Idila
Dorinta este reprezentativa pentru tema iubirii, fiindca in ea poetul realizeaza imaginea ideala a iubitei pentru a defini iubirea in poezia Atat de frageda.
Ideea este ca dorinta nu este abstracta, ci determinata de imaginea iubitei, care ramane in constiinta poetului, si dupa ce iubita a disparut din viata lui.
Idila este construita pe seria de imagini reprezentate in constiinta poetului de dorinta de a actualiza prezenta iubitei printr-o idila imaginara.
Cadrul este romantic, in mijlocul naturii: Vino-n codru la izvorul/ Care tremura pe prund, / Unde prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund". Metafora prispa de brazde" sugereaza printr-o subtila analogie felul in care obrazul iubitei ascuns sub val este descoperit, asa cum obrazul naturii, a pamantului muma, este ascuns sub crengile plecate,-dar este cunoscut de ochiul constiintei "poetului: Sa-ti desprind din crestet valul / Sa-l ridic de pe obraz". Metonimia Iar in par infiorate / Or sa-ti cada flori de tei" atribuie delicat naturii rolul de a o mangaia pe iubita, fiindca dorinta poetului se transfigureaza prin flori in iubire.
Imaginea iubitei este idealizata romantic prin transfigurare: Fruntea alba-n parul galben / Pe-al meu brat incet s-o culci". Iubirea aduce o evaziune intr-o stare de vis, unica: Vom visa un vis ferice, / ingana-ne-vor c-un cant / Singuratice izvoare, / Blanda batere de vant".
Iubirea declanseaza momentul de armonie si echilibru al lumii, este punctul, din care se regenereaza universul: Adormind de armonia / Codrului batut de,ganduri / Flori de tei deasupra noastra / Or sa cada randuri, randuri". Dorinta devine o subtila metonimie a legii iubirii, ca lege generatoare a armoniei si echilibrului. Starea afectiva ni se comunica prin subtile metonimii: izvorul care tremura", infiorate fiori", codrului batut de ganduri".
Dorinta devine o subtila metafora a amintirilor, a viselor, a puterii de a crea, a lumii si a omului, a armoniei si echilibrului, a conceptului romantic de lume ca univers afectiv.
