Inca inainte de a-si fi sfarsit orbul istorisirea, lita Salomia incepuse a nu mai avea astampar, rupandu-si degetele si muscandu-si buzele. Apoi cand Ancuta i-a sarutat acelui pribeag mana, punandu-i dinainte alte fripturi si placinte, nu se putu opri sa nu mormaiasca felurite vorbe catra noi, cei mai aproape de dansa.
- Iaca, astfel traiesc unii fara grija, macar ca-s niste nevolnici. Umbla dusi de mana de altii, ca ei singuri nu-s vrednici sa calce doi pasi; si pe unde ajung spun niste minciuni, de sta lumea si se uita la dansii cu gura cascata.
- Care minciuni, matusa Salomie? intreb eu. A spus niste intamplari din viata lui s-o istorisire cu Duca-Voda, care nici noua nu ne este necunoscuta.
- Asta stiu eu ca-i adevarata, ca nici noi nu suntem de ieri de-alaltaieri, si-am auzit si stim destule; dar toate ale lui n-ati auzit dumneavoastra cum le intorcea si le sucea, ca sa se plece o lume catra dansul? Parca ce-i bun un harb? Nu-i bun de nimica. Asa ca eu una m-am umplut de naduf auzind si mai ales vazand.
- Matusa Salomie, tare te rog: nu te supara. Dumneata nu cunosti cum ii lumea? Ai fost femeie frumoasa in zilele dumnitale s-ai purtat la gat margarintar, cum spunea mos Costandin. Apoi de ce-ti ieseau barbatii in preajma, aratandu-si dintii si magulindu-te? Iar la alte femei nu se uitau, caci nu erau ca dumneata. Astfel si lumea asta de-aici, adunata la lucrarea care se vede, are placere s-asculte istorisiri; si cine le spune mai frumos, acela are lauda mai mare. Batranul acela-i orb si ticalos, dar stie sa spuie si sa cante, avand dar de la Dumnezeu. Asemenea daca te bucuri de-o floare ca-i luminata si are mireasma, nu te poti supara pe cea care-i mohorata si fara miros, caci nu-i ea vinovata.
- Aceea-i buna de leac!
se ascuti la mine lita Salomia.
- Precum spui, e buna de leac, si ai dreptate, matusa Salomie, dar aicea noi nu ne-am strans pentru mestesuguri doftoricesti. Asemenea ca si orbul, au spus altii, inainte de-a veni dumneata, ni
ste istorisiri de s-a facut crancena carnea pe mine si n-am sa le uit pana la ceasul mortii. Si mai ales asteptam acuma sa ne spuie comisul Ionita una cum nu socot c-a fost s-a mai fi.
- Vorbesti de razasul cel uscat?
- De dansul vorbesc, matusa Salomie.
- Apoi pe-acela mi se pare ca l-am mai vazut eu si l-am mai auzit si alta data. Intr-adevar, pare un om cum nu sunt multi. Tot asa, ma uit la noi toti, si pe unii ii cunosc, vazandu-i alta data tot aici la han: si ma-nduplec a crede c-or fi stiind s-or fi spunand intamplari, insa ce crezare poate sa aiba cel mai netrebnic dintre toti? Eu, care l-am adus si l-am scos in vederea tuturor, stau deoparte; si el e la mare cinste!
Dar acuma sa zicem ca nu-i vorba de mine, urma lita Salomia, impungandu-ma cu ochii. Dar iata, eu aicea, intre dumneavoastra, ma uit la unul care s-a intamplat sa vada niste mari pozne in viata lui. Sa spuie acela, sa vedem unde raman orbii? Ori s-ascultam pe dumnealui comisul Ionita, asa ni s-a sedea mai bine s-a fi mai frumos!
- Matusa Salomie, intreb eu, de care pozne vorbesti dumneata si de care om?
- Uita-te si-l cunoaste. Sta intre calugar si cioban.
- Acela-i mos Zaharia fantanarul, matusa Salomie. Nu l-am auzit scotand o voce de cand sunt aicea. Dumnitale nu-ti plac orbii; dar iubesti pesemne mutii.
- Nu-i mut, nu te teme. Ii place tare bautura si n-are cand vorbi. Numai sa-ti spuie ce i s-a intamplat, s-apoi sa vezi!
- Ce i s-a intamplat, matusa Salomie?
- Ce i s-a intamplat? se amesteca si razasul, fara isa stie despre ce-i vorba. Cui i s-a intamplat?
- Uite, omului aceluia, cinstite comise Ionita, raspund eu; lui Zaharia fantanarul, imi marturisea matusa Salomia despre o pozna care s-ar fi petrecut candva.
