O baba s-un mosneag iesira catra lumina dinspre carale Lipscanului. Femeia venea inainte, omul ceva mai indarat, cu capul putin inaltat si parand a asculta cu mare luare-aminte zvoana si vocile de la focul nostru.
Batranul e orb, mi-am zis eu privindu-l. Pare a-l trage baba dupa dansa c-o franghioara; insa el paseste pe urma ei fara gres catra mirosul fripturii si larma sfatului.
Baba purta broboada de stergar alb, catrinta si sumaies scurt. Orbul era si el imbracat ca muntenii, cu palarioara neagra si strai alb, iar cojocelul il tinea numai pe umeri; si de sub cojocel, de la subsuoara stanga ii atarna cimpoiul, cu clontul spre pamant. Cand se simti aproape, orbul se opri, numai baba mai facu cativa pasi catra foc. El se opri si lumina ii batea obrazul neclintit impresurat de barba alba.
Multi dintre tovarasii mei nu-l bagasera inca in sama. Numai jupanul negustor de la Lipsca, intelegand despre ce-i vorba, incepu a rade.
- Matusa Salomie, zise el, tot n-ai scapat de mosneagul cel chior? Vad ca se tine scai de dumneata.
- Asa-i, jupane, raspunse ea cu vioiciune si subtire, insa fara rautate; de cand am purces din Radauti, se tine de mine ca umbra, ca sa-l duc si sa-l lepad la targu lesilor. Acu dumneavoastra, urma ea catra noi ceilalti, veti fi socotit poate altceva, ca oamenii, ca mi-i sotie ori frate; dar eu am uitat si de asemenea zburdaciuni si de neamuri si nu cuget decat la nevoile mele. M-am aninat si eu intr-adaos la carutele dumnealui negustorului ca sa pot ajunge pana la sfanta cuvioasa Paraschiva, in cetatea Domniei, sa pun pe racla ei un puisor de argint si sa-i marturisesc ce durere am. Iar sarmanul acesta, calcand dupa mine, a indraznit sa se apropie si de sfatul domniilor voastre, fiind un batran viclean si nadajduind ca-i v-eti porunci sa va zica ceva din cimpoiul sau. M-am stropsit la el sa-si puie in cap cojocelul si sa doarma sub caruta, dar el nu vrea sa inteleaga.
Batranul zambea, atintind spre foc ochii lui de albusuri coapte.
- Mie-mi plac tovarasiile vesele, vorbi el c-o voce blanda si joasa, imi place si vinul nou, si friptura de pui in tigla. Foarte-mi place s-ascult istorisiri. Si sa spun si eu cate stiu din trecute vremi. Dumnezeu a randuit sa ma pedepsesc fara lumina intr-aceasta viata, sa-ntind mana si sa cersesc pita de la crestini buni. Fiind asa e voia lui Dumnezeu si avand el grija de mine ca si de viermii pamantului, am cugetat ca nu trebuie sa plang, ci sa primesc randuiala.
Comisul Ionita se intoarse spre orb; si dupa ce-l privi il intreba cu mirare:
- Fiind un cersetor nemernic precum esti, iti place friptura de pui in tigla?
- Imi place, stapane si frate, raspunse cu vocea-i prietineasca orbul.
- Si vinul iti place?
- Si vinul nou pe care-l simtesc intepandu-mi narile.
- Dar istorisiri stii sa spui?
- Stiu, ca oricare om, de ce sa nu stiu?
- Vad ca te lauzi, insa afla ca istorisiri ca mine si ca prietinul meu capitanul Neculai Isac nu-i nimeni sa stie in toata tara asta a Moldovei.
- La asta eu nu ma pun impotriva, stapane.
- Sa nu te pui, caci eu am sa spun cea mai frumoasa si mai minunata istorisire din cate s-au spus.
