Titlul poeziei preia o sintagma sanscrita din Upanisade, care, tradusa in romaneste, inseamna Aceasta esti tu". Pentru a intelege semnificatia filosofica originara a acestui enunt, se impune o succinta prezentare a sistemului de gandire din vechile texte indiene cu privire la esenta existentei. Ne vom folosi de informatiile oferite de Mircea Eliade (Istoria credintelor si ideilor religioase Editura Stiintifica si Enciclopedica, voi. I, Bucuresti, 1981, pp. 254-255).
Unica modalitate de a explica lumea, viata si destinul omului, in gandirea poetilor-filosofi din epoca Vedelor si a Upanisadelor, este postularea unei Fiinte Primordiale (Unul/TotuL), incogitabila, nelimitata, eterna, creatoare, numita Brahman, cuprinzand in sine toate actele, dorintele, lumea intreaga. Brahman e, in acelasi timp, almanul din inima fiecarui om (mai mic decat un graunte de mustar", dar mai mare decat toate lumile UniversuluI), supraveghetorul dinauntru, fara moarte. in Upanisada VI, un maestru ii explica fiului sau, Svetaketu, crearea Universului si a omului de catre Fiinta Primordiala in felul urmator: dupa creatie, Fiinta impregneaza regiunile cosmice si corpul uman ca un graunte de sare dizolvat in apa. A,tman reprezinta esenta divina din om. Cuvantarea maestrului se incheie cu formula celebra : Acesta esti tu (Ta tvam asI), Svetaketu! ". Brahman se releva ca imanent si transcendent in acelasi timp. Faptul ca el locuieste, ca atman, in inima omului, implica identitatea dintre Sinele" adevarat si Fiinta universala. La moarte, atmanul celui ce stie" (cu alte cuvinte, al celui initiat") se uneste cu Brahman, devenind nemuritor, iar sufletele ne-iluminatilor urmeaza legea transmigratiei (samsarA). Sesizarea Sinelui propriu se insoteste de experimentarea lumii interioare", adica de un ritual mistic-religios, implicand practici yoghine, in ideea ca si lumina este imaginea prin excelenta atat a lui atman, cat si a lui Brahman. Si alte texte vechi indiene identifica pe Brahman ca persoana care se afla in inima omului, sub forma unei lumini in inima" (epifanie a lui BrahmaN). Asadar, in vechea gandire indiana, Brahman se ipostaziaza in doua moduri, aparent incompatibile: absolut si relativ, spiritual si material, personal si impersonal, muritor (corporaL) si nemuritor, iar contopirea lui atman e posibila numai printr-un proces initiatic de transcendere a modalitatii materiale (corporalE) de a fi.
Cele mentionate mai sus vin sa usureze o interpretare mai nuantata, mai profunda, a poeziei lui Eminescu.
Exegeza eminesciana a pus in legatura poezia in discutie cu ideea identitatii esentiale (Ta tvam asI) din gandirea filosofica indiana, idee pe care poetul a putut-o cunoaste fie din traducerile germane ale unor vechi texte indiene, fie din textele lui Schopenhauer (vezi D. Murarasu, Comentarii eminesciene, E.P.L., Bucuresti, 1967, pp. 307-308). Aceasta idee e prezenta si in alte poezii ale lui Eminescu (in imparat si proletar: Si-n toata omenirea in veci acelasi om" ; in
Scrisoarea I: Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate"), dar in Ta tvam asi ea este prezenta, bineinteles, poetic dezvoltata, ca motiv dominant. Comentand textul, D. Murarascu scrie : Poetul imagineaza mai intai o fiica de rege, daruita cu toate bucuriile, divinizata de popor, si o pune in contrast cu o fata nascuta in mizerie, chinuita de mica printre comedianti si sortita sa fie aruncata intr-o zi la groapa comuna. Si totusi, intre cele doua fiinte e o desavarsita asemanare : AĞdoua vieti in doua inimi, dar o singura femeieAğ" {op. cit., p. 307). Observatia criticului este, credem, numai in parte acceptabila intrucat are in vedere sensul literar al textului, si nu transgreseaza planul structurii de suprafata, pentru a sonda profunzimile ideatice ale celebrei formulari din titlu. intr-adevar, poezia este structurata antitetic, punand in contrast doua personaje feminine, de conditii existentiale diferite. Una, fiica gingasa de rege", salutata de oameni ca o pamanteasca zeitate", nascuta parca spre norocul tuturora" ; cealalta nascuta in mizerie obscura" si vanduta" de parinti pe-a pierzarii cai" ; una, care poate sa prefaca codrul in gradina, intristarea-n bucurie", bucuria-n fericire", care poate sa scoata grau din pietre si palate din ruina", care, insufletita de credinta, isi indreapta" spre ceruri" ochii ei cei umezi" ; cealalta, fara a intelege blandul cuvant de mangaiere/Din paginile unse a sfintelor scripturi", fara credinta, cade in multime cu fata la pamant". Ultimul vers, concluziv - Doua vieti in doua inimi, si o singura femeie" - releva, indiscutabil, o asemanare, dar o asemanare corporal-gene-tica, material-organica, si nu o identitate substantiala, ideal-spirituala. Asemanarea dintre cele doua femei se afla la nivelul morfologiei biosice, nu la acela al structurii noesice sau enisice, exprimandu-ne in termenii teoriei biostructurale (E. MacovschI). E asemanarea dintre lacrima si roua, cum spune poetul. Dar intre lacrima si roua e o asemanare fenomenala, aparenta, nu o identitate esentiala; o asemanare relativa, nu o identitate absoluta. Si lacrima, si roua sunt apa, dar lacrima implica, pe langa unele elemente intalnite in roua proaspata a diminetii, si ceva inefabil, de ordin psihic, spiritual, de negasit in roua.
