n. 1672 (?), Prigoreni, Tg. Frumos - m. 1745 (?).
Cronicar
Mama, Catrina, era fiica marelui boier Iordache Cantacuzino; tatal, «om nou», se pare tot grec de origine, moare de timpuriu.
Familia, in urma unei incursiuni poloneze care distrusese conacul, se refugiaza in Tara Romaneasca, la rudele cantacuzine, unde ramane timp de patru ani. intors in Moldova, NECULCE se afla rareori in primul plan al vietii politice; exceptie fac domniile lui Antioh si
Dimitrie Cantemir, a caror ruda devenise prin casatoria cu nepoata lor de sora. Hatman in timpul celui din urma, este nevoit sa pribegeasca in Rusia dupa lupta de la Stanilesti (1711). Prudent, se intoarce in tara abia dupa noua ani - doi petrecuti in Rusia si sapte in Polonia- si numai cu firman de iertare de la Poarta. Repus in drepturi, va ocupa, pana la sfarsitul vietii, diverse dregatorii, si, aproximativ din 1733, incepe sa-si scrie cronica, Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. Opera mai mult de memorialist, Letopisetul este precedat de 42 de legende istorice (O sama de cuvinte), reprezentand prima culegere de folclor romaneasca. Bucurandu-se de o larga circulatie si fiind un permanent izvor de inspiratie pentru scriitori, legendele au consolidat faima lui NECULCE Dar cronica, in intregul ei, prin exceptionalul talent de povestitor al autorului, ramane o opera de seama a literaturii romane si, prin caracterul firesc, «popular», al discursului, o piatra de temelie pentru formarea lb. noastre literare.
Trecand de la prelucrarea de documente si marturii orale la memorii si apoi chiar la jurnalul direct, Letopisetul lui NECULCE este strain oricarei incercari persuasive. Daca ilustrul predecesor,
Miron Costin, a dorit sa impuna posteritatii propria imagine, structurand in cronica sa o personalitate nu totdeauna fidela realitatii, aceasta nobila duplicitate lipseste cu desavarsire talentatului sau urmas, iar legenda „bunului batran", a „sfatosului intelept", pe buna dreptate azi spulberata, nu se datoreaza intentiilor mistificatoare ale lui N., ci relei lecturi a inaintasilor. Nici o clipa cronicarul nu vrea sa se arate mai bun decat este, nici o clipa ispita moralizarii nu-1 tulbura; invocarea dreptatii divine ramane un gest pur mecanic in slujba rafuielilor personale. De fapt, candid, insusi ni se marturiseste ca un om al timpului sau: „ca di vremi ca cei mari, stapanii nostri, imbla amagindu-sa unul pi altul pentru lacomie si cinstea acestii lumi si calca pravilile si legaturile cu giuramantul celi adevarate, dar noi cesti mici, vadzand pi cei mari, cum li vom tine, sau cum ne va da Dumnadzau bine sau spori sau bisug ?" Dragostea de tara a cronicarului nu trebuie pusa la indoiala: fara a fi teoretizata, ea se manifesta mai ales prin solidaritatea pe care i-o ghicim cu destinu-i oricat de zbuciumat, prin transformarea pamantului ei intr-un centru al lumii in jurul caruia se invarte mapamondul. La fel, nu dorinta fatarnica de a aparea „democrat" in fata posteritatii il mana pe NECULCE sa planga „prostimea", caci ori de cate ori are prilejul el isi apara in mod deschis interesele de clasa. Dar structurala sa lipsa de prejudecati, vremurile neiertatoare care, sub permanenta amenintare a mortii, mineaza din adanc conventiile sociale, interesul egal raspandit de ochiul sau de scriitor asupra a tot ce inseamna viata il fac ca, atunci cand razboaiele, molimele, foametea se lasa peste Moldova, sa ne vorbeasca sincer indurerat de „bietii oameni", de suferinta umana, una si aceeasi pentru toti. La randul lor, „vaicarelile" nu sunt stereotipiile unui batran siret, ci fatise, zgomotoase izbucniri de indignare. Caci Letopisetul, daca nu construieste pentru noi o personalitate, prin fiecare pagina ne dezvaluie un temperament. NECULCE este prapastios, sensibil, temator; furia si revolta, repede aprinse, curg odata cu cerneala