La peste o jumatate de secol de la aparitie, una dintre povestirile din "fondul de aur" al sf-ului romanesc, Manechinul lui Igor (1938, 1943) de Victor Papilian, ramane practic ca si necunoscuta marelui public. Comentata de cunoscatori, citata si de altii cu o ocazie sau alta, nu este insa si efectiv citita. Regretabil, desigur, dar si explicabil, inutil de explicat poate, pana intr-atat sunt de evidente, la o simpla lectura, motivele "de forta majora" (intr-adevar!
) care au facut nu numai imposibila, dar pur si simplu de neconceput reeditarea ei, atata amar de ani.
Aparuta initial in Universul literar (nr.28/1938), povestirea a fost apoi inclusa, in 1943, in cuprinsul volumului (caruia ii da si titluL) Manechinul lui Igor si alte povestiri de iubire ; apoi, pe tot parcursul celor peste cincizeci de ani ce-au trecut de-arunci, doar cei putini care de-bine-de-rau aveau acces la fisierele marilor biblioteci, cele cateva din tara dispunand de prerogativa "depozitului legal", au mai putut beneficia de privilegiul de-a accede direct la text.
Oltean de origine, Victor Papilian (1888-1956) "a devenit ardelean" in 1919, cu ocazia infiintarii Universitatii din Cluj, unde i s-a incredintat, la varsta de numai 31 de ani, catedra de anatomie descriptiva si topografica a Facultatii de Medicina, disciplina pe care a ilustrat-o cu stralucire o viata intreaga, conferindu-i un prestigiu stiintific mult prelungit postum, cu ecouri ce practic nici azi nu s-au stins. Ce e auctorial si ce e naratorial in Manechinul lui Igor (ca si in alte cateva remarcabile povestiri racordabile la sF) ramane astfel mai greu de disociat: fara a atinge, evident, pragul autobiograficului propriu-zis, aderentele auctoriale ale personajului-narator au darul de a favoriza instalarea iluziei fictionale (nu neaparat a "iluziei realiste"), necesara, ca peste tot in literatura, si in science-fiction.
Scriitor prolific si om de cultura multilateral (nuvelist, romancier, dramaturg, memorialist, director de teatru, amfitrion de cenaclu, fondator de reviste, animator al vietii literare in epoca etC), Victor Papilian s-a manifestat in science-fiction doar incidental, dar a stiut, cu o mana de maestru, sa-i atinga infailibil nervul vital si sa-si inscrie astfel numele in istoria literaturii sf din Romania, ca ilustru "musafir al genului" (cum spune Mircea Oprita in Anticipatia romaneasca, 1994, vezi pag.72-75), sau ca prestigios "mainstream writer ofsf (cum se spune curent acum, cu o sintagma consacrata in terminologia anglofona a "genului" si-a exegezei aferentE), prin doar cateva, dar memorabile, povestiri "de gen": Lupta (1929), Groaza (1936), Manechinul lui Igor (1938), Ochiul cu doua pupile (1939), la care se adauga un episod din piesa de teatru Autorul huiduit (aparuta postum, in 1975, in voi. Teatru, ingrijit de Constantin CublesaN). Dintre acestea, cum spuneam, cel mai ingrat destin 1-a avut povestirea Manechinul lui Igor, niciodata reeditata de la data primei sale aparitii (in vreme ce Groaza si Ochiul cu doua pupile au fost cuprinse in sumarul volumului Lacrima, titlu sub care Mircea Popa si Cornelia Papilian au reeditat, in 1988, o reprezentativa selectie din nuvelistica "fantastica" a lui Victor Papilian, precum si in diverse antologii sf, aparute de-a lungul aniloR).
O "restituire" istorico-literara, o re-punere in circulatie a textului, spre a fi la indemana marelui public, este, de aceea, nu numai binevenita, dar chiar necesara, si nu numai in virtutea dreptului si datoriei de a recupera integral - acum cand, in sfarsit, "se poate" - propria traditie, romaneasca, in science-fiction. Mai e ceva.
Actul legitim al restituirii e "de actualitate" intr-un sens inca si mai larg, fie si "extraliterar", astazi, cand volens-nolens ne vedem pusi in fata somatiei istorice de a invata din nou ceea ce inaintasii nostri au stiut candva si noi am uitat, stand atata amar de ani cu capul plecat "sub vremi": prestanta si firescul apartenentei noastre dintotdeauna la Europa si la noi insine, un mod romanesc si european de-a sta drept (nu "drepti!
") in fata oricui, fara complexe si fara timorari, dar si fara vociferari demagogice sau flatulente logoreice de sluga, ci numai cu demnitatea sobra si cu calmul sigur de sine al simplului fapt irevocabil de a fi, de a indrazni sa fim ceea ce suntem.
Ca scriitor, Victor Papilian stie sa fie frapant si frisonant, iar ca om, ca om de stiinta si ca om de stiinta roman, stie sa fie demn cu naturalete si sa impuna prestant si dezinvolt o prezenta, firesc si fara ostentatie - dupa cum oricine se poate convinge citind fie si numai aceste putine pagini, din multele ce ne-au fost atata vreme tinute ascunse.