Ideea poetica a textului eminescian se poate releva, in toata plenitudinea ei, numai luand in considerare sistemul relatiilor imagistice ale intregului scenariu" textual, cu implicatiile lor conotative, puse sub semnul relatiei Brahman - atman, continuta in formula Tat tvam asi.
Cele doua femei aduc in lume, in temporalitate, doua vieti, doua scantei din eternitatea Fiintei Absolute, ascunse in doua inimi (Doua vieti in doua inimi"); altfel spus, fiecare din cele doua fiinte are in inima un atman, adica un fragment din incogitabilul si eternul Brahman. Sesizarea acestui Sine ideal, din propria fiinta, si cultivarea lui sunt operatii ce se afla sub semnul libertatii de manifestare, sunt acte intime de deliberare, specific-diferentiatoare, anti-entropice, ingemanate in actul de credinta. Una din femei are intuitia scanteii eterne din inima sa si o cultiva, prin experimentarea unui ritual de purificare si iluminare mistica, cu alte cuvinte, prin credinta si rugaciune: Rapita de duiosul organelor avant,/Pe cartea cea de ruga aluneca-a ta dreapta,/Iar ochii tai cei umezi la ceruri se indreapta". Prin credinta si rugaciune, aceasta femeie devine o initiata", al carui atman, dupa experienta vietii fenomenale, se va uni (contopI) cu Fiinta Primordiala. Cealalta femeie nu ajunge la intuitia propriului atman, a Sinelui" adevarat. Materialitatea existentei sale fenomenale o apasa cu o greutate strivitoare, ea nemaiputand astfel a intelege ceea ce e dincolo de aparente, incapabila fiind de credinta si rugaciune, condamnata a urma legea transmigratiei infinite (samsarA):
Ea? De-o intra in templu, sub negre boltituri Al mortii spirit doara il simte in tacere, Caci nu intelege blandul cuvant de mangaiere Din paginile unse a sfintelor scripturi.
Ce-nseamn-acele candeli ce ard in orice colt Sub chipuri mohorate cu adanci si slabe fete ? Ce-nseamn-acea cantare patrunsa de blandete, Ce imple tanguioasa puternicile bolti ?
Portretul tinerei insufletite de credinta este realizat in tenta spiritualizata, ca o pamanteasca zeitate", incat, prin transfigurare ambiguizanta, ea capata atributele unei sfinte" prea frumoase, ducandu-ne cu gandul la chipul patruns de blandete al Fecioarei Maria, din iconografia crestina. in ambiguizarea acestui portret, ca, de fapt, in ambiguizarea intregului text, un rol important il joaca un indice de poeticitate specific venit din aria semantica a teologiei crestine. Este vorba de insertul unei rugaciuni, in acea parte a poeziei care surprinde inaderenta celei nascute in mizerie obscura" la tainele cantarii patrunse de blandete", Ave Maria.
Astfel, insertul mentionat apare ca un citat (element de intertextualitate propriu--zisa): Rugamu-ne-ndurarilor,/
Luceafarului marilor!/Din valul ce ne bantuie/ inalta-ne, ne mantuie ! /Privirea adorata/Asupra-ne coboara,/O, maica prea-curata/Si pururea fecioara,/Marie ! ".
