S-a ridicat din tohoarca lui, de la un protap, un om matahalos, si s-a aratat in lumina focului pasind leganat.
Numai dupa cum aducea picioarele, rar, parca cosind cu ele, s-ar fi putut cunoaste ca-i cioban. Se vedea asta insa si dupa gluga, dupa caciula dintr-un berbece, dupa chimirul lat si lustruit si mai ales dupa camesa scortoasa de spalaturi in zer. Purta toiag nalt pe care-l tinea de sus. Si ochii mititei, abia-i vedeam de sub stresina fruntii si a sprancenelor. Avea plete crete unse cu unt, iar barba-i era rasa cu custura de coasa.
- Eu toate le-am ascultat si toate au fost istorisiri frumoase - a grait el gros, si nu mai doresc decat s-aud intamplarea gospodarului istuia nalt si uscat
Si dupa asemenea vorbe spuse comisului, se cunostea ca-i un om din salbaticie.
Nici nu-l bagasem in sama pan-atunci; dar el toata vremea statuse acolo cu noi, si tacuse. Tacuse si-si vazuse de vin, si abia acuma-i venise gust de vorba si chef. Cu Mana stanga facu vant oalei peste flacarile focului. O auzii sfarmandu-se in intuneric, la gramada cioburilor, - se sfarma si nu se mai auzi, incheindu-si soarta.
-Asta n-a mai cunoaste bautura, vorbi iar ciobanul ranjind, -si nu ne-om mai intalni decat dupa ce-oi fi si eu ulcior. Iar cei care nu ma cunoasteti, sa stiti ca eu nu-s mai departe decat de la Rarau, s-acolo am stana cu alti tovarasi, si bordeie pline cu putini de branza si de lapte acru, si alte bordeie cu poclazi si cojoace. Si ma chiama Constandin Motoc. Cine vrea sa stie, pot sa-i.spun ca ma duc pana intr-un sat la apa Siretului, sa aflu daca mai salasluieste pe lume os din osul parintilor, - o sora ce-am avut si cu care nu m-am vazut din tineretele mele. Dac-a fi moarta, sa ma intorc inapoi la oi si la tovarasi si la intristare, pe varf de munte, unde nu se domoleste vantu niciodata, - ca si gandu omului. Dar eu rad, caci mi-am adus aminte de-un prietin, carele mi-a spus ca, dac-oi trece pe la Hanu Ancutei, sa beau o oala de vin, sa beau doua, pan ce-oi
vedea tulbure si sa nu spun la nimeni ce i s-a intamplat lui intr-o vreme, pe locurile acestea. Mi-a povestit cate a patimit. Dar pot spune ca, band atata vin cu o asemenea oala, nu-mi mai pot aduce decat cu greu aminte de-o intamplare ca aceea.
- Ce intamplare? intreba, dupa obiceiul lui, comisul Ionita.
- O intamplare, cinstite om bun, o intamplare a aceluia care mi-i mie ca un frate. Mai lautarilor, voi sa ziceti pe struna dupa mine un cantec de voinicie al lui Vasile cel Mare, hotu; s-apoi dac-a dori lumea, oi spune; daca nu, oi tacea.
Incepu deodata a canta pe nas, c-o voce din cap, subtire, cu totul nepotrivit fapturii lui mari.
- Ascultati, mai!
Care-i tanar si voinic
Iese noaptea la colnic
Fara par, fara nimic,
Fara brau, fara pistoale,
Numai cu palmele goale
Imi venea a rade ascultandu-l cum zice subtire, si ma veseleam, caci nu mi-i sila de omul cu chef. El s-a oprit aratandu-si dintii, dar mai mult cu hartag decat cu voie-buna.
- Acu cioroii sa taca, a zis el iar cu tarie si gros, si sa-si ascunda diblele subt aripi. Vreau sa va spun dumneavoastra, daca nu vi-i cu suparare, povestea despre care v-am vorbit. Si daca nu v-a placea, sa nu-mi spuneti pe nume.
