Inca din 1919, cand refuza cronica literara a Sburatorului, Tudor Vianu avea revelatia inaltei demnitati a criticii. Pretuirea umanitatii larvare in fiecare act de cultura intra intr-un conflict in aparenta irezolvabil cu necesara cruzime a gestului discriminator. Cel ce judeca insa trebuie sa puna in paranteza bunele intentii, care luate in sine pot legitima cea mai adanca stima. Respectam munca, nota Lovinescu in raspunsul sau, dar n-o pretuim decat in rezultate".
Oficiul de judecator presupune apoi pentru critic sentimentul unei anume superioritati fata de obiect. I se va fi parut oare lui Vianu ca nu intruneste inca aceasta conditie? Sau poate mult comentata lui defectiune trebuie pusa in legatura cu alte aspiratii carora tanarul carturar le acorda mai multa importanta? Oricum ar fi, nu putem sa nu distingem intr-o atare atitudine un act interior de umilinta ce nu concorda fara nici o indoiala cu comandamentul propriu si definitoriu al profesiunii critice.
Si totusi intrebarea principala ramane: a renuntat intr-adevar Vianu la critica pentru a se abandona in integime preocuparilor de estetica si de filosofia culturii? Nu cumva continuand sa ramana critic, fostul recenzent si cronicar literar si-a modificat opiniile cu privire la critica, reconsiderandu-si pozitia in conformitate cu exigente mai noi? lata ce ni se pare ca merita a fi lamurii mai atent.
Cea mai sumara privire asupra activitatii critice a lui Tudor Vianu dovedeste oricui preponderenta cantitativa indiscutabila a acesteia in ansamblul unor preocupari foarte variate si din randul carora cele estetice si filosofice au trecut cu timpul pe locul celei mai mari consideratii publice. Mai bine de jumatate din volumele sale, pentru a nu mai pomeni publicistica, sunt consacrate in modul cel mai direcl studiului literar sau artistic. Paradoxul implicat de o asemenea imprejurare nu-l poate inlatura decat analiza semnificatiei pe care o dobandeste critica in gandirea si activitatea concreta a lui Tudor Vianu.
Prima intelegere depasita destul de repede este aceea a criticii considerate ca un fel de birou de evidenta si de registratura a cartilor. Nazuind spre perspective mai cuprinzatoare, Vianu nu mai accepta sa se abandoneze foiletonisticei nervoase, dar facile si superficiale din lipsa decantarilor interioare. Ritmul ei trepidant intretine senzatia unei vitalitati dinamice si a unei prezente permanente in actualitate, de unde tentatia careia ii cad victima atatia condeieri de talent, dar pe de alta parte ingusteaza spatiul meditatiei mai adanci si compromite procesul organic al maceratiei spirituale. O anumita distanta de cursul viu al contemporaneitatii devine astfel necesara, tocmai pentru a nu pierde din vedere contururile ci autentice. Privite mai de sus, o multime de incidente ale existentei cotidiene isi pierd insemnatatea.
De unde apoi obligatia de a scrie despre tot ce apare? Unii si-au facut din acest principiu un titlu de glorie, dar sarcina e oricum nerealizabila. Ea poate fi socotita insa si inutila. Mediocritatile nu se resping numai prin analize insistente si amanuntite, care - in treacat fie zis - mangaie pe atatia Hemstrati ai literaturii - ci si prin ignorare si omisiune. Protagonistii criticii curente au acuzat (si acuza!
) la Tudor Vianu zgarcenia selectiei pe care a operat-o asupra literaturii contemporane, dar ea vine tocmai din adoptarea unei conceptii clare conform careia critica e o magistratura a spiritului si nu un gen de bibliografic generala.
Parasind exercitiul cotidian al analizei cartilor, Vianu s-a consacrat unei critici de confirmare, dupa ce in tinerete practicase el insusi afirmarea valorilor noi si nu una oarecare, ci, dimpotriva, una incununata de cel mai deplin succes, fapt care atesta categoric prezenta unui gust foarte exact si foarte sigur pe sine. Dar critica, fie ea de afirmare, fie de confirmare, tot critica este. Nu spunea chiar G Calincscu insusi ca cei mai profunzi critici sunt cei care explica valorile clasice si nu prezicatorii?" (Viata romaneasca, 6/ 1965). in aceasta acceptie Tudor Vianu a ramas critic pana la sfarsitul carierei sale. Mai mult decat atat, s-ar putea spune ca ultimii douazeci de ani ai existentei lui stau mai mult sub semnul orientarii spre studiul literaturii decat al esteticii si al filosofici culturii. Ce este in acest context stilistica daca nu capatul de drum al unei indelungi traiectorii?
