Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 - I - Conditiunea materiala a poeziei de Titu MAIORESCU





Poezia, ca toate artele, este chemata sa exprime frumosul; in deosebire de stiinta, care se ocupa de adevar. Cea dintai si cea mai mare diferenta intre adevar si frumos este ca adevarul cuprinde numai idei, pe cand frumosul cuprinde idei manifestate in materie sensibila. Este dar o conditiune elementara a fiecarei lucrari artistice de a avea un material in care sau prin care sa-si realizeze obiectul. Astfel, sculptura isi taie ideea in lemn sau in piatra, pictura si-o exprima prin culori, muzica prin sonuri. Numai poezia (si aci vedem prima ei distingere de celelalte arte) nu afla in lumea fizica un material gata pentru scopurile ei. Caci cuvintele auzite nu sunt material, ci numai organ de comunicare. Cine aude silabele unei poezii sanscrite fara a intelege limba sanscrita, desi poate primi o idee vaga de ritmul si de eufonia cuvintelor, totusi nu are impresia proprie a lucrarii de arta, nici partea ei sensibila, nici cea ideala; fiindca sonul literelor nu are sa ne impresioneze ca ton muzical, ci mai intai de toate ca un mijloc de a destepta imaginile si notiunile corespunzatoare cuvintelor, si unde aceasta desteptare lipseste, lipseste posibilitatea perceptiunii unei poezii. Din contra, cine vede o pictura indica, si farntelege ideea straina ce a incorporat-o poate artistul prin culori, d. e. infatisarea unui cult necunoscut al antichitatii, are totusi pe deplin partea sensibila a lucrarii de arta si este in stare a o aprecia. Culorile picturii sunt dar un adevarat material, asemenea sonurile muzicii, piatra sculpturii; insa cuvintele poeziei sunt de regula numai un mijloc de comunicare intre poet si auditoriu. Unde este atunci materialul sensibil al poetului, fara de care nu poate exista arta? Materialul poetului nu se afla in lumea dinafara; el se cuprinde numai in constiinta noastra si se compune din imaginile reproduse ce ni le desteapta auzirea cuvintelor poetice. Cand cetim, d. e., la Bolintineanu: Intr-o sala-ntinsa, printre capitani, Sta pe tronu-i Mirc



ea incarcat de ani. Astfel printre trestii tinere-nverzite Un stejar intinde brate vestejite. Astfel dupa dealuri verzi si numai flori Sta batranul munte albit de ninsori. partea materiala din ceea ce este frumos in aceasta poezie sunt imaginile provocate in fantezia noastra prin cuvintele poetului: „Mircea incarcat de ani, ca un stejar ce-si intinde brate vestejite printre trestii, ca un munte albit de ninsori de pe dealuri verzi“ etc. Prima conditiune dar, o conditiune materiala sau mecanica, pentru ca sa existe o poezie in genere, fie epica, fie lirica, fie dramatica, este: ca sa se destepte prin cuvintele ei imagini sensibile in fantezia auditoriului, si tocmai prin aceasta poezia se deosebeste de proza ca un gen aparte, cu propria sa ratiune de a fi. Cuvantul prozaic este chemat a-mi da notiuni, insa aceste notiuni sunt abstracte, logice, desmaterializate, si pot constitui astfel un adevar si o stiinta, dar niciodata o arta si o opera frumoasa. Frumosul nu este o idee teoretica, ci o idee invaluita si incorporata in forma sensibila, si de aceea cuvantul poetic trebuie sa-mi reproduca aceasta forma. Notiunea abstracta „cina cea de taina“ poate fi adevarata, daca ii cunosc relatiunile esentiale din istorie, insa pentru aceasta nu este inca frumoasa; vroiesc sa fac din ea o opera de arta, trebuie sncorporez intr-o materie sensibila, sa mi-o deping cu culori intr-un tablou (Leonardo da Vinci) sau sa o descriu prin cuvinte, care sa-mi destepte imagini de sensibilitate adecvate cu obiectul ei (Klopstock, Messias). Prin urmare, un sir de cuvinte care nu cuprind alta decat notiuni reci, abstracte, fara imaginatiune sensibila, fie ele oricat de bine rimate si impartite in silabe ritmice si in strofe, totusi nu sunt si nu pot fi poezie, ci raman proza, o proza rimata. Pentru a demonstra acest adevar, demonstratiune cu atat mai importanta cu cat din ignorarea lui multe din poeziile noastre nici nu intra in categoria operelor de arta, ci sunt proza stricata prin rime, vom intra in cateva amanunte ale productiunilor adevarat poetice si vom arata cum