- S-o spui, stapane, si eu am s-o ascult band vin nou din oala domniei tale, pe care ai umplut-o acuma. Si domniei tale, jupaneasa crasmarita are sa-ti aduca o oala noua, pe care ai s-o umpli din proaspat. Asa, avand si ce mai trebuie pe langa vin, am s-ascult cu mare placere si dupa aceea, daca vei binevoi, am sa-ti zic un cantec din acest cimpoi si-am sa-ti cant viers.
- Vra sa zica, nemernicule si orbule, nu stii numai sa bei si sa mananci; stii sa si canti.
- Stiu si asta, stapane, din mila lui Dumnezeu. Stiu si altele.
- Asa? si cimpoiul tau zice frumos?
- Zice, stapanilor si fratilor, parc-ar fi din piele omeneasca.
- Se poate; s-ai sa-mi canti, caci asa am eu placere in acesta ceas, la Hanu Ancutei. Noaptea-i tarzie si closca cu pui grabeste spre crucea noptii. Aud niste cucosi de-a Ancutei batand din aripi si cantand. Unul dintre ei, care are voce mai proasta, l-as pofti mani dimineata cu bors acru.
- Cucosii canta, baga de sama orbul, ca s-alunge serpii si duhurile din preajma.
O clipa sfatul nostru conteni, - ca s-ascultam in tacere bataile de aripi si trambitarile cucosilor, intai aproape in cetatea hanului, apoi ca o muzica stansa, intr-o mare departare, dincolo de apa Moldovei.
Ancuta puse oala noua in mana comisului.
- Frate Ionita, zise capitanul Isac, Ancuta iti da dumitale oala noua si mie imi zambeste. Cata sa fiu eu mai multamit decat dumneata.
Hangita radea gadilat.
- Atunci oala astalalta, hotari comisul, trebuie s-o dau orbului, care are sa-mi cante din cimpoiul lui.
- Am sa-ti cant, stapane.
Baba care adusese pe cersetor se arata suparata fara pricina, cand mosneagul pasi cu manile intinse spre noi.
- Nu inteleg de ce nevolnicii si calicii incurca petrecerile oamenilor!
- Sa nu te superi, sora Salomie, se intoarse catra ea cersetorul, caci supararea-i de la Necuratul.
- Nu-ti sunt sora, se scutura batrana, facandu-si gura punga si intorcandu-si capul de catra el.
- Nu-mi esti sora, adevarat, caci eu nu sunt decat un biet sarman pribeag prin aceasta lume. Frumoasa-i si eu n-o mai vad. Tanara-i si eu n-o mai simt. Ada-ti aminte, lita Salomie, de vremea cand purtai la gat margarintar, fii buna ca atunci si mi te supara pe mine.
Baba tacu. Ancuta radea.
- Cum? stii si ce-i margarintarul? se mira comisul Ionita.
- Stiu, caci l-am vazut si eu o data lucind. Margarintarul, cinstite stapane, e o piatra scumpa care se gaseste in scoici, la mare. Cum ii acuma, intr-o noapte de toamna, cand marea ti lina, ies anume scoici la mal si se deschid la lumina lunii. Si aceea in care cade o boaba de nisip se inchide si intra la adanc. Iar din acea boaba de nisip se naste margarintarul.
- Acest orb sarac are, dupa cate vad, destula intelepciune, vorbi negustorul de Lipsea, fluturandu-si barba pe deasupra oalei.
Cu totii ne miscaram, ca si cum am fi vrut sa ne apropiem mai bine de foc. Orbul isi rasuci trupu-ntr-o lature si sorbi din oala. Apoi obrazul i se intoarse iar spre noi si zambi in noaptea-i prelunga. Puse oala la pamant si se aseza turceste langa ea. Trase spre el pliscul cimpoiului si umfla c-un rasunet adanc foiul. Cuprinzand instrumentul sub cotul stang, il stranse, si el tipa o data scurt, ca si cum l-ar fi durut. Apoi incepu a mormai s-a da sunet de cantec vechi.
- Aista-i cantecul mioarei, grai orbul intorcandu-si spre noi zambetul. Daca poftesti altceva, stapane, iti pot zice pe urma.