- Unde?
- Sa spuie el, comise, grai lita Salomia, cu vocea deodata indulcit, intreaba-l, sa spuie intamplarea din padure de peste apa. Badica Zaharie!
striga ea ascutit.
Fantanarul intoarse capu-i buhos si barba-i incalcita.
- Hau!
racni el, ca din fundul fantanii.
- Badica Zaharie, cinstitii oaspeti de-aici poftesc s-auda ce ti s-a intamplat dumitale, cand erai flacau, in padurea de peste apa.
- Aha!
La Pastraveni.
- Acolo, badita Zaharie, intr-o poiana pe care-o stii dumneata.
- Intr-o poiana care-a fost si nu mai este, caci acea padure s-a taiat, ii zicea poiana lui Vladica Sas.
- Auziti? vorbi lita Salomia zambind. Apoi se apara de ulcica pe care i-o intindea razasul. Iti foarte multamesc, cinstite Comise, dar eu, fiind bolnava de vatamatura, nu pot suferi in gura nici o picatura de vin. Nu beau decat rachiu. Pot gusta s-o placinta dintre acelea, care-i mai molcuta, cinstite comise, caci nu mai am dinti ca de demult si ca in vremea tineretii nu mai pot musca. Buna placinta, n-am ce zice: asa le fac si eu. Acuma parca tot as indrazni sa iau macar in varful buzelor o leaca de vin, mai ales ca nu-i de cel vechi. Spune, badica Zaharie, intamplarea de la poiana lui Vladica Sas. .
- Care intamplare? intreba iar, alene, fantanarul.
- Intamplarea aceea cand te-a chemat boierul de la Pastraveni la curte si ti-a poruncit sa-i cauti apa in acea poiana.
- Asa-i, incuviinta Zaharia. Ma chiama si-mi porunceste: Sa-mi gasesti apa si sa-mi sapi o fantana in poiana lui Vladica Sas. Acolo are sa faca popas, in toamna asta, mare vanatoare domneasca, si trebuie apa.
Zaharia fantanarul se opri
- Ei? il indemna comisul.
- Atata-i.
- Cum atata? scutura din cap lita Salomia Vina-ti, badica, in simtire si spune toate: cum ai mers cu dansul la fata locului s-ai batut cu piciorul in pamant ici, ai batut cu piciorul in pamant dincolo, - s-ai ascultat semnele pe care le stii. Pe urma ai scos din chimir cumpana, care niciodata nu da gres, s-ai asezat-o pe fata pamantului si te-ai uitat la dansa
- Ma uitam, vorbi Zaharia, dar boierul acela, cuconu Dimachi Marza, macar ca se uita si el, nu intelegea nimica. Iata, cu aceasta cumpana am gasit eu apa in poiana lui Vladica Sas.
Mos Zaharia trase din laturea stanga a chimirului doua betisoare rotunde si ingemanate de lemn vechi si lustruit.
Incerca sa descurce din jurul lor niste fire nevazute, si sticli in bataia focului un buburuz de argint.
- Cumpana asta, lamuri el, e din lemn de corn. He-hei!
cine stie cine a facut-o si cand a facut-o. A ramas de la batranii cei vechi, care au fost tot fantanari, s-au aflat cu dansa fantanile si izvoarele, cum am aflat si eu atuncea in poiana, fata fiind cuconu Dimachi Marza. Asta-i. .
- Ei, si pe urma?
- Spune, omule, il sili iar lita Salomia, carnind spre el nasul si stramband sprancenele. Spune cum ai facut poc!
cu talpa opincii:
- Aici, cucoane, dam de apa. In acest loc?
- In acest loc, cucoane Dimachi. Da-mi robi cu harlete si cazmale; porunceste la douazeci de carausi s-aduca piatra si sa mi-o cladeasca alaturi; da-mi ajutoarele de care am nevoie si tidula la rates pentru bautura; si pe urma, in scurta vreme, te poftesc aici c-un pahar de clestar, sa-ti dau sa bei din el lacrima pamantului.
- Asa-i, incuviinta Zaharia.
- Ei, si dupa aceea boierul zice: Asa sa fie si sa-mi zidesti fantana!
si se duce cu fantanarul la curte si striga la gramatic sa-i aduca o pana de gasca. Dupa ce-i aduce pana de gasca, cere cerneala s-o masuta, s-o bucata de hartie. S-a scris acea tidula pe care o ceruse Zaharia. Pe urma, a chemat pe slujbasi si le-a poruncit la fiecare ce are de facut, ce robi sa deie la sapat, ce oameni cu harabale sa randuiasca la piatra, ce ajutoare sa-i pregateasca fantanarului la zidarie, si, inchinandu-se toti, s-au dat cu dosul indarat si s-au dus sa implineasca poruncile.