o suma de particularitati esentiale ale poeziilor frumoase se explica numai pe baza acelui adevar. Poetul, chemat a destepta, prin cuvintele ce le intrebuinteaza, aceleasi imagini sensibile in constiinta auditoriului, ce trebuie sa le aiba el in fantezia sa, are a se lupta cu o prima greutate foarte insemnata: cu pierderea crescanda a elementului material in gandirea cuvintelor unei limbi. La inceput cuvintele corespundeau unei impresii sensibile, si cine le auzea atunci isi reproducea prin ele acea imagine materiala din care se nascusera. Cu cat inainteaza insa limba, cu cat experienta se intinde peste mai multe sfere si cuprinde cunostinta a tot mai multe obiecte de acelasi fel, cu atat cuvantul ce le exprima devine mai abstract, cauta a se potrivi cu toata suma de obiecte castigata din nou, pierde una cate una din amintirile sensibile de mai nainte si, devenind o notiune generala, se ridica pe calea abstractiunii spre sfera stiintei, insa se departeaza in proportie egala de sfera poeziei. Sa luam, d. e., cuvantul eminent. Cand zice astazi cineva „inteligenta eminenta“, nu leaga nici o imagine sensibila cu aceste cuvinte. Altfel a fost in vechime, in acea vechime romana, care a intrebuintat pentru prima oara cuvantul eminens. Eminens sta in legatura cu vechiul meno, care insemna a fi inaltat, a se ridica peste un nivel dat; de unde cuvantul mensa, care mai inainte vrea sa zica orce ridicatura, masa, banca, scena pentru vinderea sclavilor etc.; e-minere arata o ridicatura mai frapanta decat celelate, scoasa la iveala dintre toate, si eminens cuprindea dar pe atunci o imagine sensibila foarte semnificativa. Astazi a disparut elementul material din conceptiunea acestui cuvant, eminent este o notiune exclusiv intelectuala. Eminens cel vechi putea fi o expresie poetica, eminentul de astazi este o expresie esential prozaica. Ceea ce s-a intamplat cu eminens s-a intamplat cu cele mai multe cuvinte ale limbii romane si a tutulor limbilor indo-europene: cuprinsul lor, in procesul psihologic al formarii notiunilor, a devenit asa de eteric, incat nu mai poseda decat o slaba amintire de sensibilitate. Ce importanta are aceasta eterizare pentru stiinta am aratat cu alta ocaziune. Rezultatul insa pentru arta este ca poetul nu mai poate intrebuinta toate cuvintele limbii simplu, asa precum sunt admise astazi pentru insemnarea obiectelor gandirii lui, ci trebuie sau sa le ilustreze cu epitete mai sensibile, sau sa le invieze prin personificari, sau sa le materializeze prin comparatiuni, in orice caz insa sa aleaga, dintre toate cuvintele ce exprima aproape acelasi lucru, pe acele care cuprind cea mai mare doza de sensibilitate potrivita cu inchipuirea fanteziei sale. Daca, precum am aratat, prin progresul logic al inteligentei limbistice intr-un popor, gandirea cuvantului, care gandire avea la inceput trup si suflet, si-a pierdut cu timpul trupul si si-a pastrat numai sufletul, un suflet rece si logic, oglinda credincioasa a ratiunii omenesti, poetul trebuie mai intai de toate sa incalzeasca acest product si sa resusciteze in imaginatiunea auditoriului trupul evaporat din vechile conceptiuni de cuvinte. 1. Sa privim acum mai cu de-amanuntul mijloacele poetilor de a ne sensibiliza gandirea cuvintelor. Primul mijloc este alegerea cuvantului celui mai putin abstract. Un exemplu va lamuri pe deplin aceasta afirmare. Cand zic „simt durere“, cuvintele sunt numai prozaice, fiindca-mi dau o notiune intelectuala, dar nu ma silesc a o intrupa; cand zic „durerea ma cuprinde“, locutiunea a devenit mai poetica, fiindca verbul este mai expresiv, sau, cum se zice, mai pitoresc. „Durerea ma patrunde, durerea ma sageata“ etc. sunt alte variatiuni corespunzatoare trebuintei de sensibilitate in cugetarea aceluiasi lucru. Si astfel vedem poetii preferand cuvintelor abstracte pe cele ce exprima o gandire mai individuala si calitati mai palpabile. A. Muresanu, in loc de a vorbi de armata turceasca, de Rusia, de patria romana, cuvinte cu totul prozaice, sensibilizeaza aceste notiuni si zice: N-ajunse iataganul barbarei semilune A carui plagi fatale si azi le mai simtim, Acum se vara cnuta in vetrele strabune, Dar martor ne e Domnul ca vii nu o primim!