Presimtim desigur obiectia ca multe dintre preocuparile la care ne-am referit nu se pot circumscrie criticii, dar o atare obiectie pleaca de la hipertrofierea importantei exercitiului foiletonistic, exagerare care ni se parc cu totul contestabila si daunatoare. Caci critica, oricat de paradoxala ar fi aceasta afirmatie, nu se constituie ca produsul spontan al primului contact cu opera, ci ca rezultatul meditat al celui din urma. Fortamente, foiletonistica nu depaseste decat in rare cazuri judecatile de preferinta. Cu alte cuvinte, in critica autentica tot urma alege. Nu ignoram, fireste, conditia eroica a cronicarului literar, dar ea nu-i anuleaza limitele, ci i le presupune. impingand mai departe observatia directa a operei, Vianu desavarseste un proces care e insusi procesul judecatii de valoare. Daca el nu se vede pus in situatia de a infirma valorile afirmate de critica foiletonistica, faptul se datoreste in mod evident calitatii acesteia. Venind pe urmele unui Sainte-Beuve, Vianu ar fi avut ce rectifica, asa cum a facut-o de altfel intreaga critica franceza. Un prilej asemanator i l-a oferit insa si critica romana prin cazul Iui Al. Macedonski a carui prima Iegitimizare critica ii apartine - se stie - lui Tudor Vianu.
Refuzul criticii foiletonistice se conjuga insa si cu nevoia de certitudine, pe care nu o satisface bineinteles decat ragazul necesar reflectiei, compararii si situarii operei intr-un context mai general. Daca se poate spune ca exista o indrumare care sustine ca demersul critic trebuie sa aiba in vedere exclusiv individualitatea operei si o alta indrumare care, tinzand catre acelasi scop, subliniaza necesitatea de a pomi de la cunoscut la necunoscut si de la general la particular printr-un proces de incercuire si de eliminari succesive, atunci e limpede ca Vianu se alatura celei de-a doua." Critica izolanta, ca s-o numim astfel, se concentreaza admirativ dar ineficace asupra inefabilului ce caracterizeaza, dupa adagiul scolastic, individualitatea. in speranta de a-l putea surprinde prin-tr-o intuitie eidetica si a-l sugera apoi prin reconstituirea intr-un alt limbaj, tentativa ratata prin chiar premisele ei. Critica integra-tionista porneste de la convingerea inexistentei unei individualitati pure si considera ca pentru a lumina originalitatea unei creatii de arta se impune mai intai inscrierea ci in sistemul de categorii ale cunoasterii noastre filosofice si estetice. Valoarea operei se dezvaluie unui spirit ca acela al lui Vianu din perspectiva inalta a unei conceptii generale si esteticianul nu s-a ferit niciodata a recunoaste si evidentia utilitatea punctelor de vedere normative, interpretate insa fireste ca niste forte modelatoare si nu substitutive ale sensibilitatii estetice.
Atitudinea integrativa a criticii aspirand spre certitudini axiologice nu tradeaza nici pe departe cauza fundamentala a originalitatii artistice. N-a fost indeajuns pusa in lumina consecventa si hotararea cu care Vianu apara fiinta ireductibila, vie, concreta a operei. Esteticianul acesta abstract si impersonal a fost unul dintre cei mai sensibili si mai proaspeti degustatori de literatura din cati a cunoscut critica noastra de totdeauna. Entuziasmul tineretii sale fata de valori ca Liviu Rebreanu sau Camil Petrescu nu s-a stins in fond niciodata, si cand in ultimii ani avea sa scrie despre N. Labis, vibratia se ghiceste destul de usor printre randuri, dincolo de sobrietatea caracteristica a stilului sau. Masca linistita si egala a acestui adevarat arhetip de profesor ascunde un suflet delicat si liric pe care apropiatii i l-au cunoscut si pretuit. Pe ecranul atent si generos al acestei sensibilitati, valorile vii ale literaturii si-au gasit o imagine autentica si vibranta, cum nu oricine poate nadajdui sa obtina. Dintr-o atare conformatie spirituala izvoraste siguranta gustului lui Tudor Vianu si respectul total al individualitatii faptului artistic.
Corolarul acestei imprejurari il constituie staruitoarea subliniere a caracterului fundamental al formei artistice, interpretata insa nu prin prisma dihotomici clasice care postuleaza indiferenta continutului fata de expresia lui, ci dimpotriva drept ipostaza originalitatii celei mai adanci a insusi acestui continut. Insistenta cu care Vianu a afirmat cscntialitatea caracterului formativ al artei este de altfel consecinta fireasca a conceptiei sale mai generale dupa care creatia estetica este forma cea mai inalta a perfectiunii spre care tinde in mod natural intreaga munca a umanitatii. Inutil a exemplifica prin citate o idee asa de cunoscuta a sistemului sau de estetica.
Interesant este insa a corela teza lui Vianu cu evolutia gandirii sale literare pentru a putea descifra eventualele repercusiuni. Daca opera este mai presus de toate un fapt de expresie rezultat din procesul de transformare a materiei, atunci intreprinderea cea mai proprie a criticului c aceea de a studia modul original in care scriitorii transforma limba comuna in sensul intentionalitatii lor expresive. Din aceasta concluzie teoretica s-au nascut mai intai Arta prozatorilor romani si apoi, in ultimul deceniu de viata, cercetarile de stilistica si limba literara care au pus definitiv bazele unei adevarate scoli romanesti.
