Imaginea pe care Arghezi, cand serios, cand disimulandu-se, i-a placut s-o ofere despre sine a fost aceea a unui simplu" artizan. Cand s-a decis, tarziu, sa debuteze cu o carte, si-a asezat poemele sub formula si modesta, si orgolioasa de cuinnte potrivite; adica doar" imbinate, combinate ca orice alt material, vizand o anume armonie; dar, de fapt, si adecuate unor realitati existentiale, confundandu-se cu natura, putandu-se substitui unui cosmos. Caci in dubla-i acceptiune, potrivirea" cuvintelor se definea in egala masura ca alchimie a verbului si a lumii, Cuvantul aparand ca un fel de precipitat-esenta al lucrurilor: Am luat cenusa mortilor din vatra / Si am facut-o Dumnezeu da piatra"; veninul strans l-am preschimbat in miere"; Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite"; Facui din zdrente muguri si coroane"..,
O tableta din 1924, Scrisoare cu tibisirul, orienta in acelasi sens. E miraculos cuvantul nota poetul pentru ca la fiecare obiect din natura si din inchipuire corespunde un cuvant. Vocabularul e harta prescurtata si esentiala a naturii, si omul poate crea din cuvinte, din simboale, toata natura din nou, creata din materiale in spatiu si o poate schimba [] Cuvantul permite evocarea si punerea in functiune a tuturor puterilor inchipuite si sacre". Si, tot acolo, adauga: Dar cuvantul insusi nealaturat unei imprejurari descrise are o viata personala, imprumutata de la lucruri, si el poate ajunge o putere de sine statatoare [] Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte, de turle si de sarcofagii de cuvinte [] Nici un mestesug nu este mai frumos si mai bogat, mai dureros si mai gingas totodata ca mestesugul blestemat si fericit al cuvintelor"1.
Artizan , poetul lucreaza cum se poate vedea in sensul Totalitatii. Potrivirea cuvintelor reface, in mic recunoscandu-se dependenta si solidara cu ea suita actelor demiurgice, originare. Hartii prescurtate si esentiale a naturii", mestesugarul ii da o replica ce nu i se opune, ci, dimpotriva, o reliefeaza si imbogateste prin verbul sau, care isi recastiga statutul de forta magic-intemeietoare, asemenea Logosului. Caci, permitand evocarea", cuvantul este si punere in functiune a tuturor puterilor inchipuite si sacre", si, ca atare, se afirma el insusi ca putere prin care se poate crea toata natura din nou"1. O astfel de interpretare a poiesis-ului il include, ca mestesug, printre activitatile grave, participand la sfera seriosului" existential: artizanul e, prin excelenta, un lucrator, frumosul nu poate fi disociat, s-ar parea, de povara muncii, al carei rezultat este. De aici si atributele sale de dureros" si blestemat", rega-sibile in numeroase texte confesive poeme sau tablete. inainte de a ajunge produsul finit al artei combinatorii, cuvintele sunt framantate mii de saptamani" (TestamenT), iar in tesatura poemului, cum ne spune Un cantec din Versuri de seara, s-a strecurat / Un tighel de sange-nchegat"; Zbucium, suferinta si asceza"^, o viata ingropata in temelii"3. Afirmatia ca scrisul nu e o simpla jucarie, si tragedia lui e cu atat mai grea, cu cat il gusti mai mult"4 sunt date care, considerate definitorii pentru actul scrisului, ar argumenta in sensul identificarii artizanatului" arghezian cu aria muncii dificile, impovaratoare si grave, care l-ar exclude categoric din domeniul ludicului.
Pe de alta parte, modul in care Arghezi dimensioneaza mitul romantic al inspiratiei, modelat in tipare biblice si pus in relatie cu travaliul mestesugarului, ar sugera ca ipostaza artizanala a poeziei e departe de a se confunda cu jocul. Citatul poem Un cantec este, din acest punct de vedere, edificator: poetul-tesator apare aici doar ca ostenitor[ul] mut / care [a] grait si nu si-a dat seama", caci prin vocea lui se exprima altcineva. Eu am prins numai razboiul si scama", poetul e simplul executant al unui proiect ce nu-i apartine, prezentandu-si creatia ca pe o ofranda facuta celui care a inspirat-o. Orice tentatie a jocului este absenta, si nimic din libertatea, detasarea si initiativa inventiva a jucatorului" nu apare in acest caz. Inspiratia de sus" e implicata de la inceput si devine decisiva in actul creatiei, nemailasand vreun spatiu de manifestare vointei lucratorului, in loc sa domine, el e un dominat; in loc sa lucreze jucandu-se, el sufera chinul muncii.