Deschizand o paranteza, mentionam ca, printre exercitiile cu scop didactic consemnate de Eminescu in anii formarii sale intelectuale, se gasesc, in transcriere latina, si Pater noster, si Ave Maria (ms. 2276, ff. 6-13): Deispara Virgo, ave, gratie plena, Maria, Dominus tecum. Benedicta tu in mulieribus et benedictus fructus ventris, quia Salvatorem peperisti animarum nostrarum". in acelasi loc, apare si o varianta a cunoscutei sale rugaciuni: O sfanta Marie! Regina tarilor/ Si scutul soliilor/ Nadejdea corabiei/ Si pavaza sabiei./ Limanul sarmanilor/ Si soarele anilor/ O maica-ndurarilor/ Luceafar al marilor/ Ne da bucurie/ Sfanta Marie/ O sfanta Fecioara Marie" (vezi si G. Calinescu, Opera lui Mihai Eminescu, voi. II, Bucuresti, 1935, p. 28).
Cum usor se poate observa, portretul fiintei feminine cu infatisare de pamanteasca zeitate", (fiica gingasa de rege"; sfanta cea frumoasa", un popor ar plange () dupa sufletul tau dulce, dupa sfanta cea frumoasa"), din Ta tvam asi, imprumuta atribute ale Madonei christice, ale Fecioarei divine, din varianta de rugaciune reprodusa (O sfanta Marie! " ; regina tarilor" ; limanul sarmanilor"). Suntem deci indreptatiti sa vedem o analogie intre portretul Sfintei Marii, din rugaciunile mentionate, si portretul femeii insufletite de credinta, din Ta tvam asi si, in continuare, sa intuim, in aceste portrete, arhetipul, paradigma mantuirii sufletului intru absolut.
Aceasta postuma eminesciana este interesanta, in mod deosebit, din perspectiva procesului modelarii poetice a unui motiv, preluat din vechea gandire a Upanisadelor, intr-o viziune noua, originala, cu marcate accente crestine. Ambiguitatea portretului fiicei gingase de rege" (aparitie materiala/spiritualitatE) induce interpretarea poeziei Ta Twam asi ca textualizare a modalitatii de depasire a limitelor existentei asa-zis reale (fenomenalE) prin credinta, intr-o realitate spirituala de dincolo de aparente, modalitate, cum s-a vazut, inspirata de ideea brahmanica a identitatii esentiale dintre Tot si Parte (Brahman si atmaN). intrebarea fundamentala a filosofiei indiene viza modul in care Sinele poate iesi (atmaN) din fiinta supusa nelimitatei transmigratii, pentru a se uni cu Fiinta Primordiala, intrucat vesniciile se fauresc vesnic si pier vesnic, urmandu-si una alteia, incat fiintele sunt mereu prinse in cicluri de suferinte si dorinte chinuitoare; deci cum si pe unde sa te furisezi in afara? Cum poti evada din existenta", dupa cum se exprima N. Steinhardt, in Jurnalul fericirii, caci universul, asemeni camerei galbene, din romanul lui Gaston Leroux, e un sistem inchis, ale carui limite nu pot fi, logic, depasite. Vechii indieni credeau ca au gasit solutia evadarii" in practicarea tehnicilor initiatice (fakiriste, .oculte, tantrice, yoghine, magicE) de identificare si cultivare a Sinelui propriu (atmaN). Cel astfel initiat s-ar putea contopi, dupa moarte, cu Brahman. Eminescu modeleaza acest motiv vechi indian al accederii la Absolut in asa fel incat ne lasa libertatea sa intelegem ca accederea fiintei trecatoare la divinitate ar fi posibila pe calea transcendentei, a unei a doua nasteri (in duH), prin dreapta credinta, asemeni gingasei fiice de rege" din
Ta twam asi. Imaginea femeii de pe strada", prin contrast, ar fi simbolul ratarii sansei de reintegrare in identitatea esentiala, urmare a opacitatii in fata Absolutului, abia soptindu-ni-se, imposibil de intuit, fara o metanoizare a eului. Ea ramane o scanteie ce-a pierit fara urma", altfel spus, o ratare in procesul de transfigurare a realitatii, de transgresare a acesteia, prin asumarea sacrului. Cele doua fiinte sunt identice ca aparenta materiala (biologica), dar nonidentice ca aspiratie transcendentala. Opozitia nu vizeaza, in opinia noastra, discrepante de ordin social, distinctia sarac/bogat avand ca functie simbolic-poetica sublinierea unei diferente spirituale, nu materiale : Nu. Nici maiestatea mortii nu sfinteste pe sarac".
Motivul dominant al poeziei, asa cum ne indica titlul, este de natura filosofica, fiind prelucrat, poetic, de Eminescu, in spirit crestin, intr-un text nu intrutotul finisat, care obscurizeaza, poate, procesul surprinderii semnificatiei unificatoare, de ansamblu, a sintagmei-titlu.
Putem spune despre aceasta poezie, in spiritul unei maxime apartinand lui Borges, ca, arta fiind, este iminenta unei revelatii care nu se produce. Daca n-ar fi asa, randurile de mai sus nu ar fi avut motivul de a se infiripa.
