George Cosbuc (1866 - 1918) este unul dintre poetii reprezentativi pentru literatura Transilvaniei, a carui originalitate consta in ilustrarea lumii satului ardelean, a unei realitati istorice cu totul aparte in ceea ce priveste lupta constanta si indelungata pentru libertate nationala. Atractia pe care literatura folclorica a exercitat-o asupra poetului ardelean s-a concretizat prin creatiile lirice cu subiecte preluate din povestile si legendele populare, Cosbuc intentionand sa scrie o epopee nationala: "M-a tot framantat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiecte luate din povestile poporului si sa le leg astfel, ca sa le dau unitate si extindere de epopee". Din acest ambitios proiect, Cosbuc a scris numai doua balade culte, cu valoare de capodopere ale creatiei sale, in care ilustreaza artistic doua momente esentiale din viata omului: nunta ("Nunta Zamfirei") si moartea ("Moartea lui Fulger").
"Moartea lui Fulger" (1893) este o balada culta si are ca tema ceremonialul inmormantarii, cu grave rezonante de bocet popular, ilustrat prin tulburatoarea disparitie prematura a unui erou. Epicul nu se constituie intr-un subiect propriu-zis, ci este construit prin gradarea secventelor ritualice, care ilustreaza intense trairi emotionale ale personajelor.
Titlul ilustreaza un moment esential din existenta umana, moartea, iar numele tanarului; Fulger", trimite la ideea unei vieti prea scurte, dar care a stralucit puternic, asemenea fenomenului naturii precizat atat de direct.
Structura, semnificatii, limbaj artistic
Poemul "Moartea lui Fulger" este structurat in patruzeci de strofe, fiecare fiind formata din cinci versuri de cate opt silabe si unul scurt de patru silabe, in finalul strofei.
Daca in "Nunta Zamfirei", evenimentul nuntii este privit sub aura miraculosului, a fantasticului, acela al mortii din aceasta balada este conturat intr-un realism crud, caci moartea este ireversibila si definitiva pentru om.
-Poezia ineepe cu o strofa-prolog, de un tragism zguduitor, care prevesteste apropierea dramei cumplite ce defineste subiectul baladei.
Solul care vine sa anunte vestea tragica este cuprins de disperare, stare ce reiese din infatisarea lui ravasita, "in goana roibului un sol / Cu frau-n dinti si-n capul gol / Rasare, creste-n zari venind". Ideea mortii tragice a tanarului erou este sugerata prin metafora corbilor, care constituie un simbol recunoscut: "Si-n urma-i corbii croncanind / Alearga stol". Solul plecat din tabara de lupta aduce regelui nu numai vestea cutremuratoare a mortii fiului, ci si trupul acestuia, "atata semn de la razboi". Tragedia disparitiei viteazului Fulger in batalie este relatata intr-un ritm alert, cu notatii precise, sugestive pentru desfasurarea rapida a luptei si producerea instantanee a mortii: "Pe Fulger mort! Pe-un mal strain / L-a fulgerat un brat hain! /[] Si pieptul gol al celui mort / De lanci e plin". Cosbuc exprima cu o mare forta emotionala tristetea sfasietoare a regelui la vederea corpului mutilat al fiului sau, incat "de-abia l-a cunoscut", ramanand inmarmurit de durere, "Cu pumnii stransi, fara de glas, / Ca un pierdut". Lumea se prabuseste pentru craiul care se intreaba retoric, nemaiintelegand rosturile firii, "Cum pier miseii, daca pier / Cei buni asa?". Pentru el viata nu mai are nici un sens, intrebarile retorice exprima prabusirea sufleteasca totala: "De dragul cui sa mai traiesti, / Tu soare sfant?". Regina mama este sfasiata de durere, parul i-a albit brusc, alearga deznadajduita prin iatacuri cu parul despletit, hohotind si blestemand, strigatul ei disperat depasind limita suportabilului, "Si tot palatul plin era / De plans cumplit". Aproape de nebunie, mama isi rupe "vestmantul" si retraieste noptile de veghe in care isi asteptase cu infrigurare baiatul sa se intoarca de la lupta si sa-1 poata strange in brate. Ea cuprinde cu disperare si dragoste trupul mort al fiului si vrea cu toata fiinta sa fie ingropata impreuna cu el: "Nu-1 dau din brate nimanui! / inchideti-ma-n groapa lui". Prin hiperbole, Cosbuc transmite cu mare forta de sugestie suferinta cumplita a mamei, care se simte chinuita de neputinta de a-si readuce fiul la Viata, accentuata prin negatia de la inceputul versurilor: "Ah, mama, tu! Ce slaba esti! / N-ai glas de vifor, sa jelesti; / N-ai mani de fier ,-ca fier sa frangi; N-ai mari de lacrami, mari sa plangi, / Nu esti de foc, la piept sa-1 strangi, / Sa-1 incalzesti!". Aliteratia bazata pe consoana fricativa "/ si repetitia amplifica durerea sfasietoare simtita in profunzimea sufletului matern: "N-ai maini de/ier, ca/ier sa/rangi". Ea isi aminteste despre vitejia si curajul fiului care se aruncase in lupta manat de un entuziasm eroic nestavikt: "Radeai de moarte prin batai, / Dar ea te-a-nvins".
