![]() |
Scrisoarea I - o sinteza a temelor universului eminescian |
![]() |
SCRISOAREA I - comentariu (referat) |
![]() |
Scrisoarea I poemul |
![]() |
Scrisoarea I - comantariu literar |
![]() |
M. Eminescu, Scrisoarea I - Particularitati stilistice |
![]() |
Conditia geniului in poemul filozofic Scrisoarea I de Minai Eminescu. |
![]() |
SCRISOAREA I - Poem filozofic - Portretul savantului |
![]() |
SCRISOAREA I - STUDIUL TEXTULUI |
![]() |
SCRISOAREA III - STUDIUL TEXTULUI |
|
Partea a cincea a textului priveste accesul omului la acest adevar. Omul nu accede la cunoastere si de aceea viata ii apare ca o enigma vesnica, desi mereu escaladata. Motivul sortii oarbe reveleaza lipsa de sens a caducitatii. Viata e o suprema ironie: daca eternitatea" stelei va sfarsi ca frunza-n vantul toamnei, cum sa nu fie val sub vantul soartei multimea de efemeride (Ce-o sa-i pese soartei, oarbe ce vor ei sau ce gandesc? / Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc."). Val, vant - simboluri ale zadarniciei; de la biblicul Ecclesiast viata e o goana dupa vant. Toata scara" umana e doborata de trecere, a carei expresie devine mecanica sortii. Perspectiva desertaciunii, motivul dominant in partea a cincea, e ilustrata chiar de soarta batranului dascal. Abisala relativizare, caci insasi mintea ce-a cuprins inceputul si Sfarsitul intimplarii" numita viata" se supune zadarniciei ei. Desigur, geniul accede la viata reala, aceea a spiritului, la Lumina-Gandire (al carei termen analog e astrul noptiI), viata al carei continut" e Cunoasterea unei supratranscendete: eterna pace; el stie ca toate mor, alergand precum raurile spre aceasta mare" care nu se umple niciodata (ca in imaginea ecclcsiasticA). Abstras in Gandire, batranul dascal nu poate decat sa recada din acest plan in existenta, in iluzie, iar iluzia lui e nemurirea, pe care si gloata o postuleaza inconstient. Cunoasterea insasi, atunci cand urmareste un scop terestru, parasind existenta ei in sine, transcendenta ei Lumina, devine sursa unei iluzii, surprinsa cu tandra ironie (O, sarmane!"). Ipostaza suprema a iluziei nemuririi e creatia - o desertaciune -, pe de o parte fiindca spiritul e refuzat in aceasta lume, pe de alta parte fiindca Universul si Gandirea insasi se vor sfarsit Trei argumente imping in zadarnicie speranta de eternitate a batranului dascal. intai, nici acesta nu-si poate cunoaste propria viata, e dispersat, caci timpul fragmenteaza personalitatea; ca orice om, el se uita" mereu pe sine (neexistand cu adevarat decat in impersonalitatea ganduluI), asadar va fi irecuperabil ca unitate pentru cineva. Ardoilea argument al zadarniciei e inaptitudinea spirituala a multimii, de unde ineficienta geniului in lume. Suflul cunoasterii, viata gandirii care palpita in opera, dispare ihtr-un fel de arhiva prafuita; cugetari rostind adevarul ultim devin nota bibliografica obscura, fiindca posteritatea e incapabila de discernamant. Motivul desertaciunii intersecteaza argumentatia (Mana care-au dorit sceptrul uiversului si ganduri / Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scanduri"). Nici in ipostazele lor supreme, actiunea sau cunoasterea nu deschid vreo cale de a te sustrage mortii. Desertaciunea desertaciunilor e laitmotivul meditatiei din, aceasta epistola, mai aproape de izvorul stravechi al filosofiei decat ne-am putea inchipui: Caci toti au aceeasi soarta: cel drept ca si cel pacatos, cel bun ca si cel rau, cel curat ca si cel necurat ()" (EcclesiastuL). Al treilea argument al zadarniciei e tirania vanitatii, care surpa Orice valoare, un rau secund, impletit cu cel dintai, al mortii, » avand aceeasi straveche viata literara: Este un mare rau in tot ceea ce se face sub soare, caci toti au aceeasi soarta si pe langa aceasta inima oamenilor este plina de rautate si nebunia in inima lor dainuieste toata viata lor si se duc in acelasi loc cu cei morti" (EcclesiastuL). Satira eminesciana e aici rece, nu incandescenta ca in Scrisoarea III, nici dipretuitoare ca in Glossa, ci doar constatativa. Marea opera va ajunge tribuna micilor vanitati, iar cu sprijinul ignorantilor, va sfarsi in anecdotica biografica: Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit." E dovedita inaptitudinea morala a omului pentru cunoastere, incapacitatea lui de obiectivare. Gandirea exceptionala nu patrunde in ungherul unor scrieri", cum spera batranul dascal, ci ramane afara, pe taraba academica" a vanitatii, marfa" a unor profitori ai spiritului si la dispozitia oricaror neinitiati. Nimic nu poate fi transmis, totul cade in uitare, un alt chip al mortii. Zadarnicia creatiei exceptionale infatiseaza pesimismul eminescian cel mai intunecat. Poetul dezvolta ordonat" dez-iluzionarea cu privire la propriul destin. Mintea obosita de cugetare la stingerea lumanarii isi vede din imperiul Gandirii propria capcana existentiala ironica in ipostaza lumeasca a batranului dascal. Am putea spune ca in Scrisoarea I Eminescu demonteaza propria conceptie despre singularizarea olimpiana a geniului in pigmeica lume comuna. in celelalte Scrisori deziluzia se sprijina pe un termen antitetic, polul plus, prin care sensul e salvat: idealul artistic, politic, erotic. Incompatibilitatea cu lumea comuna impune retragerea din ea ca in Luceafarul In Scrisoarea I, Gandirea aduce geniului ironicul omagiu de a^l vedea cazand in capcana comuna a iluziei, iar retragerea lui in impersonalitatea Gandirii e episodica, nu poate dura mai mult decat raza", o clipa in eternitate. Genii ori neghiobi, indivizii, ca si specia, ca si cosmosul, ca insasi neintrerupta succesiune a lumilor demonstreaza uniformitatea a tot ce exista sub semnul mortii, al intoarcerii in noaptea cea mare a Nefiintei. S-ar inalta deasupra acestui ocean de umbre subintelegerea unei luciditati filosofice totale si unei feerii a imaginarului, prin care e netezita calea spre adevar (lumina fecioara" a lunii conduce" la eL). Privirea atotcunoscatoare se reintoarce in final catre splendoarea noptii, care nu paleste, chiar daca sursa farmecului ei - astrul suveran - e o pecete a mortii; dimpotriva, un nou detaliu o potenteaza: e o noapte de primavara. Poate ca doar aceasta frumusete iradianta, a noptii si a gandului, in pofida oricarui mesaj filosofic, ar fi ancora prezentei noastre in lume, scopul respiratiei in timp. La sfarsit, persistenta e melancolia senina a unei minti lipsite de iluzii, contempland vraja universului, dincolo de care ea stie ca nu mai exista nimic: intre ziduri, printre arbori ce se scutura de floare, / Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare!".
Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.
Politica de confidentialitate
|