex tematic care se axeaza pe problematica geniului, fiind o splendida metafora narativa a posibilitatilor umane de scrutare a lumii si de convertire a acestora in traire, anticipand de departe in asemenea privinte magnificul mit al cunoasterii din Luceafarul" (George MunteanU).
Eroul nuvelei se inscrie in galeria, fiintelor superioare, insingurate in lume, dotate cu insusiri exceptionale, manifestate in plan reflexiv prin dorinta si puterea de a cunoaste, prin fascinatia de a dezlega tainele universului, iar in plan afectiv prin aspiratia catre iubirea pura, forma de implinire care completeaza cunoasterea lumii. Romantismul a refuzat omul conventionalizat" de tipologiile clasice si a consacrat individualitatea care scapa clasificarilor, care sparge tiparele comune, unanime. De aceea, eroul romantic se plaseaza la marginea lumii in care traieste, dar el devine centrul unui univers secretat prin conjugarea propriei reflexivitati si sensibilitati. Contrastul dintre aparenta modesta a personajului, uscativ, garbovit si de nimic", asa cum este batranul dascal din
Scrisoarea I, sau baiet sarac", sarman", asa cum este Dionis, si interioritatea bogata, viguroasa, tulburatoare, (universul fara margini e in degetul lui mic"), este expresia incompatibilitatii cu lumea, cu sistemul ei de valori. Din aceasta incompatibilitate decurge aspiratia fiintei exceptionale de a se raporta la o alta ordine, de a evada din lumea in care nu-si gaseste locul. Nuvela Sarmanul Dionis ilustreaza adasta componenta a structurii romantice prin tema filozofica a existentei perene a individului metafizic, tema metempsihozei, fAbordarea acestei teme este expresia unei disponibilitati speciale a lui Eminescu de a transgresa limitele, pecare Edgar Papu a numit-o categoria departelui", adica o posesiune concreta, traita in tot plinul reprezentarilor mentale pe care le provoaca infinitul".
Transgresarea timpului, a erelor de catre eroul nuvelei, tanar copist in Bucuresti ui secolului al XlX-lea, il proiecteaza intr-o existenta anterioara, cea a calugarului Dan, pe vremea Iui Alexandru cel Bun. Transgresarea in timp se coreleaza cu o schimbare de spatiu, prin plasarea evenimentelor in capitala Moldovei, dar in cuprinsul existentei lui Dan transgresarea in spatiu se produce si prin calatoria in Luna a calugarului. Eroul lui Eminescu se arata astfel atat de bogat interior in opozitie cu statutul lui social pauper, sarman", mizer, perceptjbil din exterior, dar, in acelasi timp, demn de compatimit pentru nefericirea, tristetea conditiei lui de fiinta singura si zbuciumata, in cautarea implinirii. in aceasta a doua semnificatie pe care o poate avea determinantul din titlu se recunoaste intelegerea si solidaritatea autorului insusi care, spre deosebire de semeni, se identifica cu personajul sau. Tema iubirii angelice,implinitein orizontul unei naturi fabuloase, in cadrul ei ocrotitor si izolant, completeaza complexul tematic al nuvelei.