Datina straveche a priveghiului este relatata prin elementele ritualului stramosesc privind pregatirea mortului pentru trecerea in lumea cealalta, relevata prin bocetul mamei: pe pieptul fiului, in care batuse, o inima neinfricata, a fost asezat "colac de grau", in locul buzduganului avea acum "faclii de ceara", iar in mana care purtase scutul, "Ti-au pus un ban", cu care sa plateasca "vama peste rau" pentru a putea intra "dincolo". Viteazul Fulger va face sa se cutremure si cerul, atunci cand se va infatisa in fata lui Dumnezeu, ingerii vor inlemni de durere, pana si soarele va fi umbrit de stralucirea eroului mort pe campul de bataie. inmormantarea urmeaza, de asemenea, ritualul traditional, intreg poporul fiind prezent pentru a-1 conduce pe ultimul drum si ca "sa planga pe-un fecior / De imparat!". Cosbuc contureaza hiperbolic cortegiul funerar, transmitand un tragism apoteotic: "Iar cand a fost la-nmormantat / Toti mortii parca s-au sculat / Sa-si planga pe ortacul lor, /Asa era de mult popor / Venit sa planga pe-un fecior / De imparat!". in fruntea convoiului mortuar mergeau "popi, sirag, cadelnitand" si citeau "ectenii de comand" (sir de rugaciuni rostite de preot la inmormantare - n.n.). in urma lor veneau "ostenii-n sir", "sfetnici, si feciori de crai", apoi "nat de rand".
Cosbuc contureaza de aici o confruntare ideatica intre doua componente fundamentale ale existentei, viata si moartea.
Mama este sfasiata de durere, suferinta ei capata accente paroxistice (intensitate maxima a unui sentiment - n.n.) prin bocetul cu care-si plange fiul iubit si prin cugetarea exprimata privind conditia omului in lume. Viata omului este trecatoare si, in ciuda eforturilor, nimeni riu lasa nimic in urma lui, asemenea soimilor in zborul lor si pestilor care inoata in apa lor: "Sa fii cat muntii de voinic, / Ori cat un pumn sa fii de mic, / Cararea mea si-a tuturor / E tot nimic!". Nu are nici o importanta cum sau cat traieste un om, pentru ca toti devin egali in fata mortii, care anuleaza toate valorile sau nonvalorile vietii: "De mori tarziu, ori mori curand, / De mori satul, ori mori flamand, / Totuna e! Si rand pe rand / Ne ducem toti!".
Reginei i-a slabit credinta si-1 considera pe Dumnezeu "nedrept stapan", care a invidiat-o pentru norocul de a avea un fiu atat de inzestrat cu cele mai valoroase calitati, de aceea il acuza direct: "E un pagan si Dumnezeu, / E un pagan". Coplesita de durere, mama considera ca in zadar oamenii se straduiesc sa traiasca cinstit si isi cladesc o viata plina de credinta si de dragoste, cu totii mor la fel si nimic nu ramane in urma lor: "Ori buni, ori rai, tot un mormant! / Nu-i nimeni drac si nimeni sfant! / Credinta-i val, iubirea vant / Si viata fum!".