Schiller, in Moartea lui Wallenstein, zice: Palaria De amiral mi-ai smuls-o de pe cap. Si in alt loc: Cu ochi posomorat Privesc ei pe straini in tara lor, Si bine le-ar veni sa ne trimita Acasa cu un pumn de bani etc. Camõens zice (Lusiada, cantul V): Dupa ce am trecut linia arzanda ce separa lumea-n doua. Din aceeasi particularitate poetica se explica farmecul fabulelor lui La Fontaine. Obiectul acestor fabule este cunoscut din alti autori, poate nici unul nu este original al lui. Dar ceea ce este original in La Fontaine este acea alegere admirabila de cuvinte, prin care in modul cel mai simplu se exprima lucrurile in natura lor palpabila: Maitre corbeau sur un arbre perché Tenait en son bec un fromage, Maitre renard par l’odeur alléché etc. Il ouvre un large bec, laisse tomber sa proie etc. Shakespeare, modelul cel mai perfect pentru tot ce se va chema vreodata fantezie de poet, se fereste pana la exagerare de cuvinte abstracte si, daca le intrebuinteaza, le pune totdeauna alaturea o imagine sensibila. Exemple se afla pe fiecare pagina a operelor sale. Sa ne marginim la cateva din cele traduse in romaneste, din Macbeth: Sa pot rasturna cu viteaza mea limba Orice te-ar departa de la cercul de aur. „Cercul de aur“ in loc de coroana regala, la care aspira Macbeth. La finele actului I zice Macbeth: Su deplin hotarat: intins e orice nerv / Spre teribila fapta. In actul III, scena I: eu su radacina / Si tatal multor regi. In scena 4: Am inotat in sange atata de departe, Incat de-a ma intoarce tot asa greu imi vine Cat de-a merge inainte. In cap imi clocotesc Amis, ne creusez pas vos chères rêveries, Curioase gandiri. Etc., etc. zice Victor Hugo (Feuilles d’automne, 29). 2. Al doilea mijloc ce-l vedem intrebuintat de poeti pentru a produce materialul sensibil in gandirea cuvintelor din partea auditoriului sunt adjectivele si adverbele, ceea ce s-a numit „epitete ornante“. Substantivul si verbul singur, chiar cand se refer de-a dreptul la obiecte si actiuni materiale, nu produc in mintea noastra decat o slaba amintire de sensibilitate, mai mult o nalucire a materiei decat o adevarata impresie. Cand zicem, d. e., Hasdrubal fu ucis in batalia de la Metaurus, nu ne gandim la imaginile sensibile ce ar trebui sa fie cuprinse in aceste cuvinte. Nici pe Hasdrubal nu ni-l inchipuim in figura lui, nici uciderea nu ne-o reproducem in cruzimea ei, nici batalia, nici raul Metaurus: aceste substantive si verbe sunt numai semne uscate pentru gandirea abstracta a faptului istoric, gandire exclusiv prozaica. Poetul nu poate intrebuinta asemenea verbe si substantive goale, ci este silit a le imbraca, a le improspn partea lor sensibila prin anume relevare a ei. Aci este cauza care ne explica, d. e., epitetele constante ce le aflam in Homer langa persoanele principale din epopeile lui. Homer nu numeste pe Ahil singur, nici pe Diomed, nici pe Pallas Atene etc. Caci ce sunt aceste nume? Cuvinte reci, care nu silesc imaginatia sa-si reproduca persoana in plenitudinea ei de viata palpabila. De aceea Homer zice totdeauna Achil cel grabnic la picior, si te sileste astfel sa-ti construiesti in fantezia ta o imagine mai sensibila a eroului; Homer zice Diomed cel bun la strigat, Minerva cu ochiul albastru etc. Shakespeare, in Macbeth, unde vorbeste Banquo cu vrajitoarele, le descrie: Se vede ca intelegeti, Caci fiecare pune degetul ciuntit Pe zbarcitele buze. Si in alt loc: Voi fi silit sa iau De la noapte-mprumut vreuna din a ei Intunecate oare. Alecsandri, in frumoasa