Textul este organizat intr-o structura simetrica prin prezentarea, in secventele introductiva si finala, a unui flux meditativ.fLa inceputul nuvelei, cititorul este introdus, fara sa fie avertizat, ex abrupto, in intimitatea gandurilor personajului principal care au functia de a desfasura, prin monolog interior, problematica filozofica pe care se va tese aventura extraordinara a eroului.! Pornind de la constatarea relativitatii perceptiei optice, personajul principal emite ideea relativitatii cunoasterii, ilustrand, de fapt, apriorismul kantian: Nu exista ntei timp, nici spatiu - ele sunt numai in sufletul nostru. Trecut si viitor e in sufletul meu, ca padurea intr-un sambure de ghinda, si infinitul asemenea, ca reflectarea cerului instelat .intr-un strop de roua". Ca pandant al acestei meditatii care anticipa aventura eroului, apare comentariul dubitativ al autorului din finalul nuvelei: FosNau vis sau nu, asta-i intrebarea". Eminescu propune doua lecturi posibile ale intamplarilor prezentate: pe de o parte, ele pot fi simple vise a unei imaginatii bolnave", iar, pe de alta parte, Nu cumva indaratul culiselor vietei e un regisor a carui existenta nu o putem explica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranti care, voind a reprezenta o armata marc, trec pe scena, incunjura fondalul si reapar iarasi? Nu este oare omenirea istoriei asemenea unei astfel de armate ce dispare intr-o companie veche spre a reaparea in una noua, armata mare pentru individul constituit in spectator, dar acelasi numar marginit pentru regisor. Nu sunt aceiasi actori, desi piesele sunt altele? [] Si nu s-ar putea ca cineva, traind, sa aiba momentele de o luciditate retrospectiva care sa ni se para ca reminiscentele unui om ce demult nu mai este?" Acest demers de gandire propune asumarea cugetarilor personajului de la inceputul nuvelei, deci sustine coordonata filozofica a textului, dar, in acelasi timp, are si o functie estetica, deoarece formuleaza o aternativa, ceeace intretine ezitarea cititorului intre doua explicatii posibile pentru cele relatate: prin cauze naturale, ca vis.al unei imaginatii bolnave", sau prin cauze supranaturale, ca fenomen al metempsihozei. Acest final indecis da creatiei eminesciene caracterul unei opere moderne,-pentru ca-1 invita pe insusi cititorul sa prelungeasca, prin propria imaginatie si prin propriile sale solutii, opera.
Ambiguitatea sfarsitului are semnificatie estetica si din alt punct de vedere. T. Todorov defineste in studiul Introducercin literatura fantasticului categoria estetica respectiva prin aceasta marca distinctiva, pendularea, ezitarea cititorului, eventual a autorului si a personajului, intre ordinea naturala si supranaturala pentru a intelege intamplarile relatate. Nuvela lui Eminescu sustine demonstratia lui Todorov si este, deci, deschizatoarea acestui tip de literatura in spatiul nostru cultural.
Din punct de vedere compozitional, nuvela se prezinta ca o succesiune de motive romantice care tes naratiunea. Personajul principal, un tanar copist din Bucurestiul sfarsitului de secol XIX, este ilustrarea motivului orfanului, al copilului cu ascendenta neguroasa, al fiintei singuratice si melancolice, contemplative. Cadrul existentei sale este o locuinta in paragina, cu interior sarac, un alt indiciu al tipologiei romantice. in acest cadru poposeste eroul la miezul noptii, adica in acel moment de potentare a reflexivitatii, favorizat de lumina selenara. Motivul interesului pentru ocultism, pentru cartile de zodii contureaza setea de cunoastere a personajului, predispozitia de a depasi cadrele gandirii rationale si pregateste aventura evadarii din limitele existentei cotidiene. Cine stie - gandi Dionis - daca in cartea aceasta nu e semnul ce-i in stare de a te transpune in adancimile sufletesti, in lumi care se formeaza aievea asa cum le doresti, in spatii iluminate de un albastru splendid, umed si curgator". Cartea magica apartine unui vast instrumentar romantic al calatoriei in timp si spatiu, in care mai pot fi enumerate radacina de matraguna (alrauN), cizmele ori covorul fermecat etc, prin care eroul tenteaza o experienta menita sa refaca un timp revolut de cunoastere, cunoasterea magica" (Zoe Dumitrescu-BusulengA). De altfel, constructia epica este sustinuta de preambulul meditativ care deschide nuvela, precum si de demersul ulterior de gandire al eroului prezentat prin monolog interior, in care apare motivul schopenhauerian al vietii ca vis. Motivul regresiunii in timp prin vis permite si metamorfozarea lui Dionis in Dan, calugar in Iasi pe vremea lui Alexandru cel Bun. Prin vis, miscarea in timp este dubla: Dionis viseaza instalandu-se in existenta calugarului Dan,- iar acesta se trezeste dintr-un vis care il purtase in viitorul sufletului" sau. Si Dan, ca si Dionis, fusese calauzit de o carte tainica, incredintata de mesterul Ruben.