S-a posomorat privind spre umbra neagra a hanului, si-a potrivit toiagul la subsuoara, sprijinindu-se in el dupa obiceiul ciobanilor, apoi s-a intors spre noi si si-a plimbat ochii in jur, -fara sa ne vada, caci privirea lui dintrodata se cufundase in alt timp.
Dintre noi toti numai Ionita comisul il privea intr-o parte cu oarecare nerabdare si dispret, - caci il astupase asa tam-nesam un om de rand si din prosti, cand domnia sa avea de povestit lucruri mari.
Ciobanului insa nu-i era rusine si nu cunostea asemenea randuieli.
- Ce-am vrut eu sa spun? ne intreba el, zambind din departare si din singuratate. Apoi ce-as vrea eu sa va spun, m-as prinde mai degraba sa va cant din fluier; dar n-am chip. Asa ca trebuie sa graiesc cum m-oi pricepe. Era prietinul acesta al meu traitor in sat la Fierbinti, pe Siret, fiind in acele vremi stapan pe mosie un boier chiabur tare cu numele Raducan Chioru. Era acest boier om statut si vaduvoi si din cand in cand avea dumnealui placere pentru cate-o muiere dintr-a oamenilor, pentru care lucru noi radeam si faceam haz intr-o privinta. Dar iaca prietinul ista al nostru pateste si el pozna si nu-i mai vine-a rade. Afla de la alte femei binevoitoare, ca pe Ilinca lui a poftit-o boierul pan la curte.
- Cum se poate una ca asta? sare el in sus.
- Iaca se poate; ba inca s-a intors acasa c-un testemel nou, ros ca focul.
Atuncea prietinul acesta al meu a simtit ca-i creste pe spinare par de cane turbat. A lasat in drum, dinaintea orandei, sania incarcata cu saci, a zvarlit biciul in coarnele boilor s-a tras de dupa o scoarta bardita. Vazand inainte-i pacla de sange, s-a repezit acasa s-a izbit cu umaru-n usa. A luat in piept pe femeie s-a prins a striga la dansa:
- Unde-ai fost? Sa-mi spui unde-ai fost, ca te tai in bucati cu securea.
- N-am fost nicairea, omule!
Ce este? Ai innebunit?
- Spune-mi unde ai fost, ca te tai. Unde-i testemelul cel ros?
- Care testemel? Tu trebuie sa fi baut, barbatele, - dupa aceea ai adormit in car s-ai visat!
A mai racnit la dansa, ea se apara ca de inec; se ferea, da din mani si nu mai contenea din gura. A apucat-o omul de cozi s-a batut-o cu capul de coltul hornului; n-a fost chip sa scoata nimica de la dansa.
- Taie-ma, omoara-ma, nu-s vinovata cu nimica!
Atuncea i s-au trudit si prietinului istuia al meu manile. Se uita la dansa cum plange, - si l-a cuprins si pe dansul rnare amaraciune.
- Vai, Ilinca, zice, - vai de zilele noastre cele ticaloase!
Ca noi numai de patru ani suntem luati. Si cand ne-am cununat, au inflorit zarzarii de la casa noastra, - iar acuma florile li-s scuturate si mi-a inghetat inima. Ca tu mie mi-ai fost draga si te-am socotit cu credinta; dar vad ca m-am inselat amar.
Muierea atunci se jura pe luminile ochilor si pe mormantul maica-sii, ca nu stie nici cu spatele despre ce poate fi vorba, isi sterge gura crunta de sange si-l saruta pe barbat; il domoleste si-l indeamna sa se duca sa-si caute sania si boii. Iar dupa ce se duce el la boi si la sanie, ea isi pune pe cap testemelul cel ros si iese prin fundul gradinii intr-o hudita de unde ia drumul la curtea boiereasca.
Omul isi duce sania s-o descarce de saci la hambare, pe urma vine la curte sa-l scrie pe catastif gramaticul, in loc de gramatic, iese in cerdac boierul, il chiama ia asa cu degetul si-i ranjeste numa-ntr-un dinte.