Si totusi, postura mestesugarului si a jucatorului comunica intim in viziunea lui Arghezi, suprapunandu-se adeseori, in Ars poetico. Scrisori unei fetite text datand din 1927, si care e, cum se stie, raspunsul la violentul atac al lui
Ion Barbu din Poetica Domnului Arghezi o asemenea identificare e evidenta. ,.N-am facut altceva nimic, m-am jucat;" Toata viata am avut idealul sa fac o fabrica de jucarii si, lipsindu mi instalatiile, m-am jucat cu ceea ce era mai ieftin si mai gratuit in lumea civilizata, cu materialul vagabund al cuvintelor date" --a- - declara autorul Cuvintelor potriviie, infatisandu-si universul ca pe o vitrina de optician ambulant"1. Contradictie? Simpla disimulare ironica a celui daruit cu toate harurile slovei de foc" sub masca modestului mestesugar ce-si manuieste cu dexteritate .jucariile"? Motivatia aparentei inconsecvente e mai complexa, dincolo, chiar, de poza ironica a modestiei.
Ori de cate ori vorbeste despre mestesugul" sau, Arghezi il raporteaza, mai mult sau mai putin explicit, la celalalt mare mestesug, al Creatiei. Reusita, ca si esecul se masoara la el in functie de mai marea sau mai mica apropiere de conditia demiurgica. Ambivalent slova de foc" si slova faurita" , actul creator c o prelungire, in fiinta umana si la nivelul urna nului, a insesi puterii etern constructive a cosmosului. Artizanul" poet, impulsionat de harul" ce-1 face participant la toate puterile inchipuite si sacre", este cel ce le aproximeaza in forme ale propriei experiente, incercand sa se mentina cat mai aproape de infatisarile originare ale lumii. Astfel incat fata de cuvinte le-harta prescurtata si esentiala a naturii", poetul se afla intr-o pozitie echivalenta cu aceea a Demiurgului in raport cu materia universala, asteptand sa fie modelata in zilele Genezei. Agent intramundan al Absolutului (Cel ce stie insa nu cunoaste / Varsa-ntuneric alb cu mana mea" se spune in EpigraJ), mestesugarul din lumea cuvintelor se simte chemat si aspira sa construiasca un similicosmos in care sa se poata regasi chipul rasfrant in vers al tuturor lucrurilor. A crea toata natura din nou", sau a inlocui natura cuvintelor insuficient expresive cu o natura de adaos" cum se spune in
Ars poetica sunt proiecte solidare, vizand o unica vointa de demiurgie reluata; in confesiunile din 1941, publicate sub titlul Dintr-un foisor, poetul nu va afirma altceva: Scrisul nascocit de oameni ca o zamislire din noua lumii, are o putere egala cu aceea exprimata in Geneza"1 (s.n.).
Or, daca universul liric e natura refacuta in cuvinte, iar poetul urmeaza modelul mitic al marelui artizan din Geneza, idealul sau nu poate fi altul decat acela de a atinge, in felul sau, si in materialul vagabund al cuvintelor date", un fel de omnipotenta, de libertate si indemanare corespondente. Mestesugul dureros si blestemat" ca munca apasatoare de sclav al verbului, frumos" si fericit" doar in masura in care ar exprima satisfactia lucrului bine facut, se cere depasit spre o stare de gratie permanentizata, excluzand orice urma a efortului si suferintei. Arghezi reface in felul acesta o dimensiune a poetului raportabila la jocul divin: in ipostaza ideala, poetul este pentru el un zeu care munceste" ca si cum s-ar juca. Referindu-se la jocul cultual, Eugen Fink caracterizeaza un model mitic in interiorul caruia se situeaza de fapt si poetul-demiurg-artizan al lui Arghezi: Munca zeilor scrie filosoful german pe care miturile ne-o relateaza, este departe de funestele oboseli ale muncii umane; ea e usoara si nu cunoaste nici un efort. Din punctul de vedere al omului, ideea ce pare a fi cea mai buna este ca, in fond, dominatia si munca sunt pentru zei niste jocuri"2.
Afirmand ca n-a facut decat sa se joace, Arghezi se scuza", desigur, ironic, fata de detractorii sai, deplasand problema creatiei in domeniul gratuitatii", al aparentei nonangajari si iresponsabilitati, al neseriozitatii lucrului sau. Dar aceasta deplasare angajeaza, de fapt, cum se. vede, o problematica de adancime a artei sale poetice. Altora, jocul" sau le poate parea un joc ridicul, care nu poate ispiti un om grav". Pentru poet, el este expresia libertatii sale cvasidemiurgice, a acelei zeiesti usurinte a constructiei si modelarii lumii disimulata sub masca dexteritatii artizanale: Jucaria e, de altfel, lesnicioasa de fasonat: constrangi cuvantul sa fie strivit intre un arc si un capac si cand vrei sa sara cuvantul dai drumul la capac, si cand vrei sa stea incordat pui capacul la loc si inchizi carligul. Atata tot"1.
