La 29 decembrie 1910, Titu Maiorescu a devenit ministru de Externe in guvernul conservator condus de Petre P. Carp. Regele Carol I ii ceruse lui Carp sa-i includa si pe takisti in guvern, dar jtfesta a gasit o formula prin care a evitat doleanta suveranului. In consecinta, takistii se aliaza, in parlament, cu liberalii, asteptand prilejul pentru a debarca guvernul lui Carp. Prilejul 1-a creat chiar primul ministru care, afland ca Societatea tramvaielor electrice din Bucuresti e o creatie a finantei liberale, in avantajul liberalilor, porneste o indarjita campanie impotriva a ceea ce numea brigandagiu politic", care semnifica acapararea vietii economice a tarii. Carp a rostit, in noiembrie 1911, un belicos discurs in Senat, cu apostrofe direct ofensatoare impotriva lui
Ionel Bratianu, seful Partidului Liberal. impricinatul a considerat apostrofa lui Carp drept o efectiva declaratie de razboi. Iar regele nu putea accepta vrajba, ajunsa la extrem, care transforma luptele politice in razboi civil. Si takistii, aliati eu liberalii, provocau mari neplaceri lui Carp. Plictiselile au durat luni bune, incercandu-se, la sugestia regala, reconstituirea Partidului Conservator, prin cooptarea takistilor in partid si guvern. Neajungandu-se la nici un rezultat, la 28 martie 1912 Titu Maiorescu formeaza un guvern de tranzitie, care avea misiunea sa duca tratative cu Take lonescu pentru a alcatui un guvern de concentrare conservatoare, sub conducerea lui P.P. Carp. Tratativele nu vor izbandi pentru ca nici regele, nici Take lonescu, nici Ionel Bratianu nu-I accepta pe Carp drept premier. in consecinta, T. Maiorescu lasandu-1 (?) clar pe seful sau politic P.P. Carp, formeaza, la 14 octombrie 1912, sub conducerea sa, un guvern nu de concentrare ci de colaborare cu conservatorii takisti. Premierul isi pastra portofoliul Ministerului de Externe.
Era si ca premier si ca ministru de Externe intr-o pozitie de mare insemnatate, acum cand in jurul tarii era mare agitatie in legatura cu conflictul balcanic lesne previzibil. El izbucneste, patru tari crestin ortodoxe (Grecia, Bulgaria, Serbia, MuntenegrU) pornind razboi de eliberare impotriva Turciei. Diferiti ambasadori (nu numai ai tarilor in conflict, dar si ai marilor puteri - Austro-Ungaria, Germania, RusiA) se perinda mereu in audienta la ministrul de Externe pentru a sonda atitudinea Romasier, T. Maiorescu (de aCord fjind cu regelE) declara ca Romania rate lege sa pastreze neutralitatea dar, ca o tara ce si-a cucerit, si em independenta in 1B77-JS78, prjveste cu simpatie actjumea pornita de cele patru tari balcanice. Razboiul se incheie prin victoria celor patru tari balcanice, care isi modifica harta politica. Decizia lui Maiorescu nu a fost acceptata de ministrul N. Filipescu, care cerea, inca in februarie 1913, ca sa intram si noi in razboi, altfel ameaiatand ca iti da demisia. Nici Take lonescu nu agrea depiia Jtcizia lui Maiorescu. Dar pnm ierul era neclintit in pozitia odata, fixata, refuzand, hotarat, amenintarile de orice fel. (in- 3 apiilie,~FA»ttpescu isi da demisia cate e, acuta, acceptata.) RefuzichrtA» iicea mobilizarii armatei. Prevazator si cu fler politic, astepta momentul favorabil. in mai, cand razboiul balcanic parea a se fi incheiat, Ionel Bratianu acazandu-1 pe Matorcscu, declara ca Romania a gafat, pierzand trenul. IifpsrturbafeiL Maiorescu raspunde ca trenul Romaniei abia soseste. A avut dreptate. Pentru ca imediat dupa parelnica incheiere a razboiului, Bulgaria, nemultumita, incepe sa ameninte tarile cu care fusese aliata, cerand rectificari teritoriale. Cum ii sqnt refuzate, Bulgaria intelege sa si le satisfaca pe calea armelor, atacand militar fostele tari aliate. Acum intervine Hotarat Romania, prin declaratiile ferme ale premierului si ministrului de