poezie Groza, desteapta cea mai vie impresie prin adjectivele pline de sensibilitate cu care insoteste obiectele gandirii: Galben ca faclia de galbena ceara Ce aproape-i ardea, Pe o scandura vechie aruncat afara De somnul cel vesnic Groz-acum dormea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Un mosneag atuncea, cu o barba lunga, La Groza mergand, Scoase doi bani netezi din vechea sa punga Langa mort ii puse, mana-i sarutand, Mai facu o cruce si zise plangand etc. Frumos este adjectivul sensibil in strofa lui Muresanu: Inalta-ti lata frunte si cauta-n jur de tine Cum stau ca brazi in munte voinici sute de mii Foarte plastic in descrierile sale este Bolintineanu: Noaptea se intinde, si din geana sa Argintoase lacrimi peste flori varsa. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Colo, sub o neagra stanca, Geme raul spumator, Pacea noptii e adanca, Luna doarme pe un nor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Caigi!
vezi, noaptea vine Dupa dealuri fumegand. Pe un pisc salbatec si vijelios Unde urla-n poale Argesul spumos, Este o cetate etc. 3. Un alt mijloc de a realiza aceeasi conditiune neaparata a frumosului poetic sunt personificarile obiectelor nemiscatoare sau prea abstracte, precum si a calitatilor si actiunilor. Prin aceasta se introduce in gandirea cuvintelor o noua miscare, neobisnuita in proza, si tocmai de aceea surprinzatoare, ce desteapta imaginea sensibila si coloreaza schema palida a cuvantului prin cea mai energica viziune. Nici Homer nu mai intrebuinteaza verbul simplu a sageta, ci zice: „Sageata zboara cu voluptate pentru a gusta carnea inimica“. In Horatiu grija se urca pe corabii: Scandit aeratas vitiosa naves / Cura. Od. II, 16. In Sofocle ajutorul are „ochi voiosi“ etc. Cea mai pitoreasca fantezie si in aceasta privinta o are iarasi Shakespeare: Lumina a intrat Deja cu noaptea-n lupta, zice Lady Macbeth. Sacrilegul omor a calcat sfantul templu Al regelui furand viata din altar, striga Macduff: Pan-a nu mantui Nocturnul liliac monachescul sau zbor Si pan-a nu trage cornuratul gandac, Somnoros bazaind, clopotul de noapte, Se-mplineste-o fapta de cruda pomenire, prevesteste Macbeth: Grozavul omor, Ce santinela sa, lupul, l-a trezit Urlandu-i ora noptii, paseste stafios Pamant nestramutat, n-auzi pasul meu Oriunde m-ar purta, ca nu pietrele tale, Destainuindu-mi fapta, sa lipseasca pe noapte De grozava tacere ce-acum nevoieste. Trecand la literatura noastra, desi nu ne putem astepta inca la aceeasi fantezie viguroasa, totusi constatam intrebuintarea aceluias mijloc de personificare. In exemplul citat din Bolintineanu: Colo sub o neagra stanca Geme raul spumator. Pacea noptii e adanca. Luna doarme pe un nor, impresia produsa din aceasta strofa provine mai ales din personificarea lunii in versul din urma. Asemenea in o poezie a lui Gr. Alexandrescu: Este ora nalucirii: un mormant se dezveleste, O fantoma-ncoronata din el iese, o zaresc, Iese, vine catre tarmuri, sta, in preajma sa priveste
— Raul inapoi se trage, muntii varful isi clatesc. Dintre toate poeziile „Dlui Marelui Logofat“ I. Vacarescu (publicate la 1848), aproape singurele strofe acceptabile ne par a fi cele dintai din O zi si o noapte de primavara la Vacaresti, si frumusetea lor sta mai ales in personificarea amorului: N-am sa scap, in piept port dorul Peste ape, peste munti, Vaz ca peste mari amorul Cand o vrea isi face punti. La Carpati, mi-am adus jalea, Lor am vrut sa harazesc: Rasunetul, frunza, valea, Apele mi-o inmultesc!