Jucandu-se cu convingere si gravitate" (cum fac si copiiI), poetul stie insa ca toata jucaria are un inteles" si acesta nu poate fi desprins de fundamentalul proiect demiurgie; in lumea Jucariei" care e poemul, se reproduce in mic marele univers: ,,E nevoie sa te joci de mic si sa adaptezi o viata si o nefericire pe statul mic al jucariei"2. Replica a naturii, microcosmosul construit de poet la modul ludic isi asigura dainuirea tocmai intrucat, concentreaza viata": Daca margelele si jucariile mele sunt date pierzaniei, ceea ce nu cred, din pricina cantitatii de viata, de sanatate si de timp cristalizate in substanta lor, eu unul nu ma ingrozesc: ma joc inainte"3.
Fi aici ca sa folosim termenii lui Baudelaire o morala a jucariei" semnificativa prin care ambiguitatea (au-tojdefinitici poetului, ca artizan si jucator sau ca artizan-jucator, e deplin justificata. in calitate de mestesugar, poetul trudeste pentru realizarea produselor sale, situandu-se in spatiul seriosului" existentei. Potrivirea cuvintelor care sunt ma terialele pe care le fasoneaza e atunci utila", intrucat obiec tul" (aci poemul, carteA) se infatiseaza ca mesaj el insusi grav, adresat, de pilda, ca in
Testament, fiului", urmasilor stapani" expresie concentrata a sensului unei vieti ce se ofera drept exemplu si invatatura". Pe acest, teren, placerea si bucuria lu-dica sunt ca si excluse. De indata, insa, ce artizanul isi trateaza obiectele (cuvintelE) ca pe niste jucarii, senzatia de efort dispare, libertatea sa e, practic, nelimitata, arbitrarul si bunul plac iau locul conditionarilor exterioare, rezistenta materialelor supuse modelarii, resimtita altadata dureros, e absenta. inclinatia spre jocul plastic", care ar corista, dupa Eugen Fink, in a structura, a transforma niste obiecte date" cu o placere incantata"4, caracterizeaza si jocul artizanului arghezian. E situatia definita si in Scrisoare cu tibisirul ori in Ars poetica: crearea din nou" a naturii e acompaniata de posibilitatea schimbarii" ei natura de adaos", proband capacitatea transformatoare a mestesuga-rului-demiurg, fascinat de propria putere. Poetul va putea aparea in ipostaza magicianului, a Vraciului, stapan pe un bazar de zari si firmamente", posesor de cantare, cumpeni si masuri / De pretuit cenusile necercetate / Din sufletul imponderabilei naturi" etc. spirit prin excelenta disponibil, degajat aparent de responsabilitatile grave.
Fara sa se confunde, in totalitatea ei, cu jocul, creatia argheziana marcata, in atatea dintre momentele sale, de tensiuni dramatice si nelinisti metafizice, il propune totusi ca o componenta fundamentala a atitudinii creatoare. Ca spatiu de joc cu cuvintele, poezia angajeaza ipostaza ideala a creatorului ce-si poate manifesta autarhia similidemiurgica, durand un microcosmos ca reflex al Totalitatii, un univers in care, acordandu-i-se insusiri materiale", cuvantul aspira la statutul de natura; jocul poeziei rasfrange si reia astfel jocul lumii ca productivitate si metamorfoza infinita a obiectelor si fiintelor. La modul ideal, trudnicul mestesug al potrivirii cuvintelor se vrea joc liber, de-a lumea si cu lumea: o lume adaptata pe statul mic al jucariei" si comportand astfel toate libertatile de manipulare si transformare din partea artizanului jucator.
Numai din perspectiva acestei zeiesti usurinte si libertati a muncii" mestesugarului, interpretate ludic, potrivirea cuvintelor poate aparea ca opusa gravitatii caracteristice sferei existentiale extraiudice, activitate gratuita", Joc de vorbe goale", ca intr-un Creion, sau cantec senin, la distanta de suferintele lumii:
Ai imbatranit, baiete, Cantand stihuri si stafete, Potrivind, ascuns de luna, Vorba-n fluier, care suna.