pe paginile cronicii. De altfel, pamfletul este la mare cinste, expresie a starii psihice aproape permanente a scriitorului, care nu incearca nici un moment sa se disimuleze: „rautatile" lui NECULCE sunt expuse la vedere, savurate pe indelete. Iata cum talmaceste el omagiul pe care un vizir turc il aduce dusmanului sau exceptional de viteaz: „Si iesind acel ghenarel neamt den cetate, l-au imbracatu vizirul cu caftan si cu mari cinste l-au slobodzit, de s-au dus la tabara ce mari nemteasca, cu dobi si cu surle dem-preuna cu tot oamenii lui, dzicandu-i vizirului: «Aferim, sluga buna si credincioasa! Macar di s-ar afla om harnic si drept ca tine si la imparatia noastra! Cu putine oasti sa stai sa te bati cu atata puteri atata vreme!» Si dupa ce-au marsu la nemti, inca mai mari cinste au dobandit. Dzic unii sa hie dat vizirul bani sa s-inchine si sa hie fost cu stirea imparatului nemtesc, si vizirul inca sa-s faca obraz despre imparatul turcescu. Ca tabara ce mare nemteasca si de intre niste balti la loc tari iar turcii nu cutedza sa marga la dansii, si nemtii asisdere nu cutedza". Prin naivitatea sa, mecanismul imediat al insinuarii, ajuns pana la urma tic, isi pierde virulenta devenind aproape amuzant. De altfel tot Letopisetul apare ca o nesfarsita insiruire de zvonuri, de vorbe strecurate la ureche, pe care pana cronicarului abia mai pridideste sa le noteze. Tonul este mereu „cartitor". Dar ceea ce il intereseaza indeosebi pe cronicar este nota de senzational. Tot ce iese din comun, toate brustele rasturnari de situatie, il atrag, si el pare incapabil sa li se impotriveasca. Realitatea, ne spune mereu N., nu este doar ceea ce pare sa fie, ci fiecare fapt are in spatele sau un ce misterios, o a doua fata, expresiva si dramatica, si mai ales ea merita interesul nostru. „Zic unii" este umbra de poveste a fiecarui eveniment. „Atuncie, pe acie vreme, era un ficior de mazil, de-1 chema Davidel. Slujisa in Tara Lesasca, de agiunsesa rohmistru, si era la cinste mare. Ave ceteala, pravila mare, si nu stiu ce i se pare lui, ca imbla pentru domnia Moldovei. Intaiu au scris la nemti, de inchina tara, apoi au fugit de la Iesi in Camenita. Din Camenita s-au dus cu carti la hanul s-au dzis catra hanul ca, de i-a da oaste sa marga cu dansul, s-a inchina: cata tara si cetati a Moldovei au luat lesii, toate s-or inchina la dansul. S-au marsu hanul singur cu dansul de au pradat in Tara Lesasca, si nemic den cate au dzis n-au fostu. Ce margand si hanul cu-mparatia la oaste la Varadin, au marsu si el. S-au grait hanul vizirului, si era numai sa-1 puie domnu in Moldova. Numai, prindzand de veste Dumitrasco beizadeao, au spus vizirului ca acela-i un om nebun, nu este de domnie. S-ase au lipsit de n-au luat domnia cat s-ar rumpe un par". Dar aceste rezolvari ale ultimului moment, „cat s-ar rumpe un par", tin de melodrama. Ea domina mai ales inceputul cronicii si NECULCE are o arta neintrecuta in a pune in valoare „situatiile induiosatoare". O melodrama de cea mai buna calitate este scena uciderii lui Miron Costin. Insinuarile uneltitorilor, varsta inaintata a domnului care „de numai cat ii sosasa ceasul si lui", momentul de doua ori tragic din viata cronicarului, - „atunce-i murisa si giupaneasa" nevinovatia lui, care-1 face sa spere inutil in izbanda dreptatii, cruzimea gratuita a executorului - „si mult s-au rugat lui Macreiu sa-1 duca pana la Iesi, iar Macreiu, ca un om rau si de nimic, nu i-au fostu mila de sufletul stapanu-sau si s-au grabit de l-au omorat, ca de l-ar hi dus in Iasi, poate s-ar hi indreptat si n-ar hi perit" -, toate sunt cu abilitate scoase in evidenta, prudent dozate, si-1 simtim pe NECULCE la fel de induiosat ca si cititorul. Chiar si aceste sumare consideratii de pana acum sunt suficiente pentru a ne da seama ca interesul cronicii lui NECULCE este in primul rand cel