Poet idolatrizat intr-o perioada de premodernism al receptarii, uitat, reconsiderat, oferit scolii ca model de retorica patriotica, banalizat de serbarile scolare, cum observa Calinescu, George Cosbuc are in continuare un public, poate nu foarte larg, dar fidel, si este inca venerat in Ardeal, unde trecutul cultural-istoric nu-si pierde forta iradianta.
Bardul de la Hordou a proiectat o epopee a satului transilvan, a si tradus epopei, fiind fascinat de epos, de miscarile milenare ale unei comunitati etnice. Sursele liricii cosbuciene sunt satul si folclorul. Poezia acestui autor a fost definita temeinic intr-o sinteza calinesciaa care identifica paradoxul acestei lirici, numind-o obiectiva, ceea ce ar insemna ca transmiterea mesajului in expresie directa, confesiunea poetului, se realizeaza indirect, prin purtatori ai vocii lirice, care nu sunt totusi "personaje", ca in naratiunea propriu-zisa.
Optiunea pentru idila permite ea insasi o identificare a perspectivei asupra rusticului: sentimentul vitalitatii satului - spatiu in care erosul se infiripeaza in stabilitatea ritmurilor naturale si umane. Idila inseamna trairea inocenta a iubirii, fara complicatia reflectiei asupra miscarilor sufletesti. Introspectia fiind exclusa, gasim in locul ei desfasurarea "epica" recapitulativa a starilor interioare, expozeul situatiilor, cuvintelor, atitudinilor concrete, adica manifestarea in plan exterior a unei combustii sufletesti dinamizate de eros. Exterioritatea aceasta aminteste de procedeul numit comportamentism, specific anumitor prozatori moderni. Monologul fetei sau al flacaului conjuga dramaticul cu liricul, teatralitatea cu poezia, in teatru, monologul contrage drama intr-un singur ins, a carui vorbire cu sine, cu ceilalti, absenti, cu un public nevazut, face din personaj un fel de "scena" a lumii. Protagonistul idilei apare ca o oglinda incarcata cu imagini, principala sa atitudine fiind aceea de a le inregistra. Din acest motiv, La oglinda ar putea fi un text revelator pentru formula lirismului cosbucian. Impersonalitatea oglinzii, fidelitatea "suratei iubitoare", reproductiva si neproblematica, reflectarea atat de "reala" sunt contrazise insa de intangibilitatea imaginii, de fuga materiei, a certitudinii chipului rasfrant; "Nu-i al meu, al meu e oare?" - aceasta cochetarie ar putea numi si incertitudinea proprje varstei biologice a "idilei"; o vom gasi in diverse ipostaze, mai mult sau mai putin dramatice. Rostirea monologica, procedeu fundamental al liricii, devine dramatica prin scrutarea sumei de rasfrangeri; personaj ul-scena joaca toate rolurile. Drama individuala este de fapt generica, in sensul ca "singura ei culoare psihologica se datoreaza varstei si mentalitatii rustice. Dar chiar aceasta "localizare" a adolescentei si tineretii nu modifica tiparele eterne: flacaul naucit de reactiile fetei (ManioasA), rivalitatea feminina potentata social (DusmancelE), capriciile fetei in voiosia jocului erotic (Rea de platA), cochetaria autodescoperirii admirative (La oglindA), suferinta fetei parasite, inspaimantata de sentinta comunitatii (Cantecul fusuluI).
Epicul cosbucian e difuz, inconsistent, un epic de situatie si atitudine, fara "intamplare", fara "subiect", traind din detalii; avem de-a face de fapt cu o poezie a cotidianului, tensionat de eros. in La oglinda fermecatoare e gratia unei varste incerte: copila supusa inca autoritatii materne, pe care o invoca mereu, se viseaza "nevasta", admirandu-si candid farmecele, sub pulsatia unui vis erotic secret. Firescul acestei situatii de oricand si de oriunde (teama de a nu fi descoperita, incantarea de sine, nedumerirea varsteI) primeste ajloarea locala a satului patriarhal (portul traditional, casa cu ,;tinda", sporovaiala femeilor, limbajul popular, mai aleS). Reprezentarea foarte concreta a scenei si naivitatile de expresie ale sinceritatii juvenile creeaza o autenticitate de mic spectacol, in care incantarea, nedumerirea, nerabdarea se manifesta in franturi de existenta exterioara adunate de personajul care isi alcatuieste astfel un portret ("Uite-acuma bag eu seama / Ca-mi sta bine-n cap naframa / Si ce fata frumusica / Are mama."; "Dar care e asta una / Nu mi-a supus buna"; "Mama-mi da invatatura cum sa cos o panzatura / Nu cum stau cei dragi alaturi / Gura-n gura"). Nici o metafora a "sugestiei" unor stari launtrice, doar comportament sugestiv!
