Motivul chemarii in codru, paradis care conditioneaza fericirea, deschide poemul setei de iubire desavarsita. Locul e un ascunzis in singuratatea vasta a padurii, a carei umanizata delicatete ocrotitoare este singura potrivita vrajei ce stapaneste sufletele AĞindragostite: jzvorul tremura pe prund, crengile plecate ascund prispa cea de brazde, florile de tei vor cadea infiorate. Natura insasi nu-i decat fior si tandrete. intalnirea e fara cuvinte pentru ca patrunzand in tacerea sonora a codrului, indragostitii imprumuta la randul lor blandetea acesteia ca pe un altfel de limbaj.Ridicareaa vaJujuit^d_ereaJlqrijor de tei in parul iubitei, chipul ei aureolat de galbenul ppdoabeiflorale, plin de lumina, senzualitatea nevinovata a imbratisarii, sunt dorite cu intensitatea linistii interioarej adanci, dobandita prin evocarea locului privilegiat: codrule (De_ la conjunctivul dorintei", care modeleaza strofa. a douajSe trece ia certitudinea indicativului din urmatoarele strofe, altefnand cu atemporalul gerunziu (lasand, adorminD)Jj>erechea e treptat eliberata de timp si de identitate. Visul de dragoste ii absoarbe pe cei doi in feeria muzicala a naturii. Perfecta armonizare cu intreaga fire transpare in constructia ingana-ne-vor c-un cant, e ca si cum natura ar prelua diafanul acord al perechii indragostite. Aceasta trecere, pregatita de ritualul intalnirii, se face prin vis. Visul ferice nu este, desigur, un termen propriu, el preceda adormirea , de asemenea termen figurat. Visul e starea prin care perechea accede la eternitatea universului.|Prin iubire omul reintra in armonia primordiala, altminteri pierduta,. Adormirea constiintei comune (mereu dureroase, fiindca e oglinda imperfectiuniI), gratie RuxitaUijdephne a sufletelor contopite,, reface edenul, perechea putand sa (dispara sub ploaia galben-aurie si inmiresmata a florilor de tei. cazute randuri-randuri, eliberata nu numai de timp dar si de spatiu. Locul tainic in care e ascuns visul ferice permite o magica trecere spre o alta lume, sub cupolele codrului mereu fosnitor, ca si cum ar fi preluat gandurile, lasandu-le celor doi in schimb seninatatea lui netulburata, ca un somn in parfumul teiului - alt agent magic al iubirii.
Descifram astfel esenta mirifica a codrului, numit la inceputul si la sfarsitul poemului. in mod progresiv imaginea codrului capata amploare - de la functia de determinant spatial general la metafora personificatoare din final.
Ca in multe poezii eminesciene pe aceasta tema, elementele cinetice prefac un posibil peisaj intr-o inlantuire ritmica de miscari naturale ametitor de linistitoare. Fericirea suprema a iubirii e pacea care covarseste toata faptura. intalnim in
Dorinta o adevarata mistica a naturii si a iubirii. Perechea dispare in final, imperceptibil confundata cu sufletul vegetal. Ea pare imbratisata de codru prin florile de tei, o imagine vizuala, olfactiva, tactila, trecuta intr-un timp nelimitat.
Intensitatea dorintei" de iubire, reflectata verbal de initialul imperativ Vino, de repetitia anaforica a marcii conjunctivului, se preface, sub miscarile diafane cu sonuri dulci ale apei si vantului, in imobilitatea perfectei contopiri cu nemarginirea.
Poezia a fost publicata in Convorbiri literare la inceputul toamnei lui 1876, impreuna cu alte poeme, intre care Lacul, de care se apropie ca viziune a implinirii imaginate in beatitudinea respiratiei silvestre: Vantu-n trestii lin fosneasca. / Unduioasa apa sune!"