Externe. Romania notifica, inca la 27 noiembrie 1912 (stil vechI), agentului diplomatic al Rusiei la Bucuresti ca e interesata intr-o rectificare a frontierei din sudul Dobrogei. Argumentul lui Maiorescu era ca, in 1878, la Conferinta de pace de la Berlin, granita noastra cu Bulgaria a fost fixata rau, luandu-ni-se Silistra care se afla la 800 iri de frontiera sudica a Romaniei, ca punct strategic al Bulgariei". De aceea, i-a comunicat lui Danev, presedintele Sobraniei bulgare, ca orice rectificare de fruntarii trebuie sa inceapa cu anexarea Silistrei la Romania". Si, staruie Maiorescu in chip special, Romania doreste ca acest contencios romano-bulgar sa se solutioneze pe calea negocierilor, Bulgaria, tinand seama de granitele ei actuale, sa accepte aceasta rectificare teritoriala in favoarea tarii noastre. Bulgaria tergiverseaza in satisfacerea acestei cerinte legitime a tarii noastre, ducand tratative interminabile la Londra. La 18 decembrie 1912 (stil vechI) T. Maiorescu ii comunica ministrului nostru la Londra, N. Misu: Cerem o linie de frontiera care sa plece de la vest de Turtucaia si sa ajunga la sud de Ekrene, cu sau fara Dobrici. Oferim pod peste Dunare si sprijin diplomatic". Iar la 25 decembrie 1912 (stil vechI) T. Maiorescu ii notifica ministrului nostru la Sofia ca guvernul roman e hotarat fara mobilizare si declarare de razboi, sa ocupe militareste teritoriul pe care il revendica Ia fruntaria Dobrogei". Tratativele de la Londra au esuat, nesatisfacand doleantele Romaniei. A intervenit, in februarie 1913, mediatia (Anglia, Rusia, Franta, Germania, Austro-Ungaria, ItaliA) a sase mari puteri europene, care are loc Ia Petersburg. La 26 aprilie 1913 (stil vechI) protocolul de la Petersburg ne e favorabil si e adoptat de corpurile legiuitoare ale Romaniei. Cum, am aratat, Bulgaria ameninta fostele aliate, si desconsidera protocolul de la Petersburg, Romania intelege sa mobilizeze armata in iunie 1912, convinsa fiind ca detine rolul preponderent in Balcani. Armata romana trece granita, inaintand in Bulgaria, considerand ca starea de razboi intre cele doua tari a devenit o realitate pentru a obtine intregirea teritoriala la granita de sud. Si inaintarea armatei romane era atat de alerta, incat aproape ameninta sa ajunga la portile Sofiei. Guvernul bulgar comunica, atunci, la Bucuresti, ca accepta doleantele teritoriale ale Romaniei, cerand oprirea inaintarii armatelor noastre. Se propune o Conferinta de pace pentru toate tarile balcanice. Se convine ca aceasta conferinta sa aibe loc Ia Bucuresti, T. Maiorescu fiind acceptat drept presedinte. La 28 iulie 1913 (stil vechI) Titu Maiorescu, ca presedinte, rosteste discursul de incheiere a Conferintei de pace de la Bucuresti, care a durat 11 zile. Cu tact, pricepere, discernamant si decizie, T. Maiorescu a fost un excelent presedinte al Conferintei de pace, conciliind, atent, litigiile intre diversele tari. Tratatul de pace a pus capat razboiului intre tarile balcanice si Bulgaria, Romania primind rectificarile teritoriale cerute. A fost, indiscutabil, apogeul ca om politic al lui Titu Maiorescu, regele felicitandu-1 (o facusera si sefii delegatiilor prezente la BucurestI) calduros, declarandu-i ca A«in Romania numai eu singur puteam conduce conferinta, cum am condus-oA». Era un triumf. Din pacate, va fi de scurta durata, pentru ca, foarte curand, in august 1914, izbucneste razboiul mondial care va anula, practic, in buna masura, deciziile Conferintei de pace prezidata de Titu Maiorescu. Nu uit sa adaug ca P.P. Carp, la auzul teritoriului capatat de Romania, prin Maiorescu, la sud de Dobrogea, a exclamat ironic: E ridicol. Nu s-a obtinut nici cat mosia mea Tibanesti". Cu aceasta vorba de duh voia sa zeflemiseasca tot efortul si succesul, acum dusmanului sau, T. Maiorescu.