- Ia fa-te-ncoace, gospodarule.
- Iaca vin. Care-i porunca, cucoane?
- Mai paganule, zice boierul, ce ai tu cu femeia Ce-o bati si-o asupresti?
Prietinul ista al nostru.nu se dumireste deocamdata.
- N-am nimica, cucoane, - dar nu pricep de unde stii maria ta una ca asta, si de ce te-amesteci intre roman si femeia lui.
N-a apucat a sfarsi vorba, si Raducan Chioru l-a si fulgerat cu palma peste gura. Prietinul ista al nostru inchide ochii fara sa inteleaga; iar cand ii deschide, vede la o fereastra pe Ilinca lui cu testemel ros si-ntelege. Racneste cu mare tulburare si-i vine sa-si faca o sama, sa se deie cu capu-n fantana. Dar n-are cand. Boierul a tras de dupa usa tindei harapnicul si-l paleste-n plin pe dupa grumaz si-l taie peste ochi cu sfichiul, parca-l scrie cu foc. Incearca a carni la dreapta si la stanga. Cu rasuflarea galgaind in sange, se-ntoarce si se pravaleste pe scari ca sa scape si sa fuga. Jos il prind in brate haidaii curtii.
Bate cu pumnii si scapa si se repede urland la stapan. Raducan Chioru il arde iar cu sfichiul si clipeste razand din ochiul cel sanatos.
- Nu-l lasati, mai flacai, zice, - ca-i turbat. Era sa-si omoare femeia.
Haidaii au sarit si l-au prins. L-au mai batut pana ce-au ostenit, pe urma i-au dat drumul.
Dupa ce a bolit trei zile, muscand scandura laitii, prietinul ista al nostru sare-ntr-o noapte gardu la curtea boierului, ca sa-si gaseasca femeia. A pandit-o pe langa odaile slugilor, pana ce-a zarit-o. A sarit la dansa urland, ca sa-i rupa cu unghiile gatita. A auzit boierul tipete din casa, s-a iesit cu hamgerul.
Asa ca Raducan Chioru, ca un stapan ce se afla, vazand atata indrazneala, s-a scarbit s-a poruncit haidailor sa-l ridice pe prietinul ista al meu si sa-i faca petrecere cuvenita, dupa purtarea lui. Intai l-au legat cu manile la spate si i-au pus calus in gura, ca sa nu urle. Si noaptea aceea l-au tinut cu capul varat intr-un gard, cu gatul strans intre nuiele. L-au mai rupt canii pe de laturi; l-a muscat gerul Bobotezei inspre ziua. Eu nu inteleg de ce n-a murit.
Facandu-se ziua si vazandu-l ca se uita tot urat, cuconu Raducan porunceste sa-l scoata din gard si sa-l maie cu harapnicele pana devale la moara. Acolo slujitorii il desculta, ii sufleca itarii pana la genunchi si-l vara in laptoc pana la glesne, - ca sa simteasca zimtii ghetii si sa nu mai indrazneasca a sui amenintare impotriva unui obraz boieresc.
Apoi a mai avut a indura prietinul ista si altele, ca sa se-mplineasca randuiala care era atunci la curtile stapanirii. L-au lepadat intr-un bordei, in preajma focului, ca sa se incalze
asca. Ca sa nu fuga, i-au pus picioarele in butuc, cu lacata grea de-o oca. Si-au lasat fumul sa iasa in bordei, s-au presarat pe jaratic ardei pisat. Tusind si stupind sange, a petrecut intr-asemenea chip; si Dumnezeu a vrut sa nu piara, ci sa se chinuiasca pe lumea asta, ca dincolo pe taramul Tartorului.
Asa s-a intamplat, cinstitilor crestini, aceasta fapta acum treizeci de ani. Si prietinul acesta al meu n-a pus fruntea-n tarana, precum ar fi fost mai bine. A ramas schilod o vreme, urland in inima lui; si cand s-a putut tarai, a pribegit din sat A trecut apa Moldovei; pe urma a trecut apa Bistritei, si s-a ridicat pe plaiurile cele inalte, catra Rarau.