- Canta!
vorbi intaratat si suparat ciobanul, capitanul Isac il privi razand subtire pe deasupra capetelor noastre.
Cimpoierul umfla mai tare foiul, apoi, calcand cu degete repezi pe gaurele surlei, chema un viers de mahnire din departarea anilor de demult, inaltand ochii morti spre stele, lasa pliscul cimpoiului si canta cu voce. Spunea ceva despre trei ciobani care coborau cu turmele din munte. Si doi din ei aveau ganduri rele asupra celui mai tanar
S-aude, s-aude
Departe, la munte,
Goman Gomanas
De trei ciobanasi;
Goman gomanind.
Oile pornind
Iar izbucni in surla chemarea de demult. O simteam in mine ca o bataie de inima a oamenilor care au fost si nu mai sunt pe acest pamant. Auzeam pentru intaia oara cantecul acesta al pastorilor. Si luam aminte la mioara care se tanguia si vorbea omeneste cu stapanul sau despre moartea lui
Mari s-au vorbit
Si s-au sfatuit
In apus de soare,
Ca sa mi te-omoare,
Umbrele cand cresc,
Neguri se opresc
Pe munti si pe ape,
Dorm oile toate
Celelalte stihuri au ramas numai ca o pacla in mine, cu totul nedeslusite. Iar printre ele tanguirea cimpoiului. Stateam si ascultam inca, pe cand foiul se dezumfla la pamant ca o dihanie netrebnica, langa picioarele orbului. El rupse cu dinti lacomi dintr-un picior de pui si inghiti hulpav, cu albusurile crescute in gavanurile negre ale ochilor. Apoi istovindu-si si oala de vin, ramase iarasi alinat, cu fata catra noi.
Ciobanul cel prost si suparat de la Rarau, cum si monahul care se ducea la Sfantu-Haralambie plangeau pe locurile lor fara nici o rusine. Asa ca pot vorbi si eu fara sfiala de acea intamplare, cand am lepadat lacrimi pentru niste inchipuiri.
- Daca poftesti, stapane, pot a-ti canta si alte cantece mai frumoase, a vorbit cersetorul.
- Daca stii altele mai frumoase de ce mi l-ai cantat pe acesta? rasari cu voce de hartag domnia sa comisul Ionita de la Draganesti.
- Iata de ce, fratii si stapanii mei, a raspuns batranul; caci eu, ramanand fara vedere inca de pe cand eram copil, am iesit din sat de la noi si-am pornit in lume. Si oplosindu-ma intr-o iarna, pe apa Prutului, la o perdea de oi, am stat pe langa niste baci batrani la focuri care nu se mai stingeau niciodata. Si acei baci vechi din pustie m-au invatat langa foc acesta cantec; dar m-au legat cu blastam sa nu-l uit niciodata si, de cate ori oi suna din cimpoi, sa-l zic mai intai si mai intai.
Iar dupa ce m-am despartit de acei baci, aflati, stapanii mei si fratii mei, ca am trecut dincolo de Prut, sub mana unui calic batran, care nu era orb cu adevarat, dar stia sa cerseasca tare frumos, cantand crestinilor cantece spre a fi miluit Avea mestesug sa para ca nu vede, si cand eram noi singuri il auzeam razand.
Iar Domnul Dumnezeu il ierta pentru asta, pentru ca se ducea totdeauna la biserica si se inchina cuviincios la sfintele icoane. Si tot asa se inchina si facea cruce cand, la o margine de sat din care ieseam, se pregatea sa fure o gaina sau un miel. Si rugandu-se cu credinta si dreptate, Dumnezeu il ajuta. Cu acel calic baban am trecut printre moscali si nimeni nu ne-a oprit, nici cei mari, nici cei mici, caci si-n acea tara a lor cersetorii sunt oamenii lui Dumnezeu si n-au nevoie de hartie cu pecete. Am umblat pe unde am vrut, prin targuri si sate, si pe la iarmaroace mari, si crestinii ne miluiau din bielsug. Din ce strangeam, aveam de vandut la crasmari jidovi, ori la muncitori sarmani. Iar Ierofei, tovarasul acela al meu, nu uita sa cumpere din parale si-o lumanarica de ceara, ca s-o puie la icoane. Sfintii se bucura de dar, nu cunosc pretul lumanarii si nici nu pot afla ca ne-au mai ramas carboave. De altminteri Ierofei le tinea ascunse bine in chimir. Asa am mers noi pana la targul cel mare al Chiulul, s-acolo ne-am oprit o iarna si-am cheltuit acele carboave agonisite.