Motivul maestrului care isi tenteaza ucenicul intr-o aventura supraomeneasca deschide drum pentru cea de-a doua calatorie, de data aceasta in spatiu. Ruben il incredinteaza pe Dan ca poate fi in orice loc dorit", ca exista mijloace de a scapa de trecatorul corp omenesc" si acest mijloc este propria-sa umbra, omul cel vesnic", cu care poate face schimb implinind formulele scrise in carte. Dan doreste sa ajunga intr-un spatiu zidit cu totul dupa voia" sa si aspiratia lui este expresia unei forme de libertate absoluta, avand in vedere statutul sau de calugar.
Eminescu complica subtil semnificatiile actiunii personajului sau prin motivul maestrului luciferic (dupa plecarea lui Dan, Ruben se metamorfozeaza in SatanA) si al iubirii calugarului pentru Maria, fiica spatarului Mesteacan, pe care doreste sa o ia in aventura sa. Puterile mari pe care le descopera in sine si pe care le doreste tot mai mult pentru a-si satisface o sete nepotolita de cunoastere absoluta, impinsa paria la cauzele prime si ajungand sa se confunde o clipa cu ele printr-un impuls nebunesc de dilatare a eului, de orgoliu, cu adevarat luciferic, il vor duce pe Dan spre o stare asemanatoare aceleia care a dat nastere mitului satanic, luciferic, al ingerilor cazuti. Iar pe Eminescu, folosirea acestui mare motiv al literaturii universale il inrudeste nu atat cu Milton, cat cu Byron, Shelley, Lamartine si atatia alti poeti ai romantismului european" (Zoe Dumitrescu-BusulengA).
Calatoria in spatiul interstelar prin zbor cosmic poate fi considerata definitorie pentru universul artistic al creatiei eminesciene, a carui vigoare este sustinuta si de o profunda unitate. Lumile siderale si zborul uranic sunt componente romantice despre care G. Calinescu afirma ca ies din dispozitia contemplativa fata de macrocosm. [] Contemplatia se complica cu teoria pluralitatii lumilor, a astrului ca duh superior sau ca sediu ceresc al individului"."Imaginea de Zbor nu este la Eminescu un simplu amanunt literar. Cand e intensa, exprima un sentiment mult mai adanc, acela al dependentei de cer". Povestea magului calator in stele, Mortua est, Luceafarul, Fat-Frumos din lacrima sunt cateva opere literare in care spatiul sideral sau zborul cosmic se regasesc ca motive definitorii. Punctul cel mai insemnat de orientare uranica a poetului este luna. Sa nu ne inchipuim ca aceasta planeta este la Eminescu numai un prilej, ca la multi poeti, de frumoase imagini nocturne. [] Ascensiunea in luna e o intoarcere intr-un loc originar, luna fiind, de fapt. Raiul. Ridicarea lui Dan spre cer raspunde suirii lui Dante de-a lungul celor noua ceruri, Juna reprezentand acolo cerul intai, cu deosebire ca luna eminesciana nu e un paradis de fericiri abstracte, ci un Eden, adica Natura primara" (G. CalinescU). Peisajul selenar in care Dan si Maria refac existenta edenica a cuplului primordial este expresia capacitatii vizionare iesite din comun a lui Eminescu. Tudor Vianu il considera artist neasemanat in zugravirea vastelor perspective panoramice", autorul primelor viziuni paradiziace ale literaturii noastre". O data atinsa starea ideala, la care eroul aspirase, Dan este tentat de marea taina a Dumnezeirii si, incercand sa gaseasca explicatia armoniei dintre ceea ce gandeste el si ceea ce traieste, are revelatia identitatii cu Demiurgul. Dar ceea ce-i parea ciudat era ca, de cate ori ii trecea prin minte ca ingerii sa mearga dupa voia lui, ei, intr-adevar, fara sa le-o zica, ii implineau alintand gandurile. El nu-si putea explica aceasta armonie prestabilita intre gandirea lui proprie si viata cetelor ingeresti [J Asta-i intrebarea, zise Dan incet, enigma ce patrundea fiinta mea. [] Oare nu se misca lumea cum voi eu? [] Oare faras-o stiu nu sunt eu insumi Dumne"