Acolo, in munte, sub cetina, sta cu ochii tinta ca un nebun si-si vedea intamplarea. O vedea in valvataie si-n sange, - si inima-i era scrijelata de unghii de crita. Gemea zvarcolindu-se si nu gasea in el o putere. S-a fost rob ciobanilor multi ani, - pana ce-a avut si el mioare si berbeci, invatand randuiala acelei sihastrii.
Atuncea, intr-o sara de primavara, prietinul ista al meu a auzit vocea lui Vasile cel Mare, cantand sub stresina de padure precum v-am cantat eu.
Cand i s-a infatisat la coliba, prietinul meu l-a inteles numaidecat ca-i om fugar din lume si pribeag in pustie.
L-a vazut voinic si fudul, uitandu-se.pe sub sprancene, si l-a primit cu dragoste, placandu-i cantecul. Cand a auzit ca-l chiama Vasile, s-a bucurat, caci toata partea aceea de tara cunostea asemenea nume, si de bratul lui se temeau campiile. Pe-atuncea Vasile cel Mare tinea vadurile si drumurile si era mare vames.
- Poftim, bade Vasile, la focul meu, zice prietinul nostru. Eu am auzit de dumneata - si te-oi primi bucuros, ospatandu-te cu ce m-a blagoslovit Dumnezeu. Oi da si roibului dumnitale fan bun. S-oi gasi poclada, sa-ti fac hodina moale pe noapte.
Atuncea hotul s-a bucurat s-a descalicat la coliba si nu tarzie vreme s-au facut buni prietini;
Si i-a spus Vasile toate ale lui; s-a povestit si prietinul ista al nostru hotului intamplarea cu muierea si cu boierul
Auzind povestea, Vasile cel Mare s-a suparat; si-a rupt caciula din cap si a trantit-o de pamant.
- Mai, zice, dupa istorisirea asta, tu sa nu te mai numesti prietin al meu!
Caci ai supt lapte de iepuroaica, si-ai ramas misel!
- Ce-as putea face, badita Vasile? a intrebat omul cel sarman.
- Pentru ce-ai putea face tu, eu as putea sa-ti fiu invatator, mai baiete!
Asa i-a spus; si-acolo, la coliba si langa foc, cinstind ei rachiu de afine, l-a invatat lucruri bune.
- Mai baiete, zice hotul, tu trebuie sa intelegi ca la femeie nu gasesti credinta. Eu de cand Voinicesc, am invatat a o ceti. Si din pricina uneia ca a ta, am fost eu puscat de potera in piciorul stang, de ma vezi si-acuma calcand mai indesat intr-o parte. Ci muierea fiind asa lasata de Dumnezeu, vicleana ca apa si trecatoare ca florile, eu o sudui s-o iert. Dar nu uit a pali pe cel care nu m-a iertat si pe cel care m-a asuprit. Fa si tu asa, ca sa nu crapi de veninul de care esti plin.
- Asa-i, sunt plin de otrava!
a strigat prietinul acela al meu. Ma dau rob tie, badita Vasile. Invata-ma cum sa ma racoresc!
Povestind, ciobanul se atatase s-acum isi scutura capul si bratele in rumeneala focului. Vocea ii iesise din cumpana obisnuita. Vorbea prea tare, insa ca si cum ar fi fost singur. Cu toate acestea comisul Ionita - ca si ceilalti - il asculta cu luare-aminte si nu mai parea jignit.
- Si precum va spun, a strigat Constandin Motoc, Vasile cel Mare l-a invatat pe acel prietin.
- Lasa-ti, zice, mioarele in sama sotilor, pe o saptamana. Lasa jantita si canii in sama scularilor. Nu lua cu tine decat un cal si doi casi la coburi, ca sa ne fie de pranzare. Avem sa coboram amandoi calari, ca doi negustori de treaba, pana la apa Bistritei si mai departe pana la apa Siretului. Ca sa vad si eu satul intru care s-au intamplat cele ce mi-ai povestit.