Evocarea desertaciunilor umane si blasfemiile mamei innebunite de durere ii impresioneaza pe toti cei veniti la inmormantare: "Grabit poporul cruci facea / De mila ei, si sta-ngrozit". Un sfetnic "batran ca vremea" si "nascut cu lumea intr-un ceas", s-a oprit in fata reginei si, asemenea baciului mioritic, are o atitudine senina in fata mortii, pe care o accepta ca pe un dat firesc al existentei umane, ca pe un final al vietii. El ii explica reginei ca Fulger nu este mort, ci "Traieste-n veci, / E numai dus", a intrat in eternitate.Viata e o lupta permanenta, care are invinsi si invingatori, iar acestia din urma niciodata nu s-au plans "Ca viata-i fum", deoarece numai lasii se vaita si se plang de greutatile pe care viata le pune in fata oricarui om. Viata este un adevarat razboi "de viteji purtat", este "datorie grea" si numai "lasii se-ngrozesc de ea". Sfetnicul considera ca "plansu-i de nebuni scornit / Si de femei!" si o indeamna pe regina sa-si traiasca viata ei si sa nu incerce sa dezlege taina mortii: "Traieste-ti, doamna, viata ta! / Si-a mortii lege n-o cata!". Credinta in viata de apoi este singura nadejde care trebuie sa-i dea omului putere, intrucat Dumnezeu este cel care a dat omului viata pe pamant: "ea ni s-a dat / Ca s-o traim!". Regina este impresionata de spusele sfetnicului, care ajung in adancul sufletului sau in mod deformat si nu i-a inteles pildele intelepte. Ea "n-a mai plans", s-a uitat la oamenii din jur si, vazandu-i plangand si inaltand rugaciuni in fata gropii, a izbucnit intr-un ras nestapanit: "in fata unei gropi s-aduni / Atata lume de nebuni! / Sa mori razand!". Regina a innebunit brusc, platind astfel pacatele blasfemiei si ale imprecatiilor aduse lui Dumnezeu, parasind astfel, din punct de vedere spiritual, lumea celor vii.
Ultima strofa a poeziei seamana cu un verset biblic, prin care glasul celui aflat in mormant exprima mesajul divinitatii adresat celor vii. Omul este trecator prin aceasta lume, fiind importanta nu moartea unui individ, ci viata ciclica a speciei umane, care triumfa prin perpetuarea continua a colectivitatilor omenesti:
"- A«Nu cerceta aceste legi,
Ca esti nebun, cand le-ntelegi! Din codru rupi o ramurea, Ce-i pasa codrului de ea:
Ce-i pasa unei lumi intregi
De moartea mea!A»"
Versurile accentueaza ideea ca suferinta individuala este neinsemnata in raport cu adevarata credinta, aceea ca viata este un dar divin, ca ea trebuie traita cu intensitate maxima, iar moartea trebuie privita ca pe un final firesc al vietii, omul avand parte in existenta sa de aceste doua valente existentiale.
George Calinescu a exprimat, poate, in modul cel mai sugestiv cu putinta sensurile filozofice ale baladei lui George Cosbuc, "Moartea lui Fulger", al carui sens liric este "inutilitatea reactiunilor personale in /ata rotatiei lumii".
StHul. Balada culta "Moartea lui Fulger" de George Cosbuc are o epica aparenta, ea fiind mai apropiata de poemele ideatice ale lui Eminescu. Poetul pledeaza, printr-o gandire sanatoasa, pentru ideea imposibilitatii omului de a descoperi taine care-i sunt inaccesibile, cum este aceea a mortii, care trebuie asumata cu intelepciune si careia trebuie sa i te supui, respectand cu credinta datinile stravechi. Versul este lapidar, ritmul sacadat si accelerat prin acumularea de verbe sugestive pentru destinul implacabil.