literar. Cu totul altfel decat la Miron Costin sau Can-temir, din paginile ei nu auzim niciodata ridicandu-se glasul istoricului sau al ganditorului; NECULCE nu are pretentii de carturar, nu-1 obsedeaza originea neamului si trece usor peste enuntarea ei; mai mult, desi toate datele pe care ni le da sunt in marea lor majoritate exacte, NECULCE nu este interesat de marturia pe care trebuie s-o lase, de adevarul pe care trebuie sa-1 transmita. Pateticul „crede, cititorule", al lui Miron Costin, se transforma in seninul „cine va ceti si le va crede, bine va fi, iara cine nu le va crede, iara va fi bine; cine pre cum ii va fi voia, asa va face". Caci pentru NECULCE nu adevarul este ultima realitate, ci povestea: acesta este motivul, cauza fundamentala a existentei cronicii sale. In mod vadit cronicarului ii place sa scrie. Inevitabil eterogena prin continut, nesustinuta de o vointa formatoare, cronica se arata totusi inchegata si structurata. Unitatea de ton o da duhul mereu povestitor. Scrisul curge fara pauze, fara timp de respiratie, fara plictiseli; sub pana lui NECULCE totul se transforma in poveste: intamplari vazute sau inchipuite, uneltirile de la Poarta, fiscalitatea timpului, politica internationala. Niciodata interesul nostru nu adoarme, fiindca orice eveniment oricat de abstract, oricat de indepartat, coboara in „ograda" noastra, trezeste mania sau mila noastra. Cronicarul este o Seherezada si Letopisetul sau o alta O mie si una de nopti. Fiecare domnie este un basm si, ca orice basm, el este stereotip: „amestecaturi" la Poarta, mita, alegere, uneltirile boierilor din tabara adversa, mazilire - si jocul se reia neschimbat. Savoarea se afla insa in variatiile pe aceeasi tema, in chipul neasteptat prin care se manifesta schema prestabilita. Dar aceasta orologerie nu are menirea de a masura timpul abstract al istoriei, ci o durata subiectiva, si tocmai acest fapt da o structura complexa cronicii, o evolutie semnificativa naratiunii. Timpul netrait de martor, timpul pastrat in memoria colectiva se strange in legenda; la origine - era de aur a lui Stefan cel Mare. incet, apoi, vremea se deruleaza intrand in istorie. Totusi intamplarile, oricat de cumplite, pamfletele, oricat de virulente, isi pastreaza haina de basm. Este de fapt o sarbatoare a placerii de a povesti, si aici anecdota, portretul pitoresc, amanuntul colorat se succed fara intrerupere. Dar scurgerea vremii este distructiva, si feeria pierde tot mai mult din importanta (fara a muri vreodata) pentru ca evenimentul trait sa intre pe primul plan. Se intampla acum un fenomen unic in literatura noastra „veche". Paginile cronicii se transforma intr-un roman de cea mai pura factura moderna. Timpul subiectiv se dilata, isi pierde autonomia, durata sa fiind impusa acum de intensitatea trairii. Si personajul principal al acestui timp, intruchipat de Dimitrie Cantemir, va fi unul de structura moderna, o personalitate care se construieste sub ochii nostri, dar care, totusi, nu ni se dezvaluie niciodata. Credincios lui insusi, NECULCE nu aplica scheme prestabilite, nu abstractizeaza nici acum, ci se multumeste sa constate ca eroul sau isi schimba chipul dupa unghiul din care este privit. Aceasta moderna „pulverizare" are darul de a lasa o impresie de viata de neuitat. La inceput personaj de planul doi, urmarit la Poarta, in rivalitatea sa cu Brancoveanu, Cantemir acapareaza pana la urma scena intreaga. El apare mai intai ca un fermecator conviv, si -basm autentic - obtine o coroana prin maiestria-i de cantaret: „Atunce era un turcu, de-1 chema Smail-efendi, si era om de casa imparatului, din cei dinlontru. Si era si capichihaia hanului si ave bun prietesug acel turcu cu Dumitrasco beizade, fiiul lui Cantemir-voda. Ca merge de multe ori turcul la gazda lui Dumitrasco-voda, si-1 cinstie beizade (ca poate fi be si vin) si-i