Mii de piedici, mii de curse; Peste firea toat-a-ntins, Lacrimi inzadar sunt curse: Unde-oi merge, eu sunt prins. Aceste exemple vor fi deajuns pentru a da o idee despre personifica rile poetice si pentru a dovedi ca si ele sunt nascute din necesitatea de a sensibiliza gandirea prea abstracta a cuvintelor. 4. Sa mai observam in fine inca un mod prin care poetul cauta sa ajunga la acelasi rezultat, comparatiunea, metafora, tropul in genere. Un obiect al gandirii se pune in paralela cu altul, care trebuie sa fie sensibil, si cu cat aceasta paralela este mai noua si mai frapanta, cu atat imaginatia este silita a-si construi figurile sensibile cuprinse in cuvinte. Talent fara noroc E de prisos: Tamaia fara foc N-are miros, zice Goethe


in proverbele sale rimate. H. Heine compara: Ca un rege e pastorul, Tron e dealul inverzit, Iar coroana e deasupra-i Soarele cel stralucit. La picioare ii sunt mieii, Curtezani lingusitori, Cavaleri ii sunt viteii, Ce alearga printre flori. Tapii sunt actori de curte. Dar cand pasari ciripesc, Clopotele cand rasuna, Fac orchestrul cel regesc. Si toti canta si incanta, Apa-ncepe a sopti, Si cu arbori-mpreuna Vor pe rege-a adormi. In acest timp stapaneste Un ministru, acel cane Ce latrand vrea sa arate Ca vegheaza peste stane. Ca din vis ofteaza printul: Carmuirea e prea grea!
Ah!
as vrea sa fiu acasa Si langa regina mea. Pe-al ei san se odihneste Capul meu cel obosit, Si in ochii-i se cuprinde Un regat nemarginit!
* * * De tous les océans votre course a vu l’onde, Hélas!
et vous feriez une ceinture au monde Du sillon du vaisseau, compara V. Hugo (Feuilles d’automne, 6). Tandis que votre ami, moins heureux et moins sage, Attendait des saisons l’uniforme passage Dans le même horizon; Et comme l’arbre vert qui de loin se dessine, A sa porte effeuillant ses jours, prenait racine Au seuil de sa maison!
* * * Ca un glob de aur luna stralucea, incepe Bolintineanu una din cunoscutele sale balade istorice. Mihai mandru vine iara, Falnic ca un stalp de para. Doua observari dintre cele multe ce se pot face asupra acestei materii ne par la ordinea zilei pentru starea actuala a poeziilor romane: cea dintai se refera la noutatea, cea de a doua la justetea comparatiunilor. Punctul de plecare pentru orice comparare poetica a fost necesitatea sensibilizarii obiectelor. Insa pentru ca acest scop sa fie atins, comparatiunea trebuie sa fie relativ noua, altfel nu produce nici o imagine. Ceea ce am aratat ca se intampla cu vorbele izolate se intampla si cu comparatiunile: prin uzul zilnic isi pierd elementul sensibil. Auzind tot mereu una si aceeasi comparare, nu mai avem pentru ea atentiune, si nu ne mai reproducem cuprinsul material. Cand zic, d. e., curajos