"Personajul" rosteste, astfel, intr-un monolog dramatic, "epica" vietii sale premergatoare momentului confesiv. Maniera antiintelectualista si antilirica, devenind totusi tpoezie, prin relevanta faptului nud, invocat cu ingenuitate. In Rea de plata scena e ocupata de monologul flacaului, care povesteste cum fata nu-i da cuvenitele sarutari ca plata pentru ca a ajutat-o sa-si care sacul de la moara. O vedem pe fata tocmindu-se pe ulita, cazand la invoiala cu doua sarutari, platind unul - joc erotic a carui epica sfarseste anecdotic, in constatarea flacaului ca a muncit in paguba. Si aici detaliile realiste ale "inscenarii" unui conflict erotic (ulita, sacul cel greu, imitarea tocmeliI) si inocenta cu care se mimeaza seriozitatea lui, epica dramatizata a confesiunii, capata valoare lirica. Nu te-ai priceput e refrenul unor acuze adresate celui ales, care n-a descifrat stravezia chemare a fetei, obligata de traditie sa lase flacaului initiativa "iubitului". Fata isi destainuie dorintele, "viclenia" fara efect, mania ca n-a fost inteleasa, vorbind cu naduf despre dragostea neimplinita. Observam ca emotia se produce mai ales ca efect al desentimentalizarii temei, tratata "anecdotic", frust. Dramele adanci ale iubirii sunt si mai bine integrate in eposul existentei rustice, fiindca in acest mediu ele au un accentuat caracter social. "Morala" ar fi biruinta sentimentului asupra averii, ca in Dusmancele, in care fata frumoasa si harnica intampina cu demnitate, stiindu-se biruitoare, invidia rivalei bogate dar fara insusiri. Totusi, veninul acesteia o atinge, fiindca el alimenteaza "gura satului", cum ar spune Slavici, si in marturisirile adresate mamei se deseneaza un mozaic de scene ale ponegririi, de scorneli si barfa, la fel de concrete ca intr-o naratiune. Temeiul liric e tensiunea relatarii, rezolvata anecdotic in final: "Bogata-si pupa boii-n bot / imbatranind cu boi cu tot." Atunci cand apare in astfel de poezii, natura devine element constitutiv al fizionomiei taranesti: "Pe umeri pletele-i curg rau / Mladie ca un spic de grau." Figuratia poetica deseneaza un portret, care, prin gratia lui, evoca teritoriul in care fata se misca. Flacaul indragostit de acest unicat feminin (Numai unA) insira stmptomele unei iubiri devoratoare, o boala, cum socoteste in general poporul, si-si declara hotararea de a depasi barierele sociale, surprinse realist: "Si cate vorbe-mi aud eu / Toti fratii ma vorbesc de rau, / Si tata-i suparat mereu, / Iar mama, la icoane / Matanii bate, tine post; / Ma blastama: - De n-ai fi fost!
/ Esti un netot!
Ti-e capul prost / Si-ti faci de cap, Ioane!
" in Cantecul fusului disperarea unei fete dezamagite de dragoste produce senzatia auditiva obsesiva, ca si cum apa, plopii, fusul ar intona o tragica acuzatie: "Sub plopii rari apele suna / Si plopii rari vajaie-n vant / Scot zgomote parca sa-mi spuna in ras ce nemernica sunt / Iar apele-mi striga nebuna." Natura e virtual incarcata de o umanitate care in diferite situatii se actualizeaza. E o natura la limita umanului, oricand antropomorfica. Vantul atipit se trezeste parca pentru a feri gestul matern al femeii care-si racoreste pruncul pe intinderea pustie a campului la amiaza, de anonimatul unei singuratati stranii (in miezul veriI), Ceahlaul e un urias cu fruntea-n soare (VarA); in Noapte de vara e personificat dorul ca in poezia populara. El se iveste la Cosbuc din pacea firii, ca o stihie blanda a acesteia. Spiritul clasic al poetului se fereste" de abisalitatea vrajei unei naturi romantice. De aceea "suprafirescul" personificarii aduce de fapt la "normal", cadrul. Un poet precum Cosbuc nu poate cadea in "transa" peisajului, mentinandu-se si in pasteluri pe terenul solid -al vietii concrete. Fabulosul jovial, jucaus al personificarii frange vraja, coborand-o in anecdota, si odata cu asta, lirismul, in epic.