dzice beizade in tambura. Ca asa stie a dzice bine in tambura, ca nici un tarigradean nu pute dzice ca dansul. Si-i era foarte dragu acelui turcu". Dar iata, imaginea anterioara arata altfel, si NECULCE se grabeste sa o cheme din memorie, sa o suprapuna peste cea de acum. Mirarile si indoielile cronicarului ni se transmit, si Dumitrasco-Voda ne apare ca o personalitate deconcertanta, paradoxala, nu lipsita de mister: „Ca era atunce nerabdatoriu si manios, zlobiv la betie, si-i iesisa numele de omu rau. Iar acmu, viind cu domnia, nu stiu sa-si piarda numele cel rau: au doar mai la varsta venisa, au doar chivarnisisa viiata lui, unde nu era pace? Ca ase sa arata de bun si de bland! Tuturor use deschisa si nemaretu, de vorovie cu toti copiii." Dupa cateva pagini urmeaza alta succinta caracterizare, de mare subtilitate: Cantemir este „invatat", dar „intelept"; nu este lacom de bani, ci de faima: „Era omu invatat. Numai la giudecati nu pre pute lua sama bine, poate fi-traind mult la Tari-grad in strainatate. Lacomie nu ave mare, lucrurile lui poftie sa fie laudate." In mod vadit NECULCE admira sincer hotararile si actiunile domnului sau: abilitatea sa diplomatica, mai ales, intr-un veac al tuturor vicleniilor, ii reclama intreaga pretuire: „ si vadzand ca atunce trage toata crestinatatea bucuria si nadejdea crestinilor, adeca moscalilor, au inceput si el a sa ajunge cu crestinii si a-i instiinta de la Poarta. Si ase cu mestesug au scris la Poarta, ca sa-i de voie sa faca a sa agiunge cu moscalii si ce-ar vide si-ar intelege, de toate sa faca stire Portii. Deci veziriul, gandind ca va hi drept Portii datu-i-au si ace voie." Dar nu evo utia domnului il intereseaza pe N., ci reactiile omului Cantemir, si pe acestea le poate urmari in confruntarea cu evenimentele neobisnuite pe care vremurile primejdioase i le scoteau cu darnicie in cale. intamplarea nocturna cu „pasa Tighinei", plina de romantism, este un exemplu de miraculoasa conciziune, caci intr-o singura pagina se gaseste materia densa a unei nuvele. 30 de turci, sub comanda unui aga, se indreapta spre Iasi, pentru a ridica si a pune la adapost de armatele rusesti pe „turcii balgii". Crezand ca ii soseste mazilirea, Cantemir actioneaza temerar, ca un om al hotararilor repezi: „Si indata au si trimis de au facut spaima in targu, sa se pazeasca cum ca vine un podghez moschicesc sa loveasca targul. Deci s-au facut mare spaima noaptea in balgii si in tot targul, si fugie care cum pute, de s-au implut toata tara de spaima. Si s-au pornit si doamna la Cetatuie, iar voda au incalecat de au purces inaintea acelui aga cu 30 de turci: de a vede ca or sa-1 mazileasca, sa-i taie pre toti. Deci margandu si aflan-du-i dormind pre campu dencolo de Aron-voda, au navalit de i-au prinsu pre toti si au inceput a-i lega. Atunce au gasit la aga si cartile pasii ce scrie sa ridice pe balgii sa-i duca la Tighine, iar nu de mazilie. Deci cetind Dumitrasco-voda cartile, fiind luna, s-au cait ce-au facut si, poroncind sa-i sloboadza si sa li de inapoi ce le-ar fi luat, au si inceput a-i mustra, cu ce treaba man ei pre campu noaptea, la o vreme ca aceasta, fiind lucru de nepace, si nu i-au facut lui stire. Si el s-au gandit ca este podghiaz moschicescu." Urmeaza o inscenare abila, in care domnul Moldovei isi arata latura aventuroasa a firii sale, capacitatea de a se strecura din situatiile aparent fara iesire: „Iar Dumitrasco-voda s-au zabovit toata noaptea, facandu-s-a cerca podghiaz, si a doua zi iar au venit la Iesi. Deci atunce, la prinsoarea acelor turci, s-au tamplat de-au perit unu turcu de moldoveni. Deci voda au statut cu acel aga de au impacat lucrul pentru acel turcu si pentru acele ce dzice turcii ca le mai lipsascu, atunce noap-ta, cand i-au prinsu. Si i-au datu acelui aga Dumitrasco-voda o mie de lei, dzicand si turcul aga ca a lui vina