- Asa-i, incuviinta iar Zaharia. A zvacnit catra ei: tast!
asa avea el obicei sa faca, si s-a uitat incruntat. Si ei s-au dus cu mare frica.
- S-au dus, urma lita Salomia, s-au adus de toate la locul hotarat si la vreme. Tiganii au inceput sa sape cu harletele si sa bata cu cazmalele; carausii aduceau si cladeau piatra pe pajiste si badita Zaharia sta pe-o coasta, intr-un pat de frunzar, si se uita la dansii si tot gusta dintr-un ulcior.
- Rachiu de drojdie de la Cotnari, intregi fantanarul.
- Asa este. S-a stat el asa in coliba si-n pat pana ce-au dat afara robii, cu harletele, pamantul negru, pe urma au dat afara lutul, si pe urma au ajuns la nasip si la prund. Si cand au ajuns la huma, badita Zaharia s-a sculat in picioare s-a venit la marginea gropii. Zice: Mai tiganilor, daca vi-i sete, mai rabdati o tara, caci in curand dati de apa.
Asa a fost cum a spus el si cum aratase cumpana.
Au dat, oameni buni, de apa s-au mai sapat iarasi - ridicand afara mocirla cu ciuberele pe script. S-au sapat de-si lepadau robii sudoarea cu palma de pe frunte. Si intrebau: Mult mai avem, mestere Zaharia? caci de-acu razbim pe celalalt taram. Sapati, mai, zice fantanarul, pana ce v-oi spune eu: gata!
S-asa intr-o zi se scoala iar si porunceste: Gata!
De-acu asezam prag. Curatim frumos, punem sprijinitori bune si incepem a zidi.
Asa au facut si s-a coborat el cu zidarii in fantana s-au zidit. Iar cand s-a scuturat frunza in poiana, a venit boierul cu pahar de clestar s-a gustat apa, dupa hotararea lui Zaharia.
- Asa-i!
incuviinta Zaharia. Cuconu Dimachi a facut: tast!
buna apa, bre Zaharie!
intr-adevar era buna apa. Decat eu vinul il beau mai cu placere, caci mi-i mai cu priinta.
- Ei, si pe urma? intreba comisul
- Pe urma gata. Atata-i. Am facut fantana si pace buna.
- Stai, badica Zaharie, ca nu-i asa, urma razand lita Salomia, caci eu am spus acestor oameni ce-ai vazut si ce stii dumneata, si te-am laudat. Asa ca dupa aceea, sfarsindu-se treaba fantanii, a venit si de la Domnie un calaret, vestind vanatoarea lui Voda. Si venind vestitorul, cuconul Dimachi a chemat iar pe toti la porunca sa si le-a hotarat sa grijeasca locul in poiana si sa dureze coliba pentru popasul vanatoresc. Cand a descalica voda, Zaharia sa-i infatiseze apa rece in ulcior, si din ulcior sa i-o toarne in pahar, s-alaturea sa steie un tigan cu chiseaua cu dulceti si cu o lingurita de argint pe tabla.
Toate fiind astfel randuite, a venit Voda la Pastraveni cu mare alai.
- Voda Calimari observa fantanarul. Avea o barba ia asa de mare Si-ntruna si-o pieptana cu degetele.
-
Si venind Voda cu mare alai, i-a iesit cuconu Dimachi Marza inainte cu cucoana dumnisale si cu fata, caci avea o fata subtirica si frumoasa. S-au inchinat si au sarutat mana lui Voda. Iar fata suspina si plangea.
- Ce este? a intrebat maria sa Calimah-Voda. De ce suspina aceasta copila?
- De mare sfiala, maria ta, a raspuns boierul. Si s-a incruntat urat la copila, zbarlindu-si sprancenele. Iar fata aceea
- Aglaita Intregi Zaharia.
- Iar fata aceea Aglaita n-avea alta ceva, decat o dragoste a tineretilor ei pentr-un fecior de mazal din Razboieni. Fiind Ilies Ursachi mazal, boierul se rastise la el si-i strigase: tast!
sa lipsesti din ochii mei, misele, caci ai sucit capul fetei!