Dorinta lui Dan de a atinge limita absoluta a cunoasterii determina incalcarea unei interdictii, reprezentata simbolic de poarta inchisa pe care nu a putut s-o treaca niciodata. Deasupra acestei porti in triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu literele strambe ale intunecatei Arabii. Era dpma lui Dumnezeu. [] Vecinie semnul arab de pe doma Domnului ii preocupa mintea lui Dan" Desi nu este gandit pana la cap at, adevarul la care a ajuns Dan este pacatul lui Lucifer, pacatul originar al cunoasterii, Ia care 1-a impins invatatura vicleana a lui Ruben-Satana si care va avea aceleasi consecinte: caderea din rai. Pedepsirea pentru aspiratia la libertate sustine conditia demonica si titanica a personajului. Caderea coincide in planul narativ cu trezirea din vis a lui Dionis si intoarcerea in spatiu este, in acelasi timp, o, intoarcere in timpul initial, calatoria in spatiu identificandu-se cu calatoria in timp. Personajul revine cu dificultate la realitatea existentei lui Dionis datorita reminiscentelor visului sau vietii traite anterior. Ezitarea lui va fi reluata de autor in finalul nuvelei si sustinuta de Eminescu in fata junimistilor care, nedumeriti, il intrebau daca Dionis viseaza. Raspunsul ambiguu si ironic al poetului era Da si nu". Pornind de la acest subiect, G. Calinescu sustine ca textul nu are structura unei nuvele, fiind o adevarata poema". Cititorul ramane nedumerit daca priveste lucrurile sub specia epica, dar daca nu »uita ca materia povestirii apartine poeziei, intelege ca sub un lant de viziuni se ascunde un simbol, nerezolvabil, infuz V
! Finalul nuvelei aduce rezolvarea zbuciumului lui Dionis prin implinirea iubirii in linistea casnica.fDragostea vazuta ca o liniste a spiritului si o regenerare a lui in sens uman, dupa ostenitoare experiente si pustii iluzionari, are la Eminescu o explicatie mai adanca. Simbolul e intarit de ideea ca in starile fundamentale omul isi regaseste intreaga lui personalitate, iubirea fiind dintre toate cea care aduce individului chinuit de indoieli si macinat de viziuni halucinante, redemptiunea, echilibrul, impacarea cu sine, pe care nici speculatia, nici - pe alt plan de valori - realitatea, cu formele ei dure, restrictive nu i le pot da. [] in proza literara, imaginea senina, linistitoare, domina, in iubire eroul pune capat suferintei" (Eugen SimioN). Deznodamantul este urmat de comentariul dubitativ al autorului care reactualizeaza ezitarea personajului si i-o transmite si cititorului, formuland ideea ca in spatele intamplarilor vietii actioneaza o vointa unica si ca destinele individuale sunt roluri repetabile ale unui spectacol cu regizor unic. Ideea este sustinuta de un pasaj dintr-o scrisoare a lui Thdophile Gautier adresata lui G6rard de Nerval privind senzatia resimtita de multi indivizi, ca au trait o alta existenta, fapt ce-i face sa se simta straini in viata lor. Citarea are rol dublu: pe de o parte, de a sustine ideea filozofica a migratiei eului metafizic in timp si spatiu, iar pe de alta parte, de a diminua tonul grav al consideratiilor filozofice cu ironia subtila a lui Gautier in spiritul Witz-ului romantic: imi pare c-am trait odata in Orient, si cand in vremea carnavalului ma deghizez in vreun caftan, cred a relua adevaratele mele vesminte. Am fost intotdeauna surprins ca nu pricep curent limba araba. Trebuie s-o fi uitat".
