Caracterizarea personajelor
Andrei Pietraru este personajul central al dramei "Suflete tari" de Camil Petrescu. Fiu de tarani, cu studii stralucite, fusese de mic foarte harnic, talentat, inteligent, speranta generatiei sale pentru orice cariera ar fi dorit sa imbratiseze.
Andrei Pietraru este un personaj tipic camilpetrescian, insetat de dragoste absoluta si traind in lumea ideilor pure. Se indragostise, in taina de Ioana Boiu-Dorcani si, ca sa poata sta in preajma ei, isi intrerupsese studiile si facuse eforturi sa ocupe postul de bibliotecar din casa boierului Boiu. Aceasta functie este sub demnitatea si sub calitatile sale, de aceea decizia ii uimise pe loti cei care credeau in el. Cinstit si corect, Andrei rupsese logodna cu bogata nepoata a lui Sinesti, insa "jupanita" este, in toti cei sase ani, indiferenta, rece, distanta, inaccesibila, de o distinctie strivitoare, dezarmanta pentru tanarul indragostit de conditie sociala modesta. Afland intamplator despre posibila logodna a Ioanei cu printul Bazil Serban, Andrei se hotaraste sa-si marturiseasca, dupa sase ani, iubirea. El intra, asemenea lui Julien Sorel, in iatacul Ioanei si-i declara, cu delicatete, ca-si sacrificase studiile, cariera numai din dragoste pentru ea. Tanara il respinge dispretuitoare, considerandu-1 un ratat, atitudine care-i starneste orgoliul si-l face sa devina categoric, amenintand ca, daca pana la 12 noaptea n-o cucereste, se sinucide. Impresionata de forta iubirii lui, Ioana cedeaza exploziei pasionale si timp de o saptamana ei tainuiesc relatia, apoi ea il constrange sa-i marturiseasca adevarul tatalui ei. Surprinzandu-I pe cand isi lua ramas bun de la Elena, care pleca pentru totdeauna si Andrei a sarutat-o. Ioana redevine aristocrata dispretuitoare, vazand in iubitul ei, un arivist marunt, "un suflet de sluga" si nu-l mai crede in stare sa se sinucida, asa cum el o ameninta din nou. injosit, jignit in demnitatea lui si mai ales in sentimentele lui de dragoste pentru care sacrificase tot, Andrei Pietraru se sinucide. Spirit absolutizant, Andrei marturiseste, insa, ca dorise sa ucida in el iubirea - "Pe dumneata te-am ucis in mine Esti moarta mai moarta decat daca n-ai fi existat niciodata" - ceea ce argumenteaza faptul ca eroul este insetat de o "dragoste in stare pura". Pentru Andrei, Ioana este iubirea absoluta, unica lui ratiune de a fi, "un exemplar unic", asa cum Gelu Ruscanu (din "Jocul ielelor") gasise unul in ideea de dreptate absoluta. Asemanarea celor doi eroi camilpetrescieni consta in faptul ca distanta dintre constiinta si obiect este absoluta, la Andrei intre iubirea absoluta si aristocrata inaccesibila, iar la Gelu intre dreptatea sociala si justitia absoluta.
Andrei Pietraru este dominat de un hybris (orgoliu nemasurat - n.n.) care ii determina destinul dramatic. Aceasta constanta a constiintei eroului este observata de fostul coleg de scoala si prietenul sau, Culai Darie: "Omule, toate drumurile pe care puteai sa le apuci in viata duc pana la capatul lumii. Cum naiba de l-ai ales tocmai pe asta, de te-ai infundat tocmai aici?". inclinatia lui Andrei spre absolut, il face sa-si explice hotararea: "Ei, Culai, si intr-o iubire poti sa ajungi pana la capatul lumii!". Orgolios, ca si Gelu Ruscanu, Andrei este rupt de realitatea concreta, deoarece, insetat de absolut, crede ca poate trece peste barierele sociale si poate sa capete demnitatea umana de care fusese lipsit atata vreme, din cauza conditiei sociale umile. Eroarea este constientizata atunci cand ii destainuie lui Matei relatia amoroasa cu fiica lui si acesta reactioneaza cu indignare si furie nestapanite. Conflictul de constiinta se manifesta intre orgoliile celor doua personaje ale cuplului antitetic, la Ioana este evident orgoliul de casta, de clasa aristocratica, iar la Andrei este vorba de un orgoliu determinat de egdlatrie (adorare de sine, divinizare a propriei persoane - n.n.). Andrei n-o iubea pe Ioana pentru calitatile ei umane, ci mai ales ca sa-si dovedeasca siesi ca are puterea de a iubi, dar mai ales orgoliul ca are forta de a infrunta obstacolele care-i stau in cale pentru dobandirea acestei iubiri. Atunci cand Culai il intreaba de ce el, fiu de tarani, iubeste o boieroaica, Andrei este foarte incurcat, insa tot colegul sau gaseste raspunsul, deoarece isi cunostea bine prietenul: "E ceva in tine, nemasuratul tau orgoliu, care ar fi iubit-o si fara s-o fi vazut vreodata".
