Prezentare generala
Poezia
Testament de Tudor Arghezi deschide primul volum de poezii, " Cuvinte potrivite " (1927) si constituie poezia sa programatica, poate cea mai cunoscuta arta poetica din lirica romaneasca. Alte poezii programatice sunt "Portret", "Ruga de seara", "Ia aminte".
"Danseaza stihul ritmul si pas cu pas il suna,
O rima-i mai scalcie, o rima c mai buna,
Dar trebuie o rima si-o pauza la vers,
Cum e si calcatura la hora si la mers.
Caci de se frange stihul strabat si da in gropi
Si jocul pare-o hora ca de ologi si schiopi. ()
Gatit de sarbatoare cu fir, sa luam aminte
Ca stihul e o nunta de graiuri si cuvinte."
("la aminte")
Tema poeziei "Testament" exprima conceptia despre arta a lui Arghezi si defineste programatic intreaga creatie lirica a poetului, in care cuvantul este atotputernic, stapan absolut al universului, iar opera literara este rodul harului divin si al trudei.
Semnificatia titlului. Cuvantul Testament inseamna un act prin care o persoana lasa bunurile sale urmasilor. In poezia lui Arghezi, "testament" inseamna relatia spirituala intre generatii precum si responsabilitatea urmasilor fata de mostenirea primita. De asemenea, titlul ilustreaza si in sens propriu faptul ca poezia este un "act oficial" intocmit de poet, prin care lasa mostenire urmasilor opera sa literara:
"Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte,
Decat un nume adunat pe-o carte."
Structura poeziei
Poezia incepe printr-o negatie, care are rolul de a accentua valoarea deosebita a mostenirii, opera literara, bunul cel mai de pret al poetului, pe care acesta o lasa prin testament viitorimii, accentuand faptul ca ea constituie o acumulare spirituala "de la strabunii mei", realizata cu mult efort si in mod evolutiv:
"Prin rapi si gropi adanci.
Suite de batranii mei pe branci"
Continuarea traditiei strabune, continuarea operei infaptuite de stramosi constituie o treapta in evolutia spirituala a omenirii, simbolizata aici prin "fiule", o adresare directa, care da poeziei un ton familiar, intim, ce apropie generatiile trecute de viitorime:
"Si care, tanar, sa le urci le-asteapta,
Cartea mea-i, fiule, o treapta."
Ca mesager al trudei si durerii strabunilor, poetul asaza "cartea" la capataiul civilizatiei omenesti, cu indemnul, din nou adresat direct, de a respecta acest bun spiritual si a-l duce spre progres:
"Asaz-o cu credinta capatai,
Ea e hrisovul vostru cel dintai"
Evolutia spirituala este ilustrata prin instrumentele pe care poetul le enunta in poezie, de la munca fizica, omenirea a progresat catre o activitate intelectuala, ideatica:
"Ca sa schimbam acum, intaia oara
Sapa-n condei si brazda-n calimara"
Limbajul poetic vine din vorbirea batranilor, din limba populara, "Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite", din care poetul a "ivit cuvinte potrivite", ceea ce constituie o marturisire de credinta, careia ii ramane devotai. Inovatia stilistica argheziana face ca poetul sa valorifice cuvintele in sens estetic, sa le dea o noua semnificatie, intrucat cuvantul este la Arghezi atotputernic:
"Le-am prefacut in versuri si-n icoane.
Facui din zdrente muguri si coroane,
Veninul strans l-am preschimbat in miere,
Lasand intreaga dulcea lui putere."
Cuvantul arghezian este omnipotent, el poate sa mangaie sau sa pedepseasca:
"Am luat ocara, si torcand usure
Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure."
Cuvantul este divin, este dat de la Dumnezeu, poetul facand trimitere la Biblie, unde se spune ca "mai intai a fost cuvantul", iar generatiile viitoare au datoria de a-l pastra si a-l inalta:
"Am luat cenusa mortilor din vatra
Si am facut-o Dumnezeu de piatra,
Hotar inalt, cu doua lumi pe poale,
Pazind in piscul datoriei tale. "
Datoria poetului este aceea de a ilustra in poezia sa, 'Vioara", durerile neamului romanesc, imaginea groteasca a stapanului jucand "ca un tap injunghiat" fiind subliniata de ideea biciului rabdat intors in cuvinte, ca simbol al izbavirii si pedepsirii celor ce au provocat suferintele. Limba poetica in care sunt exprimate aceste idei este surprinzatoare prin inovatie stilistica, Arghezi aducand in literatura romana estetica uratului, o noua maniera literara de a exprima frumosul, dandu-i astfel o noua valoare:
"Din bube, mucegaiuri si noroi
Iscat-am frumuseti si preturi noi."
Tudor Arghezi considera poezia o domnita rasfatata, aleasa, care este plina de sensibilitate si de noblete spirituala:
"intinsa lenesa pe canapea
Domnita sufera in cartea mea."
' Ultima strofa da o definitie concreta operei literare care, in conceptia lui Arghezi este o imbinare armonioasa intre har, talent, inspiratie si truda, efort, intre care exista o uniune perfecta:
"Slova de foc si slova faurita imperecheate-n carte se marita,
Ca fierul cald imbratisat in cleste."
Poetul se considera robul cititorului, care este "Domnul", el creeaza o opera care sa fie citita de urmasi, e cel care trudeste din greu pentru ca cititorul sa fie constient de datoria sa de a contribui la evolutia civilizatiei spirituale a omenirii:
"Robul a scris-o. Domnul o citeste," intreaga opera literara este rodul unei traditii stramosesti in care se inscrie si opera lui in mod evolutiv, progresiv, pe care o lasa mostenire urmasilor, asa cum si el a preluat-o si a infrumusetat-o, a imbogatit-o, a inaltat-o spiritual:
"Far-a cunoaste ca-n adancul ei
Zace mania bunilor mei.
Limbajul artistic (estetica uratuluI) se individualizeaza in literatura noastra prin modalitati originale si novatoare:
1. sintagme poetice construite in serii opuse: "graiul lor cu indemnuri pentru vite"/ "am ivit cuvinte potrivite"; "bube, mucegaiuri si noroi/frumuseti si preturi noi"; "zdrente/muguri si icoane"; "veninul"/"miere";
2. metafore surprinzatoare ca semnificatii: pentru sensul de opera poetul foloseste o multitudine de metafore: "carte", "hrisov", "ocara", "cuvinte potrivite", "Dumnezeu de piatra", "ciorchini de negi", "slova de foc si slova faurita";
3. epitetele se disting prin inovatie, prin alaturarea de cuvinte surprinzatoare: "dulcea lui putere", "durerea surda si amara", "torcand usure";
4. sintaxa surprinde prin inversarile de topica: "Si dand in varf, ca un ciorchin de negi,/Rodul durerii de vecii intregi."
5. limbajul popular este semnificativ in poezie prin expresiile si cuvintele populare: "pe branci", "saricile"; "plavani", "poale", "zdrente", "tap injunghiat , "se marita".
Versurile au metrica variabila, iar lexicul e abrupt, colturos, in consonanta cu asprimea ideilor transmise.
Orice act creator spiritual implica si cultul poetului pentru traditie, pentru stramosi si totodata responsabilitatea creatorului fata de urmasi, idee exprimata, de Arghezi in mod explicit: "Poezia e insasi viata, e umbra si lumina care califeleaza natura si da omului senzatia ca traieste cu planeta lui in cer. Pretutindeni in toate este poezie, ca si cum omul si-ar purta capul cuprins intr-o aureola de icoana."