Lumea plange de necazuri, Tu-ti pui gandul pe atlazuri
(Dor duR) insa asa lucreaza, jucandu-se, si zeii. Si este, poate, locul sa observam ca la acest model mitic participa si drama psalmistului" arghezian, devenit, de data aceasta, el insusi un fel de jucarie in mana unei divinitati imposibil de aproximat altfel decat in jocul infinit, mereu reinnoit, al lumii create. (Zeii se joaca cu oamenii ca si cu o jucarie a lor" observa autorul Jocului ca simbol al lumii] . Vana cautare a divinitatii ca entitate palpabila, dincolo de prezenta ei doar simtita, ghicita in substanta fapturilor lumii, traduce acest Joc" dramatic de-a v-ati ascuns", al carui prizonier este poetul ce traverseaza o gama intreaga de stari: de la revolta celui ce se stie pe nedrept jucat, la resemnarea invinsului care-si constata cu amaraciune marginirea: Din vesnicia ta nu sunt macar un ceas". Ca exercitiul ludic a!
Psalmilor sta in simularea indoielii" si a necredintei" ca masca pentru apetenta de negare si sacrilegiu [si pentru] foamea senzoriala de divin"2 ni se pare mai putin evident; jucat, manipulat de o divinitate ce se sustrage mereu contactului direct, psalmistul" nu are nevoie sa simuleze pentru a si exprima, cum face, framantarile, angoasele ori constiinta limitelor. Reala, foamea senzoriala de divin", niciodata satisfacuta, se traduce tradata fiind de un deus absconditus ca autentica, reala suferinta, neliniste, resemnare etc. intr-adevar, in ipostaza psalmistului, poetul nu se indoieste de existenta divinitatii; el are nevoie, in neastamparul mintii sale umane, de o confruntare cu Unicul, cu Esenta, traite doar incomplet si confuz, in fraginentaritatea mundana; proiect eroic si utopic al carui esec e sursa deznadejdii si a initiativelor sisifice mereu reluate. Acestea pot parea simple jocuri, numai in perspectiva unei divine ironii, pe care chiar psalmistul" si-o insuseste atunci cand, bunaoara, infatiseaza imaginea umana, prea umana, propusa de parintii bisericii despre un Dumnezeu cu barba" si haine de-mparat". in fata spectacolului oferit de omul ju cat, zeul jucator ramane tacut si ascuns, lasandu-1 sa-si tra iasca neputinta, inutila revolta, dezorientarea, infrangerea. ii ramane totusi poetului-artizan si jucator sentimentul impartasirii, fie si mediate, din principiul universal; nelinistita patima cereasca", slova de foc" sunt si ale sale de unde constiinta puterii de exceptie pe care o detine. Daruit cu harul" creatiei, el imita, in mic, jocul lumii in materialitatea cuvintelor; jucat de Absolut, el isi transforma jocul intr-un fel de revansa. Mestesugarul este sau devine jucator tocmai in masura in care reface, in domeniul verbului, care-i este propriu, modelul libertatii si disponibilitatii demiurgice, puterea magica a Verbului, a Logosului generator de lumi. Fie ca lucreaza in sensul; naturii, creand din cuvinte toata natura din nou", fie ca o corecteaza" si remodeleaza ca natura de adaos", poetul ramane in tiparul mitic exemplar al zeului care construieste si domina universul fara efort, ca si cum s-ar juca.
Or, cel fascinat, prin excelenta, de jocul sau, cel ce face din orice obiect la indemana o jucarie, traind cu naiva incantare in lumea lui, sustrasa grijilor si poverilor existentei serioase", este copilul. El e in stare sa vada in orice lucru o prezenta miraculoasa, il investeste cu o lumina noua si proaspata, de paradis regasit. in raport cu viata framantata a omului matur, jocul infantil propune tocmai o astfel de imagine a originarei libertati si puritati paradisiace.
Marturisind ca isi face jocul cu convingere si gravitate", poetul adopta, de fapt, o atitudine tipica jocului infantil. Mestesugul asta pueril" una dintre formulele definitorii, in Ars poetica, pentru actul creator angajeaza, astfel, deopotriva ipostaza artizanala, demiurgica si copilareasca a poetului; fabricantul de jucarii" munceste jucandu-se, vizand, in universul cuvintelor, realizarea unei noi Geneze, a unui cosmos, a unei lumi care coaguleaza eterogenul", conferindu-i o unitate de univers complet.