Andrei are onoare, fapt pentru care provoaca la duel pe printul Bazil Serban si nu renunta la confruntarea cu acesta, cu toate ca Ioana il determinase pe boier sa-si ceara scuze. Daca ar fi fost de acord cu anularea duelului, el n-ar mai fi putut dovedi ca este, la randul lui, inzestrat cu simtul onoarei, calitate proprie clasei aristocrate si n-ar mai fi impresionat-o pe domnisoara Boiu. Totusi, din iubire, renunta la studii, desi conditia de servitor in casa Boiu aproape ca i-au anulat sansele de a fi iubit de tanara aristocrata. Simtul onoarei se supune, asadar, iubirii absolute.
Iubirea in sine este un act irational, Pietraru se rupe de realitatea concreta, traieste in lumea ideilor pure, din care cauza devine, dintr-un intelectual in devenire, cu o cariera stralucita, un ratat, fapt ce determina si destinul sau dramatic: chiar si dragostea se falsifica daca este privita in absolut, lipsita de orice determinari obiective, reale.
Ioana Boiu-Dorcani este fiica boierului Matei Boiu-Dorcani, descendenta "a trei logofeti si patru spatari". Tanara de 29-30 de ani este pasionata de literatura veche bisericeasca, nu este deloc mondena, dispretuieste balurile si pe snobii a caror superficialitate este caracteristica "omului de lume". Ea este alintata de prieteni "jupanita", datorita mandriei reci si distante pentru stramosii sai, boieri de vita veche, a caror genealogie era riguros cercetata, din care cauza fusese angajat un tanar pasionat de istorie, Andrei Pietraru.
Portretul fizic al Ioanei Boiu-Dorcani este relevat printr-un articol aparut in revista "Lumea ilustrata": "ovalul chipului prea fin, ochii prea mari, gura prea expresiva, degetele subtiri". Orgoliul de casta aristocratici se desprinde din privirea plina de "o reverie cu viziuni medievale" si echipajul elegant care se distinge intre toate trasurile ce se plimba la sosea. "Jupanita", cum o numeau prietenii, "are treizeci de ani, zece milioane si nu s-a maritat inca". Ioana il admira pe Stendhal si reporterul sustine ca ea vrea "sa semene neaparat cu domnisoara de la Mole".
O admiratie deosebita are Ioana pentru Suzana Boiu, care cu cateva secole in urma, in timpul epocii fanariote, ea avusese indrazneala sa ceara in casatorie un haiduc condamnat la moarte, salvandu-i astfel viata. Ioana Boiu o considera de stramoasa ei "patroana mea" si marturiseste ca ea este "idealul meu in trecut o simt in sangele meu mai mult ca pe oricare dintre stramosi". Copia portretului pe care o face dupa tabloul original aflat la manastirea ctitorita de aceasta cutezatoare predecesoare seamana, de altfel, foarte bine cu Ioana nu numai ca trasaturi fizice, ci si ca fire: "ochii mari, ficsi, arzatori, ocolesc parca tot ce e uraciune pamanteasca; fruntea inaltata si limpede dispretuieste bucuriile de pret marunt, ale celor din jurul ei". Ioana Boiu, indiferenta, rece, distanta, mandra, inaccesibila, il striveste cu distinctia ei pe indragostitul Andrei Pietraru, care se simte incapabil de a stabili o comunicare cu ea timp de peste sase ani, de cand era bibliotecar in casa boiereasca. Cand el intra in iatacul printesei intocmai ca Julien Sorel, ca sa o cucereasca, Ioana este stapanita de dilema intre a-1 alunga cu dispret pe umilul servitor sau de a avea cutezanta predecesoarei sale de a-i accepta iubirea. Orgoliul clasei sale aristocratice trebuie insa sa fie satisfacut de firea puternica, autoritara si poruncitoare a barbatului si, in cele din urma, ii cedeaza, fiind impresionata de curajul cu care intrase in iatacul ei, de faptul ca se batuse in duel cu printul Bazil, fara sa tina seama de porunca ei, precum si ca acesta repeta gestul lui Julien Sorel, personajul lui Stendhal, din romanul ei preferat.
Ioana fusese logodita cu un francez din inalta societate, dar rupsese logodna, deoarece se simtise jignita de atitudinea superioara a viitoarei soacre, avand o prima dezamagire din partea clasei sociale careia ii apartinea. Despre printul Serban, care ii ceruse mana, are o parere dispretuitoare, deoarece, cu toate ca el crede ca este "sportman, om de lume, donjuan, poet, pictor si cantaret", nu este in fond nimic, e numai un diletant mediocru. Poate ca si din cauza acestor dezamagiri fata de barbatii apartinand clasei ei sociale ii cedeaza lui Andrei.
Cu o educatie solida in distinctie si eleganta comportamentala, Ioana se autodispretuieste pentru ca se iubeau in taina de o saptamana si comportamentul acesta s-ar fi potrivit servitorilor, nu boierilor de stirpe: "De o saptamana, viata mea nu e decat o prefacatorie dezgustatoare".
Atunci cand Andrei sovaie sa-i destainuie tatalui ei legatura lor amoroasa, Ioana redevine dispretuitoare si vede, ca si tatal ei, in modestul bibliotecar, un arivist marunt. Ambitioasa, voind totusi sa-i verifice sentimentele, dupa ce il surprinsese sarutand de despartire pe Elena, Ioana il trateaza cu superioritate si raceala, spunandu-i ca acum nu mai crede amenintarea lui cu sinuciderea, impingandu-si cu cruzime iubitul la moarte. Finalul piesei sugereaza ideea ca dragostea dintre cele doua persoane ce apartin a doua clase sociale diferite este imposibila, avand finalitate in moarte.
