Generatia noastra s-a desteptat la viata literara in zgomotul polemicii dintre T. Maiorescu si C. Dobrogeanu-Gherea" Sl, marturisea in 1916 Eugen Lovinescu, admiratorul si exegetul neintrecut al lui Titu Maiorescu. Contemporanii si-au manifestat, intr-un fel sau altul, atitudinea proprie in legatura cu noua critica, analitica, moderna a lui Gherea, unii imbratisand-o, iar altii continuandu-si fidelitatea fata de critica maio-resciana. Pe langa principalele doua grupari : gherista si maioresciana, au existat atitudini diverse, diferentiate prin cateva nuante proprii. Ele au fost impartasite de oameni de litere si cultura, de scriitori care au inteles sa reactioneze intr-un mod anume fata de marea polemica a timpului, evitand compromisurile, eclectismul, dar manifestandu-si rezervele cuvenite fata de cele doUa sisteme critice opuse. intr-un fel, Duiliu Zamfirescu se integra celei din urma orientari, prin profesarea unor conceptii estetice realiste, dar si prin situarea alaturi de gruparea junimista, pe toata durata desfasurarii polemicii, iar in anumite ocazii ramanand antigherist, chiar daca Maiorescu renuntase demult la lupta.
Anul 1886 a insemnat momentul angajarii propriu-zise in polemica a lui C. Dobrogeanu-Gherea, prin aparitia celor doua studii fundamentale, definitorii pentru conceptia sa politica si estetico-literara, opusa celei junimiste : Ce uor socialistii romani ? (in Revista sociala, februarie-mai 1886) si Catra d-nul Maiorescu (Contemporanul, iulie 1886). La acea data, Dailiu Zamfirescu insuma mai putin de doi ani de colaborare la Convorbiri literare, lipsindu-i, in consecinta, motivele si totodata prestigiul care sa-l indreptateasca la schimbarea vreunei reactii fata de ideile adversarului gruparii literare careia i se alaturase. Reactiile antijunimiste ramaneau oricum pe planul al doilea fata de preocuparea esentiala a afirmarii ca poet si prozator, insotita de efortul vizibil de a se identifica cu junimismul in conceptie si atitudine. Abia peste doua luni (in octombrie 1886), Gherea ii oferea prilejul unei angajari directe in polemica sau macar al unei riposte individuale, prin publicarea articolului Pesimistul de la Soleni, unde-i executa sistematic si necrutator" romanul In fata vietii. Sagetila criticului vizau cu precadere schematisrnul personajelor in general si al celui principal, Eugeniu Soleanu, in special ; acesta era conceput de autor ca un pesimist sincer, dar in realitate se dovedea un pesimist papagal", condus dupa principii leo-pardiene si schopenhaueriene, un ticalos considerat, totusi, de autor drept un om sincer.
Schematismul personajului provenea si din lipsa de adancime psihologica, astfel ca in ansamblul lui era o caricatura, iar nu un tip. Gherea nu i-a recunoscut romanului nici un merit. Cele mai multe atacuri le-a indreptat impotriva tipurilor din carte, in majoritate apartinatoare clasei exploatatoare, condamnata de el, dar privita diferit de prozator, chiar si prin simpla manifestare a intelegerii fata de eroul principal.
Angajat in apararea romanului pe alte planuri, autorul parea sa fi uitat de Gherea ; in realitate ii aplica un tratament similar cu maestrul sau, Titu Maiorescu, adoptand tactica tacerii, din lipsa unor c'ontraargu-mente solide. Reactiile de mai tarziu din corespondenta probeaza ca in 1886 nu era pregatit sa se arunce in lupta cu un adversar superior inarmat, stapan pe o conceptie teoretica clara despre bazele pesimismului. Abia contactul mai larg cu opera lui Leopardi, in 1889, ii va ingadui lui Duiliu Zamfirescu sa revina asupra problemei pesimismului, formuland o opinie proprie despre asemanarile si deosebirile dintre scriitorul italian si Mihai Eminescu, diferita de a lui Maiorescu din studiul Emi-nescu si poeziile lui. in corespondenta, n*a ezitat sa-si expuna punctul de vedere : Eu cred ca nu atat simturile lor cat mai cu seama forma acestor simturi si pregatirea prin studiu a acestor forme are o infinita asemanare la cei doi poeti" 58. Cu alte cuvinte, asemanarea se situa mai mult pe planul expresiei artistice decat a simtirii poetice (pesimistE).
