Prin comparatie cu celelalte nuvele ale lui Ioan Slavici,
Moara cu noroc poate fi considerata si ca un mic roman; actiunea este destul de dezvoltata, numarul personajelor indeajuns de mare, con flictul puternic, bine construit. E vorba de lumea rurala din pusta aradeana, mediul preferat al prozatorului, tenta memorialistica simtindu-se si aici, nu insa cu insistenta din
Budulea Taichii. Naratiunea, biiie strunita, sobra in ceea ce priveste stilul, anuntand de pe acum pe Rebreanu, relateaza un fapt iesit din comun, apropiat de genul politist, in intelesul major al cuvantului. Locurile salbatice, cu mlastini si paduri negre, strabatute de nesfarsite turme de porci, porcari cu apucaturi primitive, soiosi, unsurosi, fiorosi ia infatisare si la nume chiar (Raut, Saila, Buza-RupiA), Lica Samadaul, Vnai-marele lor, un fel de bandit fara scrupule, stapan peste toata intinderea aceea pustie, hanul de la rascrucea de drumuri, unde se pun la cale afaceri necurate, hangiul Ghita, lacom de bani, totdeauna mai mult sau mai putin la curent cu ce se intampla prin partea locului, jafuri nocturne, facute de indivizi misteriosi, eu masti pe fata, omoruri la drumul mare, politistul Pintea (jandarmul ruraL) lucrand mai mult pe cont propriu si avand o veche rafuiala cu seful bandei, care se bucura de protectia administratiei corupte etc, iata materie pentru un roman sau, eventual (cum s-a si intamplaT), pentru un bun film de gen. Oamenii sunt potriviti locului, chiar peisajului si indeletnicirii lor de capetenie:
"Veneau cateodata pe la carciuma lui Ghita si porcari, niste, oanieni indeobste inalti si bine facuti, cu camasa neagra si parul stralucitor de untura cea multa si cazuta in plete lungi si rasucite asupra grumajilor goi: oameni erau si ei, chiar oameni cinstiti, care mananca, beau si platesc".
Portretul banditului Lica, seful porcarilor, vine iarasi in limita genului:
"Lica, un om ca de treizeci si sase de ani, inalt, uscativ si supt Ja fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele dese si impreunate ia mijloc. Lica era porcar, insa dintre cei ce poarta camasa subtire si alba ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint si bici de carmajin, cu codoristea de os impodobit cu flori taiate si cu ghintulete de aur."
Sarind sprinten din sa, spre admiratia amestecata cu frica a frumoasei hangite, imblanzind cu mestesuguri numai de el stiute cainii cei mari si rai, urmat ca de o umbra de credinciosul Raut -bodyguardul lui, s-ar zice -, intrand numai cu Ghita, hangiul, in carciuma si cerandu-i foarte linistit cheile de la sertare, te astepti in tot momentul ca personajul sa scoata la vedere un colt fioros. Lucrul nu se intampla totusi, hangiul fiindu-i deocamdata prieten si asociat. insa chipul cum Lica ia banii cu imprumut, desertand cu calm sertarele in propriu-i serpar, implica legile hotiei clasice:
"N-am sa te prad, adause Lica; am sa iau cu imprumut si platesc cinstit, cu camata, cu carnetele carnetelor, se intelege, cand imi vine la socoteala. inscris nu am nevoie sa-ti dau, fiindca nu poate sa-ti fie de nici im folos. Daca traiesc si-mi merg bine treburile, am sa-ti platesc cu prisos, iar daca mor fara de vreme, ori daca-mi merge rau, tot n-ai de unde sa iei."
Scriitorul pare totusi a ignora procedeele tipice din povestile cu subiecte in care e vorba de vestul american si comparatia pe care o facem este valabila numai la suprafata, partial. Personajele sunt departe de a fi lineare, iar problematica centrala a nuvelei se concentreaza mai mult asupra lui Ghita, carciumarul, caracter complex, problematic, destinat in intentia autorului, cum ii este obiceiul, sa ilustreze o teza morala, acoperita cu multa abilitate de arta naratorului.