- Iar acuma fata, nemaiavand nici o nadejde pentru dragostea ei, plangea. Boierul a apucat-o de umar, s-a inclestat-o de brat s-a repezit-o indarapt intr-o camara, ca sa nu strice petrecerea, nici sa se obliceasca Voda de asemenea rusine.
Intorcandu-se spre cinstita barba a mariei sale, se arata cu obraz deschis si vesel. Si pe loc, chemand padurarii, i-a pus sa numere de fata cu Voda ce caprioare si mistreti au in desimile si rapile de dansii stiute.
Dupa ce-a fost petrecere a tot norodul, Domnia sa s-a culcat devreme, ca sa se scoale de dimineata. Si inir-adevar Voda a fost cel dintai pe cal - si cuconu Dimachi, alaturea de el, randuia puscasi si naitasi. Au pornit la padure; au intins volocul de oameni s-au batut rape si sihle, chiuind si sunand din cornuri.
Iar in vremea aceasta, Zaharia se grabise catra fantana lui.
-Asa este!
incuviinta fantanarul.
- Si-nainte de a ajunge la fantana, iata vede in carare pe copila lui cuconu Dimachi. Plangea cu palmele la tample si umbla bezmetica printre copaci.
- Sarut mana, duduca Aglaita, zice Zaharia. Dar de ce suspini si plangi mata asa, ca dupa mort?
- Vai, Zaharie, striga ea oprindu-se. Cum n-oi plange, Zaharie, daca eu m-am juruit mortii? M-am pus in genunchi la icoana Maicii Domnului si-am rugat-o sa faca o minune sa se moaie inimile de piatra. Vazand ca la Voda nu pot cadea si nu pot spune nimic, de toti simtindu-ma parasita, chiar si de maica mea, - am hotarat in cugetul meu si-n inima mea ca altfel nu pot face decat sa-mi rapun viata. Eu, Zaharie, fara Ilies Ursachi nu pot trai. Asa ca ma duc sa ma dau in fantana. Cand a veni maria sa sa beie apa, n-ai sa-i poti da s-ai sa-i spui: Luminate Doamne, iaca asa s-asa. Fata boierului s-a zvarlit in fantana.
- S-ai sa savarsesti mata, duduca Aglaita, o fapta ca aceasta?
- Am sa savarsesc, Zaharie, zice fata. Intai si-ntai eu am trimes raspuns, prin tiganca mea, lui Ilies sa vie aici, ca sa petrecem acest din urma ceas, ca niste amorezati fara grija. Pe urma eu ma dau in fantana.
- Dar el n-are sa te lase, duduca Aglaita. Il stiu flacau vrednic. Mai bine te fura si te duce cu el.
- Atuncea nu ma mai dau in fantana, Zaharie a raspuns fata razand.
- Sa nu te dai, duducuta!
Mai bine sa ai credinta in nune. Si dupa ce te-i intalni cu dragostea domniei tale, veniti la mine la fantana, sa va inchid eu in coliba de frunzar care este randuita Domniei. Cand se face popas la amiaza, toata vanatoarea domneasca vine in poiana lui Vladica Sas. Eu infatisez lui Voda ulciorul si paharul. Tiganul ii da pe tabla chiseaua de dulceti si lingura. Dupa ce Voda face: ha-ha!
si zice: buna apa!
aferim!
- eu ma dau la o parte si el intra in coliba. Acolo va gaseste pe dumneavoastra ingenunchiati, cu capetele plecate, plangand si cerand iertaciune Atuncea maria sa va ia de mana si va salta-n sus, apoi va pune manile sale pe capete si striga sa vie boierul sa-si primeasca in brate copiii. Eu socot, duduita, c-asa-i bine, si altfel nu poate sa fie decat cum socot eu ca poate sa se intample: Mai ales ca, pe doi amorezati, trebuie sa-i ierte lumea. N-are ce le face!
Zahar iar incepu a rade in barba-i zbarlita, parand mai uimit decat toti de o intamplare ca aceea. Contenindu-si rasul, isi lungi gatul si-si inalta capul, cu ochii holbati, ca sa afle ce-a mai fost. El stia, dar altfel era povestea, spusa de gura straina.
- Hm!
mormai el, mi se pare ca chiar nici n-au avut ce le face.
- N-au avut ce le face, urma lita Salomia si mai indrazni sa apuce, cu clestele a doua degete, inca o placinta cu poalele-n brau. Cat au stat acei tineri in sihla, au atintit urechea ca si dihaniile, la chiotele gonasilor si la indemnul surlelor. Apoi s-au tras catra fantana si Zaharia i-a dosit in coliba. Dar, in asta vreme, Voda cunoscuse de la un boier credincios lui de ce lacramase copila sarutandu-i mana, caci asemenea lucruri indata se afla. Deci, dupa ce-a luat dulceti de cirese amare s-a baut paharul de apa - a facut: ha-ha!
si si-a pieptanat barba cu degetele. Zambind s-a intors catra curteni si catra norodul care era in poiana, cautand parca ceva.