este, caci au mas pre campu". Imaginea continua sa se imbogateasca. Destinul planeaza asupra acestei existente. Este poate singura data cand in paginile cronicii rasuna o nota tragica: „Tara sa bejenisa dintr-ace spaima ce sa facusa. Boierimea mai toti fugisa de pre langa dansul, de-i lasasa singur, socotind unii ca sa va mazili din pricina turcilor. Altii socotie ca or vini moscalii si or luoa tara, si n-a mai fi Dumitrasco-voda domnu stapan. Bucatele se scumpisain Iasi, ca nu aduce nime de nici o parte, fiind bejenii. Zlotasii fugie cu banii si la visterie nu aduce, in nedejdea moscalilor. Slujitorii numai ce ramasese vro cinci, sese steaguri de lefecii si siimenii din curte. Iara alti slujitori de tara, cine cum putusa, sa dusese si nu mai vinie nice la o slujba. Si feluri de feluri de spaime imbla". Aceasta personalitate complexa se afla in fata unei rascruci, daca nu a istoriei, in tot cazul a propriei existente. Si NECULCE este magistral in sugerarea dificultatii optiunii. Cateva cuvinte sunt suficiente pentru a ne da proportia zbuciumului domnului parasit de sfetnici si dregatori. La sfatul cronicarului de a urma indicatiile Portii „inca cu manie mi-au raspunsu, dzicand ca «voi toti va chivernisiti, ca sa ramaneti la crestini, si numai eu singur pentru voi sa ramaiu la pagani; ca v-am vadzut eu credinta ca ati fugit toti, si eu am ramas singur; pentru tara, n-or prada-o tatarii, ca moscalii acmu sosescu, si eu stiu pre bine ca n-or bate turcii pre moscali». Deci vazand si eu ca mi-au raspunsu ase cu scarba, m-am temut a mai raspunde, sa nu cumva cad in vreo primejdie a vietii". Este autentic raspunsul lui Cantemir sau doar o inventie tarzie a cronicarului, pentru a se disculpa pe sine? Din punct de vedere al desfasurarii naratiunii acest lucru nu are importanta, atat de logic, de firesc se prinde in ordinea evenimentelor. „Romanul" urmeaza mai departe, imbogatit cu alti eroi, cu scene de gen, cu evenimente dramatice, si din nou eroul isi arata alt chip, venit si el sa se alature mozaicului deja inchegat. in timpul luptei de la Stanilesti „plange si intreba in toata oastea, cine sa va afla un voinic sa iasa pe furis, sa se sloboada la Iesi, sa de stire doamnei sa fuga". Si iata-1 pe abilul, prudentul diplomat transformat intr-un aventurier cu porniri de adolescent, visand sa se deghizeze si, romantic, sa strabata o intreaga armata pentru a-si salva doamna: „Apoi Dumitrasco-voda, vadzand ca nu gaseste nimeni sa ispite el singur sa marga si cu Braha, capitan de darabani. Si-si gasisa si cealmale si haine turcesti sa s-imbrace, sa iasa noaptea din obuz, sa intre in oastea turceasca, ca doar ar pute strabate la Iesi la doamna, sa o iei si sa fuga." Cu un sigur instinct, NECULCE nu va dezlega nici pana la sfarsit taina personajului sau. in final il vedem pe Cantemir din nou schimbat, un alt chip vine si se adauga, fara a anula pe celelalte: „Ca i se schimbasa hirea intr-altu chipu, nu precum era domn in Moldova, ca precum era mai nainte, tanar, pre cand era beizade in dzilele fratane-sau, lui Antiohie-voda, inca si mai rau si iute la betie. Sa scarbie, si usa ii era inchisa, si nu lasa pre moldoveni nicaiuri din targu sa iasa afara, fara ocazul lui." Personalitate captivanta si misterioasa, Dumitrasco-voda se departeaza tot mai mult, pierdut de ochiul cronicarului in ceata timpului si a departarii. Dar aceasta drama se profileaza pe fondul luptei de la Stanilesti, a carei evocare este capodopera cronicii si o pagina de neegalat a literaturii noastre. NECULCE isi dezvaluie aici intreaga masura a talentului sau. Toate mijloacele vizuale si auditive sunt puse in slujba recrearii vietii; desfasurarea epica are un ritm propriu, bine marcat, impresionant: „Si indata s-au si ridicat cu obuzul de acole, de langa Casele Banului, si au purcesu in sus prin intuneric, de nu sa vede mana.
