Soarta unor oameni, si-a celor mai buni din ei, ramane vecinie trista. Dupa ce mediocritatea i-a urmarit si apasat o viata-ntreaga, s-ar crede ca moartea, care suprima inegalitatile si-i departeaza, trebuie sa vie cu o liniste pentru dansii. Mediocritatea nu cunoaste insa respectul, ba rolul ei ajunge mai agreabil si lesnicios atunci cand se simte ramasa in ispravile ei. indeobste omul prost si cu ifose culturale are in literatura doua atitudini, si trece de la una la alta ca o musca, dintr-o carciuma intr-o academie, fara nici o greutate.' Intr-o atitudine persecuta geniul, intr-alta il proclama mare. in viata te cenzureaza si-ti da sfaturi sau iti face niscai porcarii; dupa moarte se razgandeste si te scoala genial. in ambele cazuri el a jucat in viata d[umi]tale, intelectuala sau fizica, un rol, nu este asa? Musca stie sa guste, cu o indiferenta egala, si mierea si altceva, nu stiu cum as putea spune ca sa nu supar pe domnul Banu.
Eminescu avu nenorocul sa fie si sa ramaie poetul nostru cel mai mare. Cat de scump si-a platit aceasta calitate o marturiseste, pe de o parte, viata, pe de alta posteritatea lui, deopotriva de tragice amandoua. Asa plateste si Caragiale si tot asa vor plati toti cei care se vor mai ridica in literatura peste nivelul literar al epocii.
Cine n-a gasit cu cale sa descopere o taina, sa scrie cel putin o brosura asupra lui Eminescu? Mediocritatea e mai ales grava si primejdioasa, cand se hotaraste sa admire. A fost un intreg sir de paduchi si se credea ca ei s-au sfarsit cu domnul Scurtu. Acest domn voia sa fie critic cu orice pret si sa provoace valva. Se specializase in Eminescu. Gasise
! teren. Cu o incapatanare petrolifera, se hotarase sa-l sleiasca, sa-l claseze, sa-l ma rog, sa-l descopere. intreprinderea domnului Scurtu a reusit sa desfiinteze pe acest critic care venea din nu stiu ce provincie nemteasca sa ne lumineze asupra unui poet recitat in toate scolile si cunoscut de toata lumea, si l-a scoborat in lumea gazetarilor, mai potrivita cu puterile sale, mediocru si intre ei. Azi de criticul nostru nu se mai stie nimic; Eminescu totusi a ramas cu toata stirbirea suferita.
Se facuse tacere. Paduchii reinviaza. Azi ei se numesc intr-altfel. in neputinta lor de a scrie ceva, ei vor scoate o editie din scrierile lui Eminescu; tot ale lui! Au scotocit prin mazgaliturile, prin caietele uitate nearse, ale poetului, ce se gasesc la Academie. Incapabili de a pricepe o frumusete, ei publica tot ce le cade-n mana cu acea pasiune a insului dobitoc care spurca tot ce adora. Numele lor va ramane Se va zice: domnul Cutare e cel care a stricat oranduiala buna, facuta cu gust, a scrierilor lui Eminescu. Acest poet care, ca si Baudelaire, s-a multumit sa scrie o singura carte, insa buna, va avea in curand, sa nadajduim, 20 de volume, reunirea tuturor neroziilor si nimicurilor ce se pot gasi la moartea unui scriitor, oricat de valoros, aruncate intr-un cufar condamnat. in Flacara s-a publicat de curand o poezie Satan, descoperita de finul spirit critic al subtilului literat, domnul Banu. Nu se poate preciza daca manuscrisul a fost scos dintr-o vesta veche sau din latrina unui hotel pe unde va fi trecut Eminescu. Poezia e insa, ca oricare alta, scrisa de orice colaborator al d[omnu]lui Banu. E o nota versificata, de un tanar inabil si prea tanar. Afara de curiozitatea imbecila a dascalilor cu aere literare, ea nu satisface nici un sentiment, nu foloseste nimanuia, si lui Eminescu in definitiv ii dauneaza. Sau poate domnii culegatori de hartii aruncate vor sa demonstreze ca nu scriu numai dansii prost si sa gaseasca o asemanare cu Eminescu si o justificare a existentei lor. E-adevarat si asta, ca un volum inedit, de Eminescu, atrage banii cititorului.
Literatura considera insa toate suplimentele de soiul acesta ca niste falsificari si ele trebuiesc luate exclusiv ca atare. Satan din Flacara nu este si nu poate fi de Eminescu; aceasta bucata ramane opera domnului C. Banu, care a descoperit-o si care, animat de cel mai pur cult pentru poet, isi va baga mereu nasul si va descoperi si alte bucati, fragmente si scorii. Autorul este autor nu numai cand scrie, dar mai cu seama atunci cand alege din tot ce-a scris. Tot ce lasa el nepublicat intr-un timp in care a tiparit, este fals si inexistent, este sangele, e matca moarta care insoteste nasterea noului-nascut. Cu un instinct mult mai sigur decat al d[omnu]lui Banu, moasa taie sfoara buricului si scroafa lehuza o mananca. Arta nu tine socoteala de incercari si elanuri neizbutite. E arta ceea ce-i definitiv si-i definitiv ceea ce hotaraste scriitorul cu talent. Daca Eminescu ar fi gasit ca paginile lui parazite meritau sa fie publicate, le-ar fi publicat si nu s-ar fi lasat pe seama spalatoreselor din 1912 - si atunci Eminescu n-ar mai fi fost Eminescu.
Literatura nu poate recunoaste decat un singur Eminescu: acela care a voit el sa fie; iar nu pe cel nascocit de paduchii de azi, mai tenaci si decat viermii, care in mormantul poetului au murit si ei demult - paduchii flamanzi ai unei fantome.