Cum observase G. Ibraileanu, anotimpul poetului e vara, varsta solara a Pamantului. Trei dintre cele mai izbutite pasteluri ii sunt dedicati. Noapte de vara e un pastel al inserarii la tara, in care om si natura se afla in simbioza perfecta. Noaptea ""vine", flacaii, nevestele, fetele si copiii satului, de asemenea, "vin", termenul repetandi-se. Raul, graul, codrii alcatuiesc un peisaj romanesc tipic, in care figuratia umana, de grup, nu se poate desparti de peisajul, devenit "etnic". Poetul percepe miscarea si sunetul inserarii ca pe o armonie a vietii campestre; intoarcerea in sat e insotita de scartaitul carelor, mugetul turmelor, etelor, zgomotu( copiilor. intr-o a doua secventa (opu3a*"*eiei^ dintai - a inserariI), tacerea si neclintirea noptii absoarbe parca in infinitul galactic zbuciumul omenesc, integrand satul intr-o ordine astrala mai inalta, prefacand peisajul rustic intr-unui cosmic, iar pe acesta in fugar sentiment al transcendentei. Daca banalitatea intoarcerii de la camp a devenit spectacol al voiosiei, adica al impacarii fericite cu soarta, in prima parte a pastelului, la sfarsitul celei de a doua, voiosia revine, insinuata de anecdotica miscare a "dorului", suspendand solemnitatea cadrului. Poetul nu se lasa aspirat de infinit; anecdota e reechilibranta, un procedeu al obiectivarii: noaptea este colindata de Eros, neconstituindu-se intr-un mediu erotic al eului liric. in fine, acest pastel nu este poezie a naturii, cat pictura a satului patriarhal, crescut parca din natura montana. O strofa poate suna eminescian: "Ca un glas domol de clopot / Suna codrii mari de brad; / Ritmic valurile cad, / Cum se zbate-n dulce ropot / Apa-n vad."
Poezia in miezul verii se compune din acumulari de termeni ai intensitatii senzoriale: "Si e liniste pe dealuri / Ca-ntr-o manastire arsa / Dorm si-arinii de pe maluri / Si caldura valuri, valuri / Se revarsa." Femeia cu pruncul, grabind spre fantana, e personajul necesar unei naturi in acest fel umanizate, iar in finalul, usor anecdotic, chiar joviale.
Poate ca Vara e cel mai "liric" dintre pastelurile cosbuciene, poetul adoptand persoana intai si incheind descrierea panoramei solare a unei tari intregi sub imensitatea albastra cu strigatul euforic al eliberarii de moarte prin insotirea cu splendoarea virginala a luminii. Si in privelistea din Vara cresc parca flacai si fete, negresit voiosi, pentru a raspunde dinamicii solare a germinatiei, blondetea lor ideala amestecandu-se cu aceea a spicelor. Vara e un poem semnificativ si pentru nevoia lui Cosbuc de atropomorfism, ca o reminiscenta panteista a unui rustic ancestral: "Cat de frumoasa te-ai gatit / Naturo, tu, / Ca o virgina 7 Cu umblet drag, cu chip iubit. / As vrea sa plang de fericit / Ca simt suflarea ta divina, / Ca pot sa vad ce-ai plasmuit."
Ca toti poetii cu accentuata muzicalitate, simetria si, in interiorul ei, efectele refrenului joaca un rol special la Cosbuc. Versurile, niciodata lungi, si perfect cadentate, sunt dispuse in strofe incheiate cu un vers scurt, adevarata marca prozodica a poetului, care .moduleaza astfel rezonantele unor stihuri a caror calitate o incerca intonandu-le, cand le compunea. Lirismul lui Cosbuc e, mai presus de orice, flux muzical. Poezia lui e "cantec" in sensul propriu, cum a fost la inceputurile ei, de care traducatorul Cosbuc s-a preocupat statornic.