- Ma rog, zice, unde-i credinciosul meu Dimachi Marza?
- Aici-s, maria ta.
- As vrea sa stiu de ce esti mahnit dumneata, boierule, si nu-ti afli astampar. Mare placere as avea, credinciosule al meu, ca sa vad aici, la masa noastra de vanatoare, in poiana, pe copila domniei tale cum o chiama?
- Aglaita, maria ta.
- Pe copila domniei tale Aglaita, dregand vin vechi Domnului sau, in cupa de argint.
Boierul foarte s-a spaimantat, caci ii sosise si lui veste de la cucoana domniei sale ca copila lor a fugit din casa parintilor, ca sa-si faca o sama.
- Maria ta, a indraznit el, nu mai este vreme. Masa-i gata; vanatoarea asteapta
-As dori sa stiu unde-i copila domniei tale in acest ceas a zambit Voda.
Atuncea Zaharia fantanarul, fiind cu mare coraj ca la o vanatoare ca aceea, a scos din chimir cumpana pe care ati vazut-o, si potrivind-o intre degete, a tinut-o neclintita. Iar buburuzul, ca o lumina, s-a clatit. Nimene nu intelegea aceste. Nici boierul nu stia ce raspuns sa deie Domnului sau.
- Aista-i Zaharia, fantanarul domniei tale? a intrebat Voda, tuguindu-si buzele si privind din inaltime.
- Da, maria ta.
- Ei, si ce pofteste?
- Nu stiu, maria ta.
Voda s-a posomorat catra Zaharia:
- Ce ti-i voia, mai?
Zaharia n-a indraznit a raspunde nimica. Ci urmand semnul cumpenei sale, a deschis usa colibei Domnului. Si Voda a vazut pe tineri ingenunchiati si cu capetele plecate.
Nimenea n-a inteles cum s-a facut asta si s-a mirat mai ales Voda de intelepciunea cumpenei. Apoi pe urma maria sa si cu Doamna au fost nanasi, in targ la Iesi, acelor tineri, impacandu-se toti, s-au veselit si din alai de vanatoare au dat-o pe nunta. Si purcegand la scaunul Domniei, au jucat intai o toana aici, la hanu Ancutei.
- Hm!
facu Zaharia clatinand din cap si inchizand gura; asa este!
- V-am spus eu, sfarsi baba, ca acest fantanar a vazut si stie lucruri mai presus decat altii.
- Intr-adevar, Zaharia a spus o istorie frumoasa, incuviinta domnia sa comisul Ionita de la Draganesti. Desi altii stiu si mai frumoase si mai minunate, n-am ce zice. Aicea are el dreptate.
Zambea incremenit, privindu-ne ca prin sita si leganandu-se usor. Era un ceas tarziu, si closca cu pui trecuse de crucea noptii. Focul se stangea. Cei mai multi dintre oamenii de fata inchinau catra pamant oalele de lut si, de truda si somn, le inchideau ochii.
Din dosul hanului veni deodata nechezatul iepei celei slabe a razasului. Asa fel a tipat - spariat si ascutit - incat am rasarit din locul meu, de groaza.
Lita Salomia, ranjind, sopti incet:
- Sa stiti ca acesta nu-i ceas curat Eu cunosc semnele noptii si mai ales pe ale lui. Si calul l-a adulmecat, nechezand.
Il simtise si hanul, caci se infiora lung. O usa in fundurile lui se izbi. Se facu tacere la vatra si, cu totii privindu-ne, nu ne-am mai vazut obrazurile.
Lita Salomia stupi in spuza de trei ori: Ptiu!
ptiu!
ptiu!
si-si facu cruce, in sfarsit abia atunci s-a parut ca ne luminam. Si demonul trecu in pustietatile apelor si codrilor, caci nu l-am mai simtit Am ramas insa dupa aceea loviti ca de o grea munca si abia ne puteam misca, umbland dupa cotloane ferite si locuri de odihna. Unii dormeau chiar unde se aflau, franti si rasuciti. Si comisul Ionita insusi, dupa ce a cuprins de dupa grumaz pe capitanul Neculai sarutandu-l, a uitat cu desavarsire ca trebuie sa ne spuie o istorie cum n-am mai auzit