Intima comunicare a celor trei fete ale personalitatii creatoare marcheaza in profunzime viziunea argheziana, incat se poate vorbi cu egala indreptatire despre marele joc al Creatiei si atunci, cel oare se joaca va fi un Dumnezeu-copil ca si despre celalalt joc, al poetului-artizan, care se copilareste". Act deliberat, la acesta din urma, de intoarcere spre varsta originara a sensibilitatii, nedeformata de nelinistile maturitatii, resituata in regimul uimirii ca reactie spontana in fata minunii, a miracolului surprins in orice prezenta mundana:
Fa-te, suflete, copil
Si strecoara-te tiptil
Prin porumb cu mot si ciucuri
Ca sa poti sa te mai bucuri
Dar si efect al unei interventii superioare vointei umane, tulburare cauzata de impartasirea din marile taine, semn, poate, al predestinarii creatorului, obligat sa fie altfel decat restul lumii, retras intr-o euforie straniu-alienanta:
Cu toate ca i-am spus ca nu vreau Mi-a dat noaptea-n somn sa beau intuneric, si am baut urna intreaga. Ce-o fi sa fie, o sa se aleaga.
Puteam sa stiu ca-n zeama ei suava Albastra, alburie, era otrava? M-ani imbatat? Am murit? Lasati ma sa dorm M am copilarit.
Cine mai bate, nu sunt. acasa, Cine intreaba, lasa
(TransfigurarE)
Copilarirea" este, insa, in primul rand, regasire a inocentei dintai a fiintei. Ea presupune deopotriva placerea jocului si fiorul participarii la Absolut; jucandu se, sufletul copilarit descopera maretia Creatiei, urmele, in ea, ale Creatorului dar si invata, la randu i, sa construiasca o lume. intre intunericul alb", varsat cu mana poetului de catre cel ce stie, insa nu cunoaste", si betia de ceruri", ori nelinistita patima cereasca" din alte poeme, transfigurarea copilareasca marcheaza, poate, un punct de echilibru. inainte de a se juca imaginand el insusi universuri, poe tul cauta si descopera jocul in chiar spectacolul lumii contem plate, ce pare regizat de o fantezie ridicata la scara cosmica. Formula de joc ui lumii primeste, astfel, in multe dintre Versurile de seara, intelesul sau cel mai propriu. in
Iarna blajina:
Toata lumea se joaca De-a un fir de promoroaca, De-a tandara, de-a cremenea, Vrand sa fie-asemenea. intr-un Joc de chiciuri natura intreaga apare transfigurata de un nevazut jucator-artizan:
Cine s-a jucat az-noapte Ca ne-a uns pomii cu lapte Si-a vopsit cu tibisir Coardele de trandafir?
Ochiul copilarit" reduce totul la dimensiunile universului minor", de pura imitatie si de miscare gratuita a imaginatiei univers vazut ca joc si construit ca joc; in natura poate fi descoperit jocul unui zeu-copil, iar poetul va fi liber, la randul sau, sa se joace" cu maruntele fapturi, procedand la transformari si substituiri, dupa modelul demiurgic. Lumea, in nesfarsita ei varietate, devine o jucarie in mana unui demiurg-artizan si iluzionist:
Ai vazut cum Dumnezeu ne pacaleste, De ne trec lucrurile printre deste? Ce siret!
Ce calic!
Ce tertipar!
Pune un lucru tot in alt tipar!
Face pachete, sticle-nfundate, Cocoloseste, da la strung si bate. Rasuceste, face mingi de ceata, inchide fara lipituri, coace fara ata
(Ai vazut?)
O dubla asimilare are loc: a divinitatii creatoare cu un copil, si a poetului-copil cu un demiurg; coborare pe de o parte, inaltare pe de alta; ierarhiile tind sa dispara in euforia comuna. Miturile devin familiare, scrisul e ridicat la demnitatea actului mitic originar. Fabricant de jucarii sau scriitor, Dumnezeu se intalneste cu poetul care se joaca cu fapturile sale, sau scrie ca si cum s-ar juca:
A vrut Dumnezeu sa scrie Si nici nu era hartie A-ntins cerul ca o coala in toata taria goala
La randul sau, poetul citeste in lumea marunta un alfabet innoit:
Droaiele de alfabete Si de litere schelete Se tarasc pe geam alene, Printre slove egiptene, Tresarite de un har De mai nou abecedar.