Eminescu nu a fost pretuit de la incepui pentru contributia in domeniul prozei. Posteritatea a parcurs un proces de clarificari si evaluari estetice care au stabilit locul scriitorului in contextul prozei romanesti. In studiul consacrat acestui compartiment al creatiei eminesciene, Proza Iui Eminescu, Eugen Simion considera ca: Proza literara a lui Eminescu reprezinta, cercetand-o mai adanc si in toata intinderea ei, expresia unui moment important din dezvoltarea romantismului romanesc: momentul structuralizarii estetice, al dimensionarii lui spirituale. Eminescu lasa deschise, prin epica sa, cel putin doua drumuri in literatura romana: drumul prozei fantastice si cel al epicii filozofice, dand el insusi modele in aceasta privinta. Sarmanul Dionis si Avatarii faraonului Thi raman doua prototipuri de literatura, in care se intalnesc si se unifica reprezentarile unui liric vizonar si incertitudinile unei firi meditative, darze in aspiratia ei de a gasi, cu pretul unor dureroase infrangeri, solutii in probleme esentiale ale existentei".
Aducerea filozofiei in campul literaturii este expresia aspiratiei la totalitate care caracterizeaza modelul romantic. Filozofia reprezinta un teritoriu privilegiat pentru desfasurarea marilor probleme ale existentei umane si, in egala masura, permite imaginarului libertatea oricarei transgresari a contingentului.
G. Calinescu stabileste sursele filozofice de la-carc porneste Eminescu in Sarmanul Dionis si ajunge la concluzia ca nuvela este expresia unui panteism spiritualist" pentru ca lumea intinsa este reprezentarea substantei divine printr-un numar infinit de arhei, care sunt copartasi ai totului aflat sub puterea divina: Scheletul cosmosului este in veci identic cu sine, expresiile sale ce alcatuiesc istoria coexista toate in cugetul divin, fiind intinse in spatiu si randuite in timp numai pentru mintea noastra finita" (G. CalinescU). Dionis experimenteaza o bucata din atotputernicia lui Dumnezeu": dorintele se realizeaza prin gandire, deci lumea este creata prin cugetul divin din care fac parte arheii ca entitati spirituale. in aceasta reprezentare a macrocosmului G. Calinescu identifica si o alta sursa filozofica, este vorba de conceptia monadologica asupra lumii a lui Leibnitz. Arheul eminescian si monada spirituala leibnitziana au in comun modul in care se racordeaza la macrocosm, printr-o potrivire automata, a carei origine este in gandirea divina cuprinzatoare a tuturor posibilitatilor. Dar in asimilarea ideilor filozofice in substanta nuvelei, G. Calinescu demonstreaza existenta unui cadru conceptual de influenta schopcnhaueriana. Adevarul este ca Eminescu porneste de la Kant, insa construieste in spirit schopenhauerian. Timpul si spatiul nu sunt numai cadre intuitive ale unei umanitati concrete, caci individul ascuns sub numele Zoroastru, Dan, Dionis este un prototip. Ele sunt de fapt modalitati ale unei substante in actul de a se realiza vesnic." Aceeasi calauza este recunoscuta si in modul de integrare a ideilor lui Leibnitz: in visul cel mare al vietii obiective, fiecare figuram reciproc in visurile altora si visam fiecare ce convine propriei noastre orientari metafizice, printr-o adevarata armonie prestabilita. Si Schopcnhauer introduce si factorul care la Eminescu se cheama Dumnezeu, sustinand ca exista in fond un singur vis grandios al fiintei lumii, la care coparticipa in visare toate persoanele, intelege arheii, constituind schema universului." i Dar modelul schopenhauerian este filtrat de reflexivitatea si j sensibilitatea eminesciana intr-o viziune specifica. Eugen j Simion stabileste ca eroul eminescian care intruchipeaza omul superior se diferentiaza de tipul schopenhauerian al geniului pentru ca atat cauzele, cat si solutiile in dezacordul cu lumea sunt de natura diferita. Relatia de dezacord cu lumea este generata la geniul schopenhaurian de statutul ontologic diferit, pentru ca geniul se poate sustrage vointei de a trai. Geniul eminescian este incompatibil cu lumea in care traieste din mative sociale si morale, iar solutiile lui au in vedere iesirea din contingent, evaziunea, singura modalitate de a atinge existenta plenara.