Cum a ajuns esteticianul si filosoful tinzand spre constructiile de maxima generalitate in acest punct al devenirii sale care poate surprinde prin stringenta orientarii lui aplicative? Cine cauta cu atentie printre paginile lucrarilor lui Tudor Vianu dinaintea ultimului razboi nu va putea sa nu inregistreze o anumita revenire obsesiva a ideii de stiinta si chiar de pozitivitate. Desi spirit sever teoretic, autorul Esteticii si al Filosojiei culturii n-a avut ambitia speculatiei metafizice si ne aducem aminte in chip semnificativ cum in ultimii ani, intr-o discutie cu privire la Blaga, ne marturisea rezerva sa categorica fata de constructiile acestuia din Trilogii. sub raportul valabilitatii lor euristice desigur si nu al calitatilor poetice incontestabile, o anumita utilitate recunoscand totusi ipotezelor de morfologia culturii.
Aspiratia adanca spre siguranta si superioritatea perspectivei stiintifice are la Tudor Vianu implicatii mult prea numeroase spre a le putea macar aminti. Ceea ce trebuie totusi notat c faptul ca ea s-a echilibrat in sinteza personalitatii cu lirismul sau congenital, sau - de ce n-am spunc-o? - cu vocatia lui artistica, deturnata evident de la domeniul ei propriu, dar constanta in stare de latenta in substanta intregii opere. De pe urma acestei situatii a avut de beneficiat in cel mai inalt grad critica lui Vianu si nu mai putin intreaga lui intelegere a artei, intrucat tendinta stiintifica nu putea depasi prin forta lucrurilor stadiul unei aspiratii si al unei orientari pentru a trece in acela al unei realitati propriu-zise. Deconcertat si el, ca si atatia altii, de a nu izbuti sa asigure disciplinei sale un regim de obiectivitate pur stiintifica, Vianu a cautat-o totusi acolo unde si Lovinescu o afirmase cu mai multa convingere: in sfera atitudinii morale. De nu exista un criteriu invariabil al judecatii, criticul trebuie cu orice pret sa-si faureasca unul din integritatea propriului sau caracter. Alaturi de gust si impreuna cu el, onestitatea va veghea asadar la cumpana dreptatii critice.
Pretuirea stiintei si a obiectivitatii ei l-a facut de asemeni pe Vianu prudent fata de afirmarea unor solutii accentuat personale. Departe de orice ostentatie, constient ca adevarul are o fata linistita si modesta, el a adoptat uneori marturisit pozitia unui eclectism superior, a unei sinteze cuprinzatoare si deschise. Setea de totalitate a acestui spirit clasic altoit pe un temperament romantic l-a constrans aproape sa se sacrifice pe sine in umbra, adica in lumina adevarurilor eterne. Calinescu a fost desigur un uomo universale", dar Vianu reprezinta ultimul nostru enciclopedist nu atat prin eruditie sau prin creatie, cat prin liniile de forta care definesc universul interior al personalitatii sale.
Larga toleranta fata de varietatea de manifestari a spiritului uman, rezultata dintr-o perspectiva stiintific relativista asupra progresului istoric al adevarurilor noastre, nu trebuie sa insemne insa absenta oricarui discernamant si deci a oricarei atitudini ierarhizatoare. Lipsa curajului de a opta mai decis, prudenta uneori excesiva in afirmarea punctului de vedere propriu s-au razbunat cu timpul daunand prestigiului si originalitatii Iui Tudor Vianu in randurile generatiilor mai noi de intelectuali, sensibile la tonul mai raspicat si chiar mai polemic al unor adevaruri, mai fragile poate, dar proclamate mai sententios si mai ostentativ.
Interpretarile mai paradoxale ale criticii, pornind nu de la respectul continuitatii, ci tocmai de la programul asumat cu orgoliu al unei cat mai adanci rupturi cu traditia unei istorii literare in multe laturi desueta, s-au dovedit a fi cu mult mai fascinante si mai vii. Este deci punctul de vedere al lui Vianu depasit'.' Scade oare interesul contemporan pentru paginile criticii lui?
Faptele ne impiedica sa primim asemenea supozitii Autorul Artei prozatorilor romani ramane o temelie a criticii noastre modeme. Explicatia trebuie descoperita in profilul pe care ni-l ofera personalitatea lui si care constituie un punct de referinta in ansamblul dezbaterilor actuale. Critica lui Tudor Vianu alcatuieste in multe privinte un model si deci o tinta a aspiratiilor acelora care pun mai presus de triumfala scanteiere trecatoare asceza cautarii perseverente a unui adevar, chiar si in domeniul-lunecos al artei unde cunoasterii intelectuale i se opun atatea si atatea dificultati specifice.
Pentru stradaniile noastre de azi, Vianu semnifica increderea nestramutata in posibilitatile ratiunii, in demnitatea ei care nu este alta decat insasi demnitatea criticii autentice. Lectia lui cea mai inalta nu si-a epuizat nici pe departe consecintele si daca Tudor Vianu nu se mai afla printre noi astazi, spiritul lui vegheaza, opera lui traieste.