Cat am stat, am trait tare bine si tare frumos in breasla noastra a calicilor orbi, unii fiind orbi si altii nu. Si-am cunoscut acolo, ca la o scoala, invataminte pe care nu le stiam, deprinzand cantari jalnice si mestesugul breslei. S-apoi pierind Ierofei la o petrecere si la o batalie intr-o noapte, am fugit din Chiu si-am umblat cu alti tovarasi prin lume, pana la o apa mare unde am auzit limba tatarasca. Am trait bine o vreme si-n tagma necredinciosilor, dupa aceea mi-a venit dor intr-o primavara sa miros rasina de brad. Si-am intors spatele catra limbile pagane si fata catra tara Moldovei. Iar in toata aceasta vreme, stapanii mei si fratii mei, eu am purtat cimpoiul cu mine si-am cantat, neuitand blastamul bacilor de la Prut De aceea ati auzit si dumneavoastra acel cantec. De placut mie nu-mi place, insa trebuie sa-l cant. Si de poftiti, va pot zice unul mai mandru si mai cu haz.
Pasind eu inspre locurile mele, am intrebat de-un sat la apa Moldovei si nu l-am mai aflat, caci se pustiise si-l stramutasera domnii si boierii. Trecusera ani multi; pieriti si morti au fost toti ai mei; iar puhoiul Moldovei le-a risipit mormintele si le-a dus ciolanele la vale prin scruntare si lunci. Am umblat atunci intreband de-un han de demult, care statea si-n vremea copilariei mele la drumul imparatesc. Acel han, mi-au spus crestinii, nu departe de locul unde-a fost un sat Negoiesti, se chiama in zilele noastre Hanu Ancutei si oamenii care se duc la targul Iesului ori la Roman fac acolo popas mare.
Am venit la mirozna de brad si-am trecut pe la acel han. De-atuncea nici mai stiu cati ani vor fi fiind. Iar acuma, ajungand vremea sa ma duc iar la Iesi, la Domnie, sa ma inchin si eu la moastele Sfintei Paraschiva de la Trei-Sfetite, inteleg c-am facut iar popas la acest han, carele se chiama a Ancutei. Multamesc lui Dumnezeu c-am gasit cuvant bun si mila.
Stapanii mei si fratii mei, pe cand eu eram un prunc si vedeam satul nostru care nu mai este si tintirimul pe caje l-au risipit apele, am auzit poveste adevarata de la un bunic al maicii mele, despre o minune a Sfintei Paraschiva, unde ne ducem sa ne inchinam eu si lita Salomia. Acea minune s-a faptuit in vremea veche, fiind o stramoasa a noastra aici traitoare la acest han.
In acea vreme s-a fost ridicat asupra tarii Moldovei, ca Antihrist, Duca-Voda. Avand neistovita pofta de argint si aur, a prins a arunca biruri asupra norodului. Atunci s-a iscat o zicala: ca ce-i greu peste bordeie? Birurile lui Duca-Voda.
Umblau slujitori calari cu soliti si cu faclii. Luau vita, luau stiubei, luau tol, luau bani. Cui se punea impotriva, ii luau si viata. A iesit in tara hotia domneasca. Nu mai era chip sa scape nimene de sub cumpat. Fugeau noroadele peste granita. Pana ce-au nimerit niste sarmani nacajiti, intr-o toamna, la Iesi, la moastele sfintei. Si l-au parat pe Duca-Voda, scaldand racla cu lacrimi.