Ghita fusese meserias cizmar si un om cumsecade, iubindu-si sotia si copiii, muncind cinstit, cu gandul la fericirea familiei. De altfel nu avea de gand sa se stabileasca in locul acela blestemat de la Moara cu noroc. Voia numai sa stranga mai repede o anume suma de bani cu care sa deschida un atelier mai mare, cu calfe si lucratori. insa banul trage la ban si lacomia de castig creste pe zi ce trece, fiind pe punctul de a invinge bunatatea si cinstea omului. Aceasta il si determina sa accepte pactul cu Lica, tacand asupra nelegiuirilor pe care acesta le comite, schimbandu-i banii proveniti din jafuri si asa mai departe. Setea de castig devine atat de mare, incat omul da semne a fi oarecum indiferent fata de relatiile pe care sotia sa, Ana, pe care o iubea sincer, le-ar avea cu banditul ce ar putea-o seduce. Ghita nu e, la randu-i, catusi de putin fricos, ar putea oricand sa se impotriveasca brutei. Punctul lui slab este foamea de bani, iar Lica stie foarte bine aceasta. Complexitatea conflictului rezida in faptul ca raul nu invinge neaparat binele, cum nici binele nu anihileaza pana la capat raul. Jucand, cam imprudent, pe doua variante, Ghita il tine la curent pe jandarmul Pintea cu cea mai mare parte din faradelegile lui Lica, nu cu toate insa, preferand mai cu seama sa taca asupra unei insemnate parti din sumele de bani primite de la hoti. Cand, in sfarsit, se decide sa-1 dea pe mana legii, cu gandul de a scapa de el si a ramane in stapanirea banilor, lucrurile iau o intorsatura dramatica, tragica chiar. Orbit totusi de furia de a-si sti nevasta in bratele banditului, o injunghie, murind si el trasnit in ceafa de pistolul lui Raut. inainte de a-si face seama, spre a nu cadea viu in mainile oamenilor legii, Lica pune foc, si blestematul han se mistuie in cenusa, el insusi sfaramandu-si teasta de trunchiul unui stejar. in final, batrana familiei, soacra lui Ghita, personaj cu totul de plan secund - insa, in chip anume, rezoneurul, purtator al mesajului moral al scriitorului -, plange pe ruinele hanului, alaturi de copiii ramasi orfani, "cu lacrimi alinatoare", zicand: "simteam eu ca nu are sa iasa bine, dar asa le-a fost data".
Cu toata morala ce sta la baza nuvelei - singura "stridenta" ce i s-ar putea imputa prozatorului, daca nu i-am sti, din toate celelalte opere, profesiunea de credinta ca scriitor -, care s-ar putea rezuma la constatarea ca goana dupa bani si avere mutileaza sufletul omului si distruge familia, opera se realizeaza perfect prin estomparea completa a subiectivitatii autorului si prin complexitatea caracterelor. Nu numai Ghita, dar chiar si Ana e cuprinsa de mirajul banilor, desi nu cunoaste in amanunt treburile barbatului ei. Mai ales in cazul Anei, iese in relief slabiciunea femeiasca dintot-deauna - fara vreo umbra de misoginism din partea naratorului -in momentele in care se simte invadata fara vointa ei de farmecul straniu al banditului, de infatisarea lui barbateasca si foarte sigura. "Moralizarea" se pierde si prin aceea ca actiunea este proiectata abil pe un fundal social mai vast. in fond, se intelege clar, raul nu salasluieste numaidecat in caracterul lui Lica. Banditul este un produs al imprejurarilor, mana dreapta a unor potentati locali, sfidand justitia si legile, devenite litera moarta intr-o organizare sociala bazata de sus pana jos pe puterea banului si pe avere. Cu buna-stiinta a tuturor, mai nevinovatii Saila si Buza-Rupta - victime ale aceluiasi Lica, dar si ale judecatorilor formalisti, poltroni si coruptibili pana la un punct inaintat - intra la ocna, napastuiti, facuti vinovati de crimele patronului lor. Jandarmul Pintea, fost si el candva tovaras de hotii cu Lica, devenit acum un aparator al dreptatii (nu neaparat absolut gratuit, la mijloc putand fi banuite si anume reglari de conturi mai vechi cu SamadauL), lupta mai mult de unul singur pentru scoaterea la iveala a adevarului. Moartea banditului, o data cu a Anei si a lui Ghita - vinovati si ei -, apare mai curand ca o hotarare a destinului, pe deasupra legilor omenesti, final bine gasit pentru o povestire antrenanta cum putine se gasesc in literatura noastra, unde proza epica inclina mai mult spre evocarea memorialistica. Cu marca exceptie, in roman, partial si in nuvele, a lui Rebreanu.
ATENTIE
- retineti principalele momente ale actiunii din nuvela, (rE)citind-o constiincios si confruntandu-va parerile cu cele scrise de noi aici; retineti si puneti-va in situatia de a demonstra (scris sau oraL) complexitatea caracterelor in operele (nu toate, dar in cele cunoscute din scoalA) lui loan Slavici.
Definitia nuvelei: Naratiune in proza de intindere mai mica decat romanul, urmarind, de regula, un singur parcurs epic, cu personaje nu prea numeroase, cu un conflict bine conturat.
La origine (cuvantul vine din fr. nouvelle si din it. novellA), nuvela se confunda cu povestirea, cu povestirea scurta (v. engl. short storY). De exemplu, despre Mos Nichifor Cofcariul se poate spune, corect in ambele cazuri, ca este o nuvela sau o povestire. Mari nuvelisti: Gio-vanni Boccaccio, italianul renascentist, cu culegerea sa de nuvele intitulata Decameronul; englezul Geoffrey Chaucer, cu Povestirile din Canlerbury; spaniolul Cervantes cu Nuvelele exemplare; americanul E. A. Poe, germanul E. T. A. Hoffmann; francezii Prosper Merimee, Maupassant; rusii Cehov si Gogol; romanii C. Negruzzi, A. I. Odo-bescu, Nicolae Filimon, M. Eminescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale, Barbu Delavrancea, Li viu Rebreanu si multi altii, in frunte cu loan; Slavici, cu ale sale Novele din popor.
