Repere: Viziunea asupra iubirii si a naturii. Compozitia. Specificul tablourilor poetice. Versificatia. intre "Sara pe deal" si o "noapte bogata", intre un fonetism devenit celebru ("sara") si un epitet mai nealuat in seama ("bogata") de desfasoara o idila fermecatoare, o poveste, de fapt eterna poveste de dragoste, aici sublima, caci este imaginara. Pe aceasta tesatura, care s-a alcatuit dintr-un monolog de mare intensitate lirica si numeroase pasaje descriptive, si-ar gasi locul o "broderie" epica delicata, sugestiva, galanta, ca un gobelin bucolic, cu pastorita si pastori iubitori si candizi.
Textul epic este imaginar? "poveste" - intalnirea nu se consuma in timpul si in spatiul evocat decat in imaginar, fantezie ori reverie, ca proiectie a personajului liric: el stie ca sub un salcam il astepta "draga" sa - ca in cantecul popular - ii banuieste iubirea facuta din "dor" si din "ganduri". El insusi isi marturiseste in limbajul popular vechi si mereu proaspat "Sufletul meu arde-n iubire ca para", pentru ca mai apoi, in acest vis treaz care este reveria, sa proiecteze pentru viitorul apropiat ("in curand") un scenariu al iubirii fericite, candide, senine.
Jocul timpurilor verbale devine extrem de subtil din pricina vecinatatii complementelor de timp: e vorba de un prezent care se va desfasura in viitor: "in curand amuteste". Nu este de neglijat factorul timp. "Scenariul" imaginat se va desfasura "ore-ntregi", totul e proiectat in viitor si topica inversa lasa sa se intrevada un lent si fastuos ceremonial ("spune-ti-voi", "sta-vom"). Fata draga va auzi declaratia de iubire, apoi pasiunea va deveni tandrete si, "surazand", cei doi vor adormi. Este aici o antonimie de subtext intre sugestia de vechime (salcamul, stresinile, clopotuL) si prospetimea ardenta^"ca para"), dar traditionalismul lui Eminescu si substratul schopenhauerian duce la intelegerea ca "toate-s vechi si noua toate", instinctul e acelasi, este etern si e mereu proaspat". Fara a sti daca idila s-a si actualizat, aflam ca in final ea se dizolva in somn, "vom adormi"), ca si in "Dorinta".
Cum poezia este datata 1885 si nu a fost tiparita nici in editia Maiorescu din 1883, avem motive sa credem ca a fost slefuita de autor in perioadele bune, de ragaz, pe care Ie-a mai avut dupa imbolnavire, constient fiind de filozofia raului in lume si a durerii ce urmeaza vointei de a fi. El proiecteaza deci - ca un memento - icoana satului, a mediului pas|oral mereu vechi, dar etern, unde sacralitatea isi face necontenit simtita prezenta sub un astru tutelar - "sfantaluna" in muzica ritualurilor divine (clopotul, toacA) si totul este invaluit in "fum", dupa cum la unii poeti nordici peisajul e invaluit in ceata. Limpezimea taioasa nu este apanajul romanticilor.
Tabloul naturii si al satului este deci incetosat, melancolic, evocat melodios dar "ostenit" (ca si siluetele oameniloR). Mare iubitor al traditiei romanesti, Eminescu nu poate incheia pesimist o iubire mistuita de dor, dar in final ardenta se ostoieste si asta o spune verbul "surazand" pentru ca totul - peisaj si oameni - se destrama intrand in somn. Sfarsitul scenariului este acelasi din "Dorinta". S-a vorbit de structura pe doua planuri - cel al iubirii si cel al naturii: "Stele nasc umezi pe bolta seninayPieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina". Dar dualitatile sunt mult mai numeroase: planul realului si cel al imaginarului, visului, reveriei; al prezentului si cel al viitorului; al aproapelui si cel al departelui; al uranicului si cel al teluricului; al imposibilului si al posibilului.
Din punctul de vedere al proiectatului, promisului, dar vesnic amanatului moment epic, am putea vorbi de o "opera deschisa", in ritualitatea unor elemente epice. Din punctul de vedere al monologului liric rezolvarea este subtil filozofica. Pentru a feri candida idila de ideea de dezamagire ori de aceea de desertaciune, poetul aboleste lucidicatea si instaureaza domnia Regelui Somn - ca sa vorbim metaforic si pentru a aminti de un mare poem postum "Muresan". Obligat sa-si decline identitatea, Regele Somn se defineste filozofic:
"Eu? Eu sunt fericirea vietii pamantene".
GRILA PENTRU STUDIUL TEXTULUI
- curentul literar, romantismul;
- genul literar: liric;
- specia literara: idila cu secvente de pastel;
- teme literare principale: iubirea si natura;
- teme secundare: timpul, satul romanesc;
- motive literare specific eminesciene: stelele, luna, nourii, salcamul (amintit de trei orI), dorul, frunza;
- imagini auditive: sugerate de cuvintele "buciumul", "clopotul","toaca" sau de versurile "Apele plang clar, izvprand din fantane", "Scanteie-n vant cumpana de la fantana";
- imagini vizuale - sugerand intuneric si lumina proiectata de lumea siderala: "stelele le scapara-cale", "luna trece", "raza", "nouri";
- epitete: "(lunA) sfanta si clara", "(clopotuL) vechi", "(stresinE) vechi","vechiul (salcaM)";
- personificari: "apele plang", "stelele nasc";
- aria semantica a melancoliei: "jale", "plang","dor","murmura", "vechi";
- aria semantica a vietii pastorale: "clopotul", "turmele", "fluiere", "stana", "camp", "satul";
- sugestia spatiului mioritic (plaiul romanesc ondulat, deal- valE): "Sara pe deal buciumul suna cu jale", "Valea-i in fum, fluiere murmura-n stana";
- sugestia sacrului (Absolutul/Transcendentul care coboara): panteismul; harul divin in cer si pe pamanT) : "Luna pe cer trece-asa sfanta si clara", "toaca rasuna mai tare^Clopotul vechi imple cu glasul lui sara";
- ipostazierea iubirii (se remarca limbajul popular si prezenta Arborelui vietii, ca Arbore tutelar/ocrotitor, intimitatea permanenta cu elementele naturiI): "Sub un salcam, draga m-astepti tu pe mine","Ore-ntregi spune-ti-voi cat imi esti draga", "ne-om razima capetele unul de altul", "Sufletul meu arde-n iubire ca para";
- structura: doua planuri: cel subiectiv si cel obiectiv;
- compozitie: sase catrene;
- prozodie: rima pereche, 12 silabe, ritm - un coriamb (sau peoN) doi dactili, un troheu:
