n. 25 mart. 1813, Bucuresti - m. 25 febr. 1881, Bucuresti.
Poet si publicist.
Fiul doctorului Anton Bogliaco si al Zincai (n. Kalamogdartis), crescut de cel de al doilea sot al mamei, Petrache Peretz. isi incepe studiile cu un dascal grec si le continua la Colegiul "Sf. Sava", dupa ce incercase, in 1830, o scurta cariera militara. Campineanu (caruia ii va ramane devotat toata viata si Heliade Radulescu, in relatie cu care va evolua de la stima la violenta inimicitie) il introduc in Soc, Filarmonica. In 1836 scoate Curiosul, efemera dar interesanta rev. magazin, in care publica art. entuziaste despre Victor Hugo si
Shakespeare, trad. din Doamna de Stagl si sfaturi practice gospodaresti. Banuit ca ar fi participat la conspiratia lui D. Filipescu din 1840, e arestat si surghiunit la schitul Poiana Marului (care devine, in viziunea patetica si exagerata din epistola La Maior
Ion Voinescu II, o "capiste druida", populata cu "eremiti turband"). Colaboreaza la rev. lui Barit si Heliade si e, din 1843, membru al "Fratiei". Figura proeminenta a Revolutiei de la 1848, BOLLIAC isi incepe exilul in Transilvania, unde militeaza, prin gazeta sa Expatriatul (Brasov, 1849) si prin actiuni diplomatice, pentru unirea romanilor si a ungurilor sub stindardul revolutiei. In 1850 e la Paris, unde desfasoara o intensa activitate propagandistica in favoarea Unirii Principatelor (colaboreaza la Revista romana, editeaza ziarul Buciumul) si se preocupa de studii arheologice si numismatice. Dupa repatriere (1857), actiunea lui politica (in care a renuntat la accentele socialist-utopice din prima tinerete, adica la ideea desfiintarii familiei si a proprietatii, dar a ramas credincios democratismului burghez pasoptist) e sustinuta de o publicistica exceptionala prin calitate si intindere: colaboreaza la Romanul, Nationalul, Dambovita, Reforma etc. si editeaza Buciumul (1862), devenit, din 1865, Trompeta Carpatilor. Dintre numeroasele functii culturale pe care le indeplineste (director al Arhivelor Statului in 1864, inspector al muzeelor, membru al Soc. Geografice Romane, membru de onoare al unor soc. franceze: Soci6te de Gaographie Comparee, Soci6te~ Francaise de Numismatique et d Arch6ologie), cea de presedinte al Comitetului Arheologic din Bucuresti (1869) ii da posibilitatea de a continua, oficial, cercetarile care l-au pasionat toata viata si pe care, convins de "misia arheologiei" de a dezvalui istoria dacilor (in spiritul "dacismului" pasoptist), le-a practicat cu mult entuziasm si oarecare diletantism, sever cenzurat de Odobescu in Fumuri arheologice scornite din lulele preistorice de un om care nu fumeaza (1873). BOLLIAC si-a adunat operele literare in mai multe voi. (Operile lui ~. Meditatii, 1835; Din poeziile lui ~, 1843; Poesii noue, 1847; Poezii. Renasterea Romaniei, 1857), alcatuin-du-si in timpul vietii o singura Culegere de mai multi articoli (1861), partea cu adevarat importanta a activitatii sale reprezentand-o tocmai publicistica literara si politica.
Pentru literatura romana, BOLLIAC este important in primul rand prin articolele sale de teorie literara (manifestul Catre scriitorii nostri, 1844; Poezia, 1846; Raspuns la articolul "Poezie ", 1845 etc). Pornind de la V. Hugo, de la Doamna de Stael si de la socialistii utopici, B., un anti-clasic consecvent, da prima definitie romaneasca integral romantica a poeziei, pe care o vede inzestrata cu o misiune sociala imediata. in sens larg, poezia e, pentru B., o facultate spirituala prin excelenta creatoare, ale carei prime manifestari sunt religia, societatea, legile. Artele sunt, istoriceste vorbind, un produs mai tarziu al acestei vocatii umane creatoare ("poetice") si ele (in special literatura, expresia cea mai completa a "poeziei intime") sunt chemate sa ocupe, in societatea moderna, locul organizator si armonizator pe care 1-a avut, in varstele primitive, religia. Poetul e, asadar, substitutul modern al profetului, chemat sa propovaduiasca, intr-o societate dominata de spiritul stiintei, armonia ideala a viitorului (egalitatea claselor, emanciparea femeii, desfiintarea proprietatii si a familiei) - o armonie conceputa pe linia viziunilor socialist-utopice. In literatura, BOLLIAC debuteaza in 1835, cu un volum de Meditatii in proza, influentate ca tonalitate sentimentala de Lamartine si ca formula de Noptile lui Young (in versiunea franceza, sub forma de poeme in proza, a lui Le Tourneur). Cu Matilda, Moartea lui Abel, Taierea a 12 boieri la Manastirea Dealului, tragedii pierdute in ras., incearca adaptari sau compuneri dramatice cu subiect istoric local. Traducator al lui Hugo, Vigny, Musset, Ariosto s.a., BOLLIAC abandoneaza in poezie tonalitatea lamartiniana a debutului si se orienteaza predilect spre o literatura sociala cu puternice accente messianice, consonanta crezului formulat in La muza mea (1847), o ars poetica celebrand "Misia prescrisa crestinului poet". Pornind de la aceeasi idee a "misiei", epistola La Maior
Ion Voinescu II e o foarte lunga expunere (bazata pe exemple celebre si pe exemplul personal) a suferintelor care marcheaza, inevitabil, destinul de martir al poetului. Animate de idealuri generoase, poeziile sociale ale lui B., celebre in epoca (Sila, Carnavalul, Muncitorul, Clacasul, Tiganul vandut etc), cultiva speranta utopica a echilibrului social prin virtutea mantuitoare a "saritatii". BOLLIAC concepe poezia ca o pledoarie care va salva lumea pe calea unei revolutii in constiinta. Naivitatea conceptiei nu e egalata decat de naivitatea constructiei poetice: poeziile sunt interminabile discursuri versificate, in care scene epice grupate antitetic - in maniera lui V. Hugo - functioneaza ca argumente pregatind concluzia, umanitarista si lirica. Acest adept al poeziei sociale este incapabil sa gandeasca poezia manifest, ale carei tonuri barbatesti le va descoperi literaturii romane
G. Cosbuc Atunci cand abandoneaza, totusi, in poezia sociala predica umanitara, BOLLIAC creeaza fie marsuri cu iz de opereta ("Sa bem, sa bem, sa bem / Ca-i cu noi batranul Bem"), fie satire care amintesc rafinamentele poetice din Caracterurile lui Mumuleanu, ca aceasta sentinta concluziva din Ciocoii in revolutie ."Iar ciocoii gulerati / Sunt spurcati si veni-nati". Erotica, meditatiile, epistolele sunt cultivate mai rar, nu insa mai putin rudimentar. Epistola la Colonelul I. Campineanu se incheie, pedestru, cu intrebari despre sanatatea familiei, iar intr-o meditatie ca Idealul si pozitivul deliciile existentei spirituale se consuma, in stil pre-vacarescian, in contemplarea armoniei cosmice ("Alearga mieluseaua, zambeste floricica / Sticleti si filomile se sparg pe craci cantand") si in participarea la aceasta armonie ("Si inima-mi, ca harfa, sloboade-un impreuna/ La marele concert"). Structura fundamentala apoetica a lui BOLLIAC se verifica in felul cum recepteaza poezia populara: intr-un foarte interesant studiu de etnopsihologie (Poezia populara, 1844), intreaga demonstratie se intemeiaza - tipic pentru gustul autorului - pe o poezie care incepe cu memorabilul vers: "Lele, gaga, ce faci, fa?"; iar prelucrarile de folclor pe care BOLLIAC Ie-a lasat pot compromite pana si Legenda Mesterului Manole, care, in versiunea sa, ilustreaza aforismul "La primejdie obsteasca / Trebuie unul sa jartfeasca", prin versuri ca urmatoarele: "Si de-atuncea manastirea / inceta de-a mai cadea. / Vant, cutremur, n-o sminteste, / Uta-n zid o sprijineste". Cedand comandamentelor epocii, BOLLIAC s-a ratacit in poezie cu convingerea ca-si implineste "legea / De apostol si de bard" (Apostrofa) si fara constiinta ca-si compromite talentul; un talent real, de prima marime, care trebuia cautat insa in publicistica politica a scriitorului. Articolele politice ale lui BOLLIAC marcheaza nasterea jurnalisticii politice romanesti moderne. Intr-o epoca in care jurnalistica se mai confunda cu oratoria, iar publicistica politica se desfasoara in tonuri apocaliptice, BOLLIAC aduce nu numai un limbaj cu totul modern, ci si o inteligenta precisa, care delimiteaza, in introducerea fiecarui articol, "tema" si defineste cu exactitate termenii discutiei. Construite printr-o subtila dozare a argumentelor dispuse ascendent si culminand adesea in ironie, demonstratiile din articolele sale au o transparenta logica fundamental opusa sentimentalismului patetic si ineficient din poezie.
Detasat si ironic, BOLLIAC opereaza in capodopera sa, Mozaicul social (1858), o reducere la absurd a ierarhiei sociale (cu 17 clase si 5 "regnuri") consfintita de Regulamentul Organic si urmareste consecintele sociale ale regimului politic regulamentar in pagini excelente. Ceea ce defineste statutul social al fiecarei clase sunt, evident, drepturile ei, comentate cu scanteietoare si, pe alocuri, amara ironie:"Intaia clasa de boieri de rangul intai: excelentiile lor, basboierii si banii mari cu caderea () sa-si incarce cu cusaturi de fir galben hainele pe guler, pe piepti, pe spete, se poale si pe maniei cat or putea sa duca () sa poarte sabie, pinteni si cati fulgi albi vor pofti la palarie (). intaia clasa din a doua clasa de boieri: dumnealor marii cluceri si marii paharnici cu finiri tot albe dar foarte mult reduse, tot cu pantaloni albi dar cu foarte inguste lampasuri, si tot cu pinteni, fara fulgi (). intaia clasa de boiernasi, boieri de neam, singura nobleta ereditara in Tara Romaneasca () scutita de bir si de bataie (). Cei ce exerseaza profesii liberale () au privilegiul a-si exersa profesia si a nu plati nimic; despre ale bataii insa nu se coprinde nicaieri ca ar fi exclusi la imprejurari. Clasa bunicilor cu indatorirea a plati tot () bucurandu-se de un singur privilegiu: sa nu poata fi batut de catre subtcarmuitor in pricini mici corectionale decat numai pana la 25 nuiele deodata". Persifland limbajul "cabalistic" al publicisticii lui C.
A. Rosetti si gestica apocaliptica prepasoptista, anacronica la 1869 (Iara se iveste coalitiunea), BOLLIAC diag-nosticheaza si ataca in fond indepartarea liberalilor de idealurile pasoptiste, indepartare pe care persistenta limbajului politic pasoptist e menita sa o mascheze. Riguroasa si echilibrata, publicistica lui BOLLIAC indeplineste functii demascatoare. Si daca, prin poezie, scriitorul e, esteticeste, contemporan cu Vacarestii si Mumuleanu, prin proza politica el e contemporan cu Eminescu si se inscrie printre cei mai valorosi jurnalisti din literatura romana.
OPERA
Operile lui ~. Meditatii, Bucuresti, 1835; Din poeziile lui ~, Bucuresti, 1843; Poesii noue, Bucuresti, 1847; Topographie de la Roumanie, Paris, 1856; Poezii - Renasterea Romaniei, Paris, 1857; Culegere de mai multi articoli..,, Bucuresti, 1861: Calatorie arheologica in Romania, Bucuresti, 1861; Monastirile din Romania (Monastirile inchinate), Bucuresti, 1862; Monastirile din Romania (Monastirile zise Brancovenesti), Bucuresti, 1863; Excursiune arheologica din anul 1869, Bucuresti, 1869; Opere, I-II, ed. de A. Rusu, introducere de
G. Munteanu, Bucuresti, 1956; Scrieri, I-II, pref. de M. Scarlat, ed., note si bibliografie de A. Rusu, Bucuresti, 1983.
REFERINTE CRITICE
N. Iorga, Istoria, I, II, III;
D. Popovici, in Viata Romaneasca, nr. 11-12, 1929; G. Cali-nescu, Istoria; D. Popovici,
Cezar Bolliac. Romantism si socialism in definitia poeziei, 1944;
P. Cornea, De la Alexandrescu la Eminescu, 1966; Ov. Papadima, Cezar Bolliac, 1966; /. L. R., II; G. Ivascu, Istoria; I. Rotam, O istorie, I;
M. Zamfir, Proza poetica romaneasca in secolul al XIX-lea, 1971; Elena Tacciu, Trei poeti preemi-nescieni, 1978; Gh. Macarie, Sentimentul naturii in proza romaneasca a secolului XIX, 1978; Ovidia Babu-Buznea, Dacii in constiinta romanticilor nostri, 1979; M. Zamfir, Poemul romanesc in proza, 1981; Elena Tac-ciu, Romantismul romanesc, I, 1982, M. Scarlat, Istoria poeziei romanesti, I, 1982;
Z. Ornea, in Romania literara, nr. 3, 1984; M. Scarlat, Introducere in opera lui Cezar Bolliac, 1985; Sultana Craia, Orizontul rustic in literatura romana, 1985; Al. Hanta, Idei si forme literare pana la
Titu Maiorescu, 1985; Elena Tacciu, Romantismul romanesc, II, 1985; Z. Ornea, Actualitatea;
M. Sorescu, in Revista de Istorie si Teorie Literara, nr. 1, 1986; Const. Popescu, Poeti romantici romani la inceput de drum, 1986.