Cadrul filozofic al nuvelei permite desfasurarea fantas- ticului prin transgresarea timpului si a spatiului si prin < metomorfozarea personajelor. Suportul ideatic al epicului conduce cititorul la dbua categorii de cauze prin care pot fi t explicate aceste fenomene: naturale, constand in visul uijei minti tulburate de boala (copistul Dionis, un singuratic fascinat de caile magice al cunoasterii, cufundat in descoperirea si experimentarea lor, cade in visul unei existente anterioare care se dovedeste a fi doar o ratacire sub influenta febrei care il cuprinsese in seara ploioasa de toamna) si supranaturale, constand in capacitatea eului metafizic de a strabate in ambele sensuri spatiul si timpul. Tzvetan Todofov, autorul studiului Introducere in literatura fantastica, considera ca nota distinctiva a categoriei fantasticului consta in ezitarea, atat a personajului, cat si a cititorului in explicarea realitatii prin cauze naturale si supranaturale. Iesirea din aceasta ambiguitate genereaza fabulosul, care presupune recurs exclusiv la cauze supranaturale, si straniul, care presupune recurs la cauze naturale. Eminescu intretine subtil ambiguitatea, atat inceputul, cat si sfarsitul avand rolul de a o introduce si de a o impune drept rama a celor narate. Spre deosebire de modul in care fantasticul se manifesta la scriitorii romantici, la Eminescu este dominat de elementul reflexiv si de simbolurile adanc omenesti cu care insoteste gestul de a lua spiritual in stapanire lumea astrala. Setea de divin coincide, la el, cu setea de sublim, toate actele eroilor sunt patrunse pana la durere de aceasta aspiratie" (Eugen SimioN). Motivul literar al visului, amplificat in ipoteza filo-zofico-literara a lumii ca vis (Calderon de la Barca este autorul dramei cu titlul Lumea este vis, iar Schopenhauer propune o viziune asupra lumii in care Viata si visele nu sunt decat paginile unei unice carti") constituie liantul dintre planul reflexiv al nuvelei si cel epic. Eugen Simion il considera pe Eminescu un mare poet al oniricului, identificand principalele caracteristici ale visului in opera sa: lumea senina pe care o . genereaza si in care zbuciumul eroului gaseste un refugiu, asocierea lui cu vocatia uranica, cu setea de spatii astrale, cu aspiratia la erosul pur, cu serafismul manifestat in sugestia diafanului, a imacularii. Factorul oniric este, in concluzie, esential in proza lui Eminescu si el tinde sa se organizeze ca un univers aparte. Din el se trag fire spre alte zone ale creatiei. Autorul Sarmanului Dionis le-a explorat in mai toate directiile cu sentimentul ca aici toate limitele realului dispar, universul se recompune dupa vointa constiintei orgolioase, subiective si energice la romantici". Vocatia oniricului este sustinuta in plan estetic de o remarcabila disponibilitate descriptiva, remarcata de comentatorii prozei eminesciene. Cadrul fantasticului este asigurat prin ample descrieri in care se recompune realitatea in mod vizionar. Tudor Vianu identifica principalele caracteristici ale stilului descriptiv eminescian: viata morala a tablourilor intregita de spiritualizarea sensibilului, prin imputinarea consistentei lor materiale, promovandu-le catre fantomatic si diafaiiitate", prin epitetele in grup de trei si intr-un amestec specific al epitetului sensibil cu cel moral, prin comparatii; asocierea elementului acustic cu cel vizual; insufletirea viziunii printr-un puternic elan dinamic imprimat de numarul mare de verbe care apar in aceste descrieri; stilizarile de basm prin care fantasticul popular trece in literatura culta, intr-un moment in care nici un scriitor nu se gandise inca a-l pune la contributie", si a caror caracteristica este intensificarea ornamentului fabulos. (R.Z.)