Imprejurari noi, incepand cu anul 1890, aveau sa readuca la ordinea zilei interesul lui Duiliu Zamfirescu fata de pesimism, stimulat de altfel permanent la Junimea prin preocuparile pentru filozofia schopen-haueriana. Tiparindu-si primul volum de Studii critice, Gherea reproducea si articolul Pesimistul de la Soleni. De data aeeasta, autorul romanului in fata vietii nu mai avea temeiuri sa adopte atitudinea din 1886. Aflat in plina epoca de afirmare literara, traind intr-un mediu ce-i favoriza adancirea cunostintelor teoretice din domenii diverse, el a crezut ca a sosit timpul sa-i raspunda lui Gherea nu numai in legatura cu problema pesimismului, dar si cu alte laturi componente ale sistemului sau critic. Dupa o familiarizare prealabila, prin lectura atenta, cu continutul articolelor lui Gherea din volumul I de Studii critice (aparut in doua editii in acelasi an !
) si a volumului al II-lea tiparit in anul urmator, Duiliu Zamfirescu a inceput consultarea izvoarelor de baza, inclusiv a criticii pozitiviste si a teoriei economice. A aflat atunci asemanari evidente cu teoriile socio-economice ale italianului Loria pe care le-a studiat amanuntit. In sfarsit, odata cunoscute izvoarele, se putea incumeta la redactarea unui studiu monografic asupra sistemului gherist, ceea ce a si facut, dar fara sa mearga pana la capat. Corespondenta lui Maiorescu ne inlesneste delimitarea preocuparilor sale in legatura cu ideile lui Gherea. Astfel, vom afla ca interesul este suscitat in continuare de aceeasi problema a pesimismului abordata de el in romanul in fata vietii, iar de Gherea in articolul Pesimistul de la Soleni. Textul scrisorii reprodusa in continuare atesta cunoasterea izvoarelor si a scopului studiilor lui Gherea, dar totodata dezvaluie intentia epistolerului de a respinge tezele de baza cu privire la cauzele sociale ale pesimismului : speram sa finesc o monografie asupra lui Gherea si teoriilor sale si sa v-o trimit. insa n-am sfarsit-o, si e cu atat mai bine, fiindca ma ostenisem cumparand la carti si scotocind prin toate capetele ganditoare de pana aci. Iata de ce e vorba. Veti fi vazut concluzia lui Gherea cu privire la pesimism. El afirma ca ar fi existand un nex intim intre mizeria sociala a veacului si nota trista a cantaretilor lui. Adept a(L) lui K. Marx si al interpretului (?) sau Engels in economie, el isi formeaza teoria sa economico-literara cautand formula sufleteasca a poetilor in subsolul economic al timpului, dupa cum un alt critic italian, plin de patrundere, Loria, cauta formula faptelor politice in acelasi substrat. De aci, neaparat, cealalta concluzie, ca scoala d-voastra critica, cu explicarea omului prin el insusi, e falsa etc. in-tamplandu-se sa-mi treaca prin maini volumele lui Gherea tocmai cand citeam pe Loria (La teoria economica della costituzione politicA) si notam o multime de fapte care dovedesc tocmai contrariul acestei teorii, am fost. fireste, surprins de ceastalalta teorie, si mai indrazneata, si am prins a gandi mai indelung la cate fapte contrarii se pot opune ei" in ceea ce priveste pesimismul, pretindea ca poetii au fost cu totul neatarnati de caracteristica economica a timpului lor" .
Discutia se referea atat la articolul din 1886, cat si la Deceptionismvl in literatura romana (1887), unde criticul socialist afirma cu limpezime ca in viata materiala a societatii, in fiziologia sociala, in relatiile poli-tico-economice-sociale, intr-un cuvant in intocmirea sociala a societatii" trebuie cautate cauzele pesimismului. Gherea a revenit asupra ideii in studiul Cauzele pesimismului in literatura si viata (cunoscut de Duiliu Zamfirescu numai in 1891), cu demonstratii mai largi si cu afirmatii tot atat de categorice : Concentrarea bogatiilor in putine maini creeaza la o mare multime de oameni o disproportie colosala intre dorinta si putinta de a le indestula, si astfel ajunge unul din principalele izvoare ale pesimismului". Fara indoiala ca nedumerirea, iar apoi opozitia lui Duiliu Zamfirescu au fost inlesnite si de unele limite ale lui Gherea, de intelegerea schematica a raportului arta-societate.
O alta corespondenta confirma efortul deosebit al lui Duiliu Zamfirescu pentru redactarea studiului consacrat lui Gherea, destinat fie publicarii, fie rotunjirii documentarii lui Maiorescu in vederea raspunsului ce urma sa-l dea : atata muncisem, incat nu mai vedeam decat sferturi de hartie si note. Din fericire m-am oprit la jumatatea lucrarii. Era o monografie destul de curioasa, pe care vroiam sa v-o trimit, ca o urzeala pentru un viitor raspuns ce-mi inchipuiesc ca pregatiti criticelor sale" .