Atunci, indata dupa aceasta rugaciune, s-a clatit racla sfintei. Si poporul fiind de fata, in ziua de 14 ale lunii lui octomvrie, la amiaza, s-a intunecat cerul, s-au tulburat stihiile si s-a prins a bate o zloata cu vifor. Iar pana a doua zi s-a pus troian. Si noroadele s-au spaimantat foarte.
In acea noapte a cazut de pe vant demonul de la curtea domneasca si, batand in geam cu ghiara, a dat de stire lui Voda sa lese in lumea asta toate bogatiile stranse si sa se gateasca de cale pentru drumul cel fara intoarcere.
-A venit vremea, luminate Doamne, sa-ti dai socotelile si sa platesti ce-ai iscalit.
Caci el facuse zdelca si pusese iscalitura si pecete, ca sa poata izbandi atata urgie asupra lumii.
Duca-Voda a inghetat in patul lui de argint, auzind vocea. Dupa aceea a rasarit ca sub bici s-a racnit la slujitor sa-i inhame telegarii la carute. Astfel a fugit, cu ce averi a putut strange, pana intr-un sat din jos. Iar acolo, odata cu viscolul, l-au ajuns niste joimiri lesi si l-au prins, pradandu-l de bani. Vestitorul noptii fiind de fata, radea, si l-a dat pe mana acelor dusmani. L-au apucat de grumaz, si l-au dus cu dansii.
Gasind in calea lui omaturi si troiene, mergea foarte greu si i-au cazut caii. Atunci a scos din san trei galbuii, ce-i mai avea ascunsi, si i-a pus in palma unui ticalos taran de rand, pentr-o sanie cu oplene s-o iapa alba. Si cu acea sanie proasta a ajuns Duca-Voda aici la han. Din toata averea de pe lumea asta nu mai avea nimica. S-a cerut batranei aceleia a noastre o ulcica de lapte de pomana. Iar ea nu-l cunostea. Si se tanguia ca n-are:
- N-avem lapte, n-avem vaci, mamuca; n-avem, ca ni le-a mancat Duca-Voda, manca-l-ar temnita pamantului si viermii iadului cei neadormiti!
El a tacut, si-a plecat fruntea, s-a suit in sanie, s-a dus. Iar mai pe urma, s-a aflat cine a fost. L-au dus joimirii spre hotar. Dar la craiul lesesc n-a mai ajuns. A intrat cu iapa cea alba in singuratati si codri, a poticnit intr-o rapa, s-a trecut pe taramul celalalt, in locul blastamurilor.:s-a ramas istoria acelei minuni de la om batran la om batran pana in vremurile mai noua.
Fratii mei si stapanii mei, acestea-s lucruri trecute. Pentru placerea dumneavoastra de-acuma, daca poftiti si porunciti, eu pot sa va cant altceva!
La aceste vorbe s-a petrecut un lucru la care noi nu ne asteptam, oricati razasi, negustori, carausi si oameni de rand ne aflam acolo.
Comisul Ionita a strigat ca pofteste cantec, insa Ancuta cea tanara, apropiindu-se de orb, l-a cuprins de mana si i-a zis:
- Am ascultat si de la mama intamplarea asta. Intoarce-te spre mine. Poate dumneata, unchesule, vei fi fiind unul Constandin, despre care am auzit pe maica mea spunand ca s-ar fi ratacit prin lume.
- Eu sunt, raspunse batranul. Asa ma chiama.
Si zambi intunericului. Apoi, cu degete harnice, pipai obrazul Ancutei.
Ea lua mana care-o pipaia, o intoarse s-o saruta. Dupa aceea, subt aceleasi degete, puse pita si friptura.
Saracul prinse iarasi a rupe lacom din carne, cu dinti de fier.
Parca uitase unde-i si nu mai avea a spune nici un cuvant. Noi il priveam cu mare uimire; iar c-o uimire mai sporita decat a tuturora, clatinandu-se usor in zbaterile focului, se uita comisul, nu atat spre sarmanul flamand, cat spre acea dihanie care cazuse la pamant alaturi de el, dezumflata si moarta.