Si au marsu toata noaptea, si pan-in dzuo au agiunsu la Stanilesti, supt deal. Iar de focurile turcilor si a tatarilor era cuprinsa costisa pana pre suptu padure, tot campul acela, pana in Husi. Iar turcii si tatarii de la focu audzie hreamatul obuzului, si nemica nu sa clintie, ca cum ar fi niste morti in revarsatul zorilor." S-a remarcat puterea de inregistrare si de memorare a cronicarului.
Este de fapt o mare putere de retraire. Sub ochii nostri se desfasoara toata inceata inaintare, de fiara monstruoasa, a „obuzului moschicesc". „Moscalii la turci niciodata navala nu mai da, ce tot turcii da navala la moscali, pana isi istovie focul, si apoi iar sa da inapoi, iar moscalii tot catinel dupa dansii. Si sa largisa sireagurile cele de moscali, in lature, cat alergai cu calul; atata sa largisa moscalii de la carale lor. Iar cand au fost marti dimineata, turcii s-au stransu toti departe, si acolo s-au facut meteredzu si si-au asadzat toate puscile. Si au inceput a bate pre vrasmas, cat intunecasa lumea, de nu sa vede omu cu om, si sa vede numai para cum iesie din pusci. Ca cum ar arde unu stuhu mare, trestie, pe niste vant mare, ase sa vede focul iesind din pusci." S-a remarcat si marea modernitate a descrierii bataliei, pulverizata in nenumarate actiuni aparent incoerente, vazute mereu dinauntru, din punctul de vedere al ostasului simplu. Ca nu memoria este cea care are rolul principal ne-o dovedeste faptul ca pana la sfarsitul cronicii vom mai intalni descrieri de conflicte armate, unele la care NECULCE nu a participat. Dar chiar imaginate, maiestria narativa ramane aceeasi: „Mai pre urma iarasi s-au radicat turcii cu navala asupra cetatii, vadzand ca au iesit o sama de moscali din cetate. Si s-au si pornit turcii asupra moscalilor sa-i ie in unghi, iar moscalii s-au facut a fugi asupra vasilor si au lasat poarta cetatii deschisa. Iar turcii, cum au vadzut poarta cetatii deschisa, au lasat pre moscali de-a-i mai gonire s-au si inceput a intra in cetate. Si i-au lasat de-au intrat vo 4000-5000 si au slobodzit portile cetatii di i-au inchis. Si ase moscalii den cetate, fiind supus, au si-nceput a le da foc si din frunte si din coada, si den dos a le da bombi, pan-i-au potolit pre toti. Da sa de inapoi, portile cetatii era inchisa. Si cati n-au perit, i-au luat pre toti de grumadzi. Iar turcii cei ce ramases-afara, de n-apucas-a intra in cetate, i-au si aruncam lagumul. Atunce moscalii cei de afara, ce sa facus-a fugi, spre vasa, s-au si-ntorsu inapoi intr-insii a-i omori cati scapasa de lagum. Asijdere si moscalii di pre apa au prins a-i improsca cari s-apucas-a sa lipi de zidul cetatii, ca nu pute sa sa mistuiasca nici intr-o parte. S-au inceput moscalii a-i bate si di pe apa, cat i-au potolit, ca la 30 000 - 40 000 de turci". Neintrecut ramane mai ales NECULCE in surprinderea maselor de oameni, de fapt multimea este eroul principal al cronicii. Domnii, boierii vin si dispar impinsi de roata istoriei, multimea este insa mereu prezenta, agitata, nelinistita. Timpul, in drumul sau coborator, aduce asupra ei nenumarate suferinte: domni si boieri hrapareti, foamete si molime - tara e transformata intr-un camp de bataie, jefuita pe rand de amandoua taberele in conflict, intr-un drum de trecere a tuturor trupelor Europei. Oamenii bejenesc in cautarea unui colt in care se poate vietui: „Totu intru acestas an era multi oameni den Tara Romaneasca si den Moldova stransi la Milcov. Si candu era nevoi dincoace, ei fugie dincolo la munteni, iar cand era nevoi dincolo la munteni, ei trece dincoace. Tot ase imbla, cu viclesug." Mai ales spre sfarsitul