Tot asa, Dumnezeu creeaza artizanal, din lutul biblic, dar cu finete de olar si miniaturist (Vaca lui DumnezeU):
Dumnezeu cand i-a facut Fiinta din scuipai si lut, Cu o pensula de zdreanta A vopsit o cu faianta in timp ce poetul transforma in martisoare" si Jucarii" toate cele mari si vii", transferate in imperiul (saU) patrat". Scrisul e, in acest context, un fel de dublet al Creatiei, imitatie libera, ca si instinctiva, a universului dat. Ca si copilul din Cantec ele adormit Mitxura, poetul zmangaleste" cu desenu-i stangaci slava" lumii mari:
Om in varsta si tarziu, Tot am invatat sa scriu. Prins ca de-o copilarie, Mana se porni sa scrie Se gasesc pe cate toate Slovele mele culcate
Gest ambiguu, in care jocul si mestesugul se confunda, precum, alta data, slova de foc" si slova faurita":
Nici acum nu stiu s-aleg: Mestesug a fost, ori zbeg?
(Inscriptia inscriptiiloR)
Tocmai aceasta imposibilitate de a distinge intre mestesug" si zbeg", intre lucrul migalos din care ies obiecjAŁ perfect cizelate si gestul ludic spontan, facut fara nici un efort si gratuit" defineste, de fapt, punctul, ideal, de convergenta dintre fata artizanal-demiurgica si cea copilareasca a creatorului arghezian. El se infatiseaza si acum ca natura producand paralel cu Natura. Spre deosebire de un Ion Barbu, pentru care jocul prim al lumii trebuie depasit spre cel secund" al unei geometri-zari spirituale in stare, doar ea, sa-i redea puritatea arhetipala, Arghezi face concurenta Demiurgului" nu in imaginatia unor lumi probabile", ci re~facand in cuvant un univers solidar cu cel creat". Chiar cand e de adaos", creatia sa e tot o natura". Autorul Cuinntelor potrivite isi cauta cantecul incapator" in elogiul fapturii niciodata nedemne", iar Jocul" sau, prelungind jocul lumii, tinde sa se exprime dincolo de dificila libertate" pe care o cunoaste si mestesugarul" ca manifestare spontana neingradita, a unor impulsuri constructive cvasidemiurgice. Ca si divinitatea, poetul arghezian Stie-atat: numai sa faca" iar in acest permanent exercitiu al Genezei spiritualitatea este inclusa ca un dat primordial. in perspectiva ludic-infantila sunt asezate, uneori, chiar si cele mai grave si mai dramatice evenimente ale existentei. Imun la drama, ochiul inocent al copilului retine mai degraba aparentele, evenimentul ca spectacol, asimilandu-1 lumii sale de pura inventie sau fascinat de efectele mimetismului. Reprezentarea, bunaoara, a mortii devine cu atat mai tulburatoare in acest univers ingenuu, cu cat cei ce au constiinta ei trebuie sa joace in dublul plan al realitatii dureroase si al conventiei epurate de orice neliniste. Este cazul poemului De-a v-ati ascuns, construit tocmai pe o asemenea ambiguitate. Adresandu-se copiilor, tatal pregateste scenariul stingerii si al absentei pe masura unor spectatori" ce nu-1 pot recepta decat ca joc, adica in calitatea lui de gesticulatie gratuita, in care abia se insinueaza ideea unei anumite ..viclenii". Moartea e descrisa astfel ca un:
Joc viclean de batrani, Cu copii ca voi, cu fetite ca tine, Joc de slugi si joc de stapani, Joc de pasari, de flori, de cani, Si fiecare il joaca bine.
Realul e transferat in lumea iluziei, a unui ca si cum generalizat la scara universala; miscare gradata, de la sugestia unor situatii cvasiidcntice cu ale jocului:
Jocul incepe incet, ca un vant. Eu o sa rad si o sa tac O sa ma culc la pamant, O sa stau fara cuvant, De pilda langa copac pana la insinuarea mortii intr-un spatiu ambiguu dintre joc sl realitate (,,ma vor lua si duc departe / Si-mi vor face un fel de inmormantare") si rostirea, in cele din urma, a cuvan tului ocolit si amanat: Asa e jocul a- incepe cu moarte". Ceea ce urmeaza e doar trasarea unui itinerar al aduceni-aminte, din ce in ce mai sters pe masura ce logica realului va impune copiilor in drum spre maturizare noi probleme si evenimente, si, in ultima instanta, refacerea aceluiasi ciclu. Jocul devine astfel, inca o data, simbol al lumii. Perspectiva infantila initiala, deschisa exclusiv spre o lume spectacol, ramane, in fond, cea adevarata: existenta, sirul de vieti nu sunt decat un joc de forme, mereu reluat, pe fundalul timpului inepuizabil.