Despre acest episod din cariera politica a lui Maiorescu si despre intreg dosarul conflictului romano-bulgar, aplanat de Conferinta de pace din Bucuresti, nu s-a prea vorbit in ultimii 45 de ani ai totalitarismului. Dl Stelian Neagoe a avut buna idee de a-1 face public, adunand, intr-o carte, documentele azi uitate. Se stie ca T. Maiorescu a avut, atunci, in 1913, initiativa de a aduna documentele caracteristice intr-un volum pe care 1-a intitulat Cartea Verde. Noutatea aici e ideea lui Maiorescu de a fi inclus in sumar - sub denumirea Raportat Majestatii Sale Regelui" - si toate convorbirile purtate cu ambasadorii acreditati la Bucuresti si cu alte oficialitati. in acest fel original, volumul s-a intregit lamuritor, adaugandu-se documentelor diplomatice propriu-zise. Maiorescu a procedat, totusi, selectiv, incluzand in sumarul volumului numai 113 documente. Dl Stelian Neagoe crede ca are dreptul sa faca si d-sa o selectie, reproducand numai 100 de documente. Cum la aparitia, in toamna lui 1913, a Cartii Verzi, Ion I.C. Bratianu 1-a atacat pe primul ministru, T. Maiorescu i-a raspuns intr-un splendid discurs rostit in Senat la 4 decembrie 1913 (stil vechI). Nu e, cum crede editorul, chiar cel mai important discurs parlamentar al lui T. Maiorescu, dar e, incontestabil, discursul unui triumfator. Editia d-lui Stelian Neagoe se deschide, ocupand aproape doua treimi din volum, cu insemnarile din jurnalul lui T. Maiorescu din 1/14 august 1913. (De ce nu pana la sfarsitul anului 1913?) Acest episod din insemnari a aparut in 1931-1932 in Convorbiri literare" de sub conducerea lui Al. Tzigara-Samuras, ele au fost incomplete, insa nu din cauza directorului de atunci al Convorbirilor, cum crede editorul, ci al Liviei Dymsza-Maiorescu, care a copiat din caietele-jurnal atat cat a socotit ea ca e util. Caietele-jurnal se aflau in posesia ei din 1919 si le-a adus in tara de-abia in 1940, cand s-a refugiat in Romania si, in jena financiara fiind, le-a vandut lui LE. Toroutiu si altora, aflandu-se acum la B.A.R. si B.C.S., unde le-am citit in 1984-1985. Cat despre precizarea editorului ca transcrierea textelor s-a facut printr-un compromis, speram benefic, intre normele noi si vechi ale ortografiei romane" nu mai spun, aici, nimic pentru ca am vestejit mereu aceasta maniera a d-lui Stelian Neagoe de a confunda, cu ostinatie, grafiile cu formele de limba. Altfel, e de laudat initiativa, buna, a d-lui Stelian Neagoe de a edita, prin aditionare de texte, aceasta carte. Nu uit sa mentionez ca titlul ei (desi poarta numele lui Titu MaiorescU) nu e al fostului prim-ministru ci atribuit de dl Stelian Neagoe.
Iunie 1996