De ce a renuntat Zamfirescu sa continue si sa publice monografia despre Gherea ? inainte de toate, el s-a gasit intr-un punct care nu-i mai permitea finalizarea replicii, atat din lipsa unor argumente pe masura pregatirii adversarului, cat si prin aparitia anumitor indoieli in justetea opiniilor ce urma sa le sustina. Dupa renuntarea la monografie, ideile lui Gherea au continuat sa-l framante, dovada ca inca nu aflase nici macar pentru sine raspunsurile cautate. in acest spirit formula el declaratia urmatoare adresata lui Titu Maiorescu, unde exprima de fapt o stare mai generala, comuna tuturor maiorescienilor preocupati sa afle noi argumente, spre a face fata unei batalii pe care maestrul o abandonase : Trebuie sa Stiti ea criticele lui Gherea, sau mai bine concluziile criticelor sale nu ma lasa sa dorm. Eu socotesc ca problema, astazi, e mult mai grea fiindca avea a face cu oameni inteligenti si culti, cari pun frumosul in slujba economiei politice, lucru discutabil, dar dupa mine fals".
Duiliu Zamfirescu n-a respins categoric opiniile lui Gherea, insa a manifestat rezerve fata de. ele. Formatia clasica l-a mentinut in cadrul acelorasi limite ca si pe Maiorescu, dar contactul cu izvoare bibliografice noi l-a diferentiat si l-a facut sa ramana dominat de simtul masurii. in acelasi an al renuntarii se angajase in polemica G. I- Bogdan, urmat de ceilalti elevi ai lui Maiorescu (care formulase el insusi un raspuns vag la obiectiile lui Gherea, in articolul Asupra personalitatii si impersonalitatii poetului, din 1892). intr-o asemenea conjunctura, obiectivul interventiei lui Zamfirescu disparea. El a adoptat, totusi, o pozitie proprie fata de noul curs al polemicii. in timp ce Maiorescu obtinuse aprobarea sa, Mihail Dragomirescu i se parea cu totul nepotrivit pentru sustinerea polemicii. Comparatia cu Gherea cadea in defavoarea noului redactor al Convorbirilor literare: Dar in polemica, Drag.[omirescuj devine confuz si e lipsit de sare ; pe cata vreme celalalt e picant si mai cu seama limpede".
Din aceasta cauza era preocupat de gasirea unui nou mod al desfasurarii polemicii, indemnand la solidaritate intre noi", convorbiristii, fata cu Gherea.
Aici se incheie consemnarea opiniilor lui Duiliu Zamfirescu despre polemica dintre Gherea si junimisti. O revenire s-a produs in 1909, in discursul de receptie, Poporanismul in literatura, cand s-a ridicat impotriva gherismului limitat la universul taranesc.
Atat corespondenta, cat si unele articole teoretice nu atesta o respingere totala a sistemului critic gherist, cat mai degraba a ideilor despre cauzele pesimismului si tendinta sociala in arta. Neacceptarea a fost favorizata de apartenenta scriitorului la gruparea junimista, de prietenia sa cu Titu Maiorescu, dar si de existenta reala a unor elemente sociologizante in conceptia despre arta a lui C. Dobrogeanu-Gherea.
Ideea unei monografii despre Gherea merita sa fie retinuta, iar corespondenta pe tema polemicii lasa sa se intrevada intentia angajarii intr-un stil caracterizat prin urbanitate, evitarea lexicului dur, a aerului de superioritate, intalnite la alti junimisti.
Desi lipsesc dezvoltarile necesare, cele cateva sugestii din corespondenta lui Duiliu Zamfirescu cu Titu Maiorescu atesta interesul prozatorului pentru conceptia criticului intr-un moment al confruntarii acestuia cu ideile criticii moderne reprezentata de Gherea in linii generale, el n-a adoptat o pozitie opusa lui Maiorescu si nici lui Gherea ; fara sa fie eclectic, a ramas la sistemul estetic adoptat de junimisti, dar s-a dovedit, in acelasi timp, receptiv fata de ideile criticii analitice- O evolutie spre critica moderna ar fi fost posibila, daca avem in vedere faptul ca deosebirile, adesea esentiale, dintre gandirea sa artistica si cea maio-resciana s-au manifestat in numeroase alte prilejuri. in cele din urma, independent de evolutia raporturilor personale dintre Duiliu Zamfirescu si Titu Maiorescu, scriitorul a ramas fidel pana la sfarsitul vietii fata de junimismul literar. Desi n-a mai pastrat vreo legatura literara sau politica cu Slavici si Cosbuc, a format, totusi, impreuna cu acestia, ultimul grup al scriitorilor Junimii, ramanand in constiinta publicului aceiasi creatori care au onorat societatea cu o opera reprezentativa si durabila.