cronicii, tonul amar se accentueaza, umbrind, puterea basmului, dar niciodata nu reuseste sa predomine. Si este de mirare cum, dupa lectura, ceea ce ramane este un sentiment de plenitudine, de robustete si nu de sumbru pesimism. Pentru ca in Letopiset atrocitatile, grozaviile, tradarile marsave si calamitatile de tot felul sunt insirate ca margelele pe ata. Si totusi, este suficient un moment de ragaz, cativa ani de pace, pentru ca tara sa infloreasca, pamantul sa se umple de oameni si de roade. Este o putere, o vitalitate neostenita in aceasta umanitate pe care privirea lui NECULCE o imbratiseaza fara incetare. Si recunoastem astfel in opera sa - cronica a tarii si nu a domnilor - o sora geamana a picturii lui Pieter Brueghel. Si aici pamantul misuna de oameni, nu de o multime amorfa, fiara cu o mie de guri, ci de oameni, fiecare cu propria-i individualitate, dar toti la un loc un musuroi in agitatie neintrerupta; si aici se intind ospete, se merge la vanatoare si la cosit, in timp ce corbul negru al mortii pandeste implacabil; mai ales, si aici Icar se prabuseste in mare fara ca nimic sa se schimbe din mersul lumii, caci taranul hotarat, isi trage mai departe brazda lui - si te intrebi fara voie, care din cele doua gesturi cere mai mult eroism. S-a observat in cronica lui NECULCE lipsa marilor sentimente. Dar nu in triumful vitalitatii de neinfrant se afla sublimul celei mai remarcabile lectii ale sale ? Viata merge inainte, si, prin suferinta si moarte, tot ea este cea care se manifesta, care se impune: aceasta este filosofia lui NECULCE Carturari, Miron Costin si Dimitrie Cantemir cauta sa demonstreze, sa-si expuna gandul, de aceea ei sunt mai usor de descifrat. NECULCE insa nu vrea sa demonstreze nimic, el se multumeste sa aduca viata in paginile cronicii sale, si in felul acesta ea este, paradoxal mai „profunda", caci misterul existentei si al „povestii" se pastreaza intreg. Marii naratori de mai tarziu au urmat acest drum in mod constient. NECULCE a fost manat doar de instinct. Efectul nu este insa mai putin puternic. Ni-1 putem inchipui pe cronicarul nostru admirand fantasticele calendare pictate pe peretii manastirilor din Bucovina, in care fiecare zi a anului este consacrata unei suferinte, unei atrocitati. Dar ce bucurie a picturii, a culorii, a povestirii peste aceste cortegii ale mortii, care celebreaza viata!
OPERA
M. Kogalniceanu, Letopisetul Tarii Moldovei, II, Iasi, 1845; Letopisetul Tarii Moldovei si O sama de cuvinte, ed. ingrijita, cu glosar, indice si o introducere de Iorgu Iorgan, Bucuresti, 1955; Opere. Letopisetul Tarii Moldovei si O sama de cuvinte, ed. critica si studiu introductiv de Gabriel Strempel, Bucuresti 1982; O sama de cuvinte, text selectat si prelucrat pentru copii, nota asupra ed. si glosar de Oana Popescu, cuvant inainte de
G. Munteanu, Bucuresti, 1990; Letopisetul Tarii Moldovei precedat de O sama de cuvinte, postfata de Elvira Soro-han, text stabilit, glosar, pref. si tabel cronologic de I. Iordan, Iasi, 1997.
REFERINTE CRITICE
O. Densusianu, Istoria litera-turii romane, 1898; NECULCE Iorga,
Istoria literaturii romanesti, II, 1926; NECULCE Cartojan, Istoria III; St. Ciobanu, Istoria literaturii romane vechi, 1947; G. Cali-
nescu, Istoria; Al. Piru, Literatura;
S. Cioculescu, Varietati critice, 1966; ILR, I; D. Velicu,
Ion Neculce" class="navg">Ion Neculce, 1968; G. Ivascu, Istoria, G. G. Ursu, Memorialistica in opera cronicarilor, 1972;
V. Cristea, Introducere in opera lui Ion Neculce, 1974;
Doina Curticapeanu, Orizonturile; NECULCE Manolescu, Istoria critica a literaturii romane, 1990.