Cand a vorbit asa fel acela hot, razand, - prietinul meu a simtit tremurand in el inima cu mare durere si mare nadejde.
A dat pe sama sotilor averea, - a lasat plaiurile si bradul, izvoarele cele reci si poienile, si, incalicand, a coborat cu hotul intre oameni la campie.
De cunoscut nu-i cunostea nimeni. S-au calarit ca doi negustori de treaba pana la apa Siretului in sat la Fierbinti, mancand cas cu pita rece si band apa la fantani cu cumpana. Si-ntr-o joi dimineata, fiind si sfanta sarbatoare a inaltarii, s-au aratat amandoi pe sleah, venind impotriva bisericii, tocmai cand iesea norodul de la leturghie.
Atunceaj intre oameni, prietinul meu a cunoscut pe Raducan Chioru. A simtit zbatandu-se in el o dihanie, - dar s-a stapanit. S-a zis:
- Badita Vasile, acesta-i stapanul meu, carele m-a miluit.
- Asa? a raspuns hotul. Tare bine!
S-a strigat cu mare strasnicie, inaltandu-se in scari:
- Oameni buni, stati!
Oamenii au statut.
- Crestinilor si oamenilor!
a racnit Vasile cel Mare - stati cu liniste si cu pace, caci eu n-am nimica cu dumneavoastra. Aflati ca eu sunt Vasile cel Mare, hotul. De numele meu stiti si de urmarile mele ati auzit. Avem pistoale si nu ne temem de nimeni; si mai sunt altii care strajuiesc pe aproape.
Oamenii au murmurat si s-au tras la o parte cu supunere. Iar boierul si-a saltat barba din gulerul giubelei si-n ochiul lui cel sanatos s-a aprins mare spaima, cand a cunoscut pe prietinul meu.
- Ne-am infatisat, zice iar hotul, ca sa facem un judet, dupa vechi obicei. Caci pana la judecata cea din urma, a lui Dumnezeu, neavand ascultare nici la ispravnicii, nici la Divan, cata sa facem dreptate singuri cu bratul nostru. Pentru muiere te iertam, luminate stapane, - dar am tremurat cu capu-ri gard si cu glesnele-n ghiata morii, si cu picioarele-n butuc si cu ochii in fum de ardei, stupindu-ne sufletul; si ne-ai ars cu harapnicul; -ne-ai rupt unghiile. Ne-ai umplut de otrava viata, caci ne-am adus aminte de toate in toate zilele si n-am gasit nici intr-un fel alinare si izbanda!
Ne-am infatisat sa-ti platim, cucoane!
Raducan Chioru intelegand, a cascat mare ochiul s-a urlat la oameni si la slujitori; a cautat scapare in laturi, a cautat scapare inainte. Dar hotul si prietinul acesta al meu l-au luat in piepturile cailor si l-au daramat. Dupa aceea au descalicat si l-au lovit cu cutitele. Prietinul meu a stat pana ce-a vazut sangele baltindu-se in pulbere. Cand cel cazut si-a contenit tanguirile s-a suspinat de moarte, l-a pipait cu varful piciorului si l-a intors cu fata-n sus si cu ochiul deschis catra cer. Si nimenea dintre oameni n-a zis nimica, - ci stateau martori cu spaima, la judet. Asta a fost. S-au lasat langa mort punga cu opt galbini, cata avere aveau, pentru sfanta biserica. Dupa aceea fiind o vreme frumoasa, cu soare de primavara, au iucalicat iar, iesind din sat, si s-au pustiit prin locuri ferite, pana ce s-au suit iarasi sub codru verde.
Sfarsindu-si povestirea, ciobanul pufni spre flacari amaraciunea pe care o avea inca in el. Apoi ne privi tulbure si incepu a rade piezis, vazandu-ne ca tacem. Si se trase deoparte la tohoarca lui si statu iarasi inchis in mahnire ca mai nainte, fara bucurie si fara lumina, ca-n negurile muntelui.