Acest fel de joc nu indica, totusi, la Arghczi, o devalorizare radicala a existentei. Cel ce marturisise cu umilinta in Psalmi ca nu e decat un ceas din vesnicia unei divinitati neinduratoare, manifesta, mai curand, o atitudine de supunere si acceptare. Ca si taranul mioritic", sa spus el intelege sa joace jocul. De altfel, poemele care ar putea sugera o interpreta re a lumii ca joc iluzoriu, lipsit de consistenta, sunt aproape absente din opera argheziana. Ici-colo, cate o poezie ca Inscriptie pe un craniu, ori Inscriptie pe oglinda mare reia motivul mastii sau al oglinzii; teatru al lumii, insa al unei lumi ce nu mai e decat caricatura ei, si care merita intampinata, ca atare, cu ochiul satiricului:
Paiata lui se-arata mereu cu alta masca Urzeala comediei sa nu i se cunoasca, Jucand in mii de fete, naiv, acelasi rol in care Mascariciul divin se da de gol.
Iubire, jertfa, lupta: costume, Doamne Gade. Cuvantul cel din urma e-al astuia. El rade. (Inscriptie pe un craniU)
O viziune ludic-caricaturala ofera si cateva dintre Horele argheziene, dintre care Hora de baieti si Hora de ucenici sunt, fara indoiala, cele mai reprezentative. Jocul are, aici, o functie ironica, poemele fiind un fel de parabole absurde, cu implicatii polemice, dar evidentiind si pura placere a regiei unei lumi pe dos. Sub aparenta unor strigaturi" acompaniate burlesc de zgomotul spectatorilor imaginari, ca de niste grimase sonore, in Hora de baieti se rostesc adevaruri grave, accentuate ironic de inscenarea bufa: intr-o tara care-a fost Era mare cel mai prost. Bi ba, ba-ba, Li-ba, la-ba.
Cine-oleaca-avea de cap Si-1 punea dupa dulap Hu-hu, bu-hu, Bu-hu, hu-hu intr-o directie similara e orientata si Hora de ucenici suita de intrebari cu raspunsuri impotriva evidentelor, la un examen al vidului intelectual:
Ce e cercul? Un patrat. Cum e unghiul? Cracanat.
Un catel? E un purcel. Ce-i alt fel? Tot ce-i la fel.
Sunt acum incredintat: Tanaru-i om invatat. Zise presedintele Potrivindu-si dintele
Asemenea texte, vadind particulara inclinatie spire grotesc a poetului, intorc gandul cititorului spre nenumarate alte pagini precedente din opera argheziana, fie ca este vorba de Blestemele din Cuvinte potrivite, fie de atatea personaje" si scene" din
Flori de mucigai, unde gravitatea discursului e frecvent deviata ludic. in timp ce ne cutremura, ele ne starnesc rasul" observa, cu justete, despre Blesteme, St. Augustin Doinas1. Dilatarea enorma a imprecatiei, cu pitorescul ei trivial", subtila asociere a gingasiei" cu brutalitatea verbului acuzator, accentul pus pe culoare si sonoritate tradeaza, mai curand, placerea artistica a combinarilor insolite, gustul deformarii expresive a imaginilor, estompand motivatia initial serioasa" si concentrand atentia asupra jocului unui discurs ce devine pur exercitiu de virtuozitate.
Oricat de sumbru in multe din infatisarile sale, universul construit cu puterile neajutate" al Florilor de mucigai comporta, Ia randul sau, o marc doza de jucausa ironie. Ka poate fi definita ca atare si din perspectiva ipostazei simihdemiurgice a poetului cc-si manipuleaza lumea grotesca angajand o intr-un joc care e, adesea, un ritual degradat (un exemplu tipic ar fi, in acest sens, CinA). Exista insa destule poeme unde latura spectaculara, ca si gratuita, a evenimentului", prevaleaza asupra comunicarii mesajului" dramatic, grav. Asa se intampla, bunaoara, in La popice: neobisnuita putere de concretizare a miscarii scenice a protagonistilor, cu realismul brutal al descrierii, de un pitoresc frizand sordidul, reliefeaza, de fapt, caracterul ludic al intregii constructii; autorul este aici in egala masura cel ce pune in scena spectacolul grotesc si cel care, imprumutand masca unui spectator" din aceeasi categorie cu a protagonistilor, il si comenteaza" intr-un limbaj el insusi extrem de colorat, ce poarta marca oralitatii:
Daca-ncepe ghiontul sa te doara, Lungule, ne faci de ocara.
Scurtul 1-a si muscat De musteata
Si a scuipat
Sange din ea, cu matreata.
.. Lasa, ba!
ca bine-i face!
"
Puneti mana, ma!
Veniti incoace!
"
Finalul in poanta (Si toata pricina / Fusese Gherghina"), venind ca un moment de destindere, subliniaza, prin contrast, comicul enorm al situatiei. Nu altfel stau, in fond, lucrurile in Sici bei, unde accentul cade iarasi pe pitorescul inscenarii si al limbajului; ori in Fatalaul poem in care descriptia inainteaza progresiv prin acumularea unor atribute din registrul suavitatii si al puritatii, impingand portretul spre dimensiuni fabuloase, pentru ca incheierea in ton familiar sa divulge, pe de o parte, adevarata identitate, prea putin poetica" a personajului, iar, pe de alta, sa demaste" cu umor caracterul ludic al exercitiului verbal desfasurat de poet: Din atata-mparechiere si impreunare, / Tu ai iesit talhar de drumul mare. / Na!
tine o tigare". Ar putea fi citata, intr-un asemenea context, si o poezie precum Munca, din acelasi ciclu, in care s-a vazut capodopera acestei arte cu resorturi" si basici care tipa" si o parodie sublima a exorcismului"1.
Asemenea exemple arata ca jocul inocent, de demiurg-copil (sau de mestesugar copilarit"), al poetului este dublat, cu egal succes, la Arghezi, de un altul, grotesc-spectacular, al lumii cazute". Dincolo de schimbarea registrelor, ceea ce unifica aceste spatii este extrema libertate a manipularii si (rE) modelarii materiei verbale, cu dexteritatea artizanului (la nivelul jocului plastic"), si placerea inscenarii si interpretarii unor situatii existentiale in reprezentarea carora regizorul-actor spectator cheltuieste o iesita din comun fantezie combinatorie. Cum am putut deja remarca, aceasta ars combinatoria focalizeaza adesea, aproape exclusiv, atentia cititorului, deviind-o spre performantele alchimiei verbale care, in Flori de mucigai, corespunde perfect autodefinirii anterioare din Ars poetica: am cautat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu raie: le-am excitat aroma, le-am avivat ranile cu sticla pisata si le-am infectat pe unele complect"2. Revine aici formula naturii de adaos", construita pe cale artificiala", in laboratorul poetului artizan si magician, dubland, cu o latura mai intunecata, luminozitatea celeilalte naturi, de adaos, a fabricantului de .jucarii". Asa-numita estetica a uratului" poate fi evocata, desigur, aici, de vreme ce, in jocul transfigurarii obiectelor (de limbaJ) impure", admiram nu atat continutul", cat reusita spectacolului construit si interpretat, dinamica formelor", insasi substanta semnificantilor.
Formare si deformare, mimesis si de-naturare apar astfel ca termeni operativi in intreg spatiul ludic arghezian. Si, in intelesul cel mai general, este valabila, evident, si afirmatia ca denaturarea, trecerea de la natura la arta, nu poate fi decat joc"1. Cu observatia, totusi, ca in cazul unor poeme ca Testament sau Un cantec, unde povara si suferinta munai, fie ea chiar a transmutatiei verbului substantificat, sunt atat de prezente actul creator pierde mult, daca nu totul, din caracterul sau ludic. Copilul care construieste castele de nisip se joaca, insa muncitoarea, care confectioneaza papusi, ori mecanicul, ce lucreaza intr-o fabrica de jucarii -- nu se joaca"2. O asemenea distinctie e necesara. in teritoriul operei argheziene, ea este destul de limpede sugerata desi, intre truda artizanului care-si framanta mii de saptamani" cuvintele, ori tese in panza poe mului un tighel de sange-nchegat", si usurinta, libertatea si placerea jocului demiurgic, frontierele sunt, nu o data, fragile. Situate sub semnul jocului, in intelesul lui autentic, raman insa poemele in care ostenitorul" mestesugar isi uita propriul efort dureros pentru a regasi, prin copilarire", varsta ingenuitatii originare si zeiasca omnipotenta si lipsa de griji.
Oricum, experienta poetica argheziana ramane, tocmai prin ambiguitatea ei, deosebit de convingatoare intr-o posibila serie de argumente" in favoarea reabilitarii jocului ca atitudine lirica fundamentala. Ea demonstreaza ca ludicul nu e deloc strain, in gratuitatea" lui, de o complexa viziune a lumii, angajand temeiurile cele mai profunde ale existentei. Artizan, demiurg si copil, regizor, actor si spectator al jocului lumii si al cuvintelor, construind in sensul naturii sau denaturand limbajul, Arghezi se defineste inca o data si mai ales din aceste perspective drept unul dintre cele mai moderne spirite creatoare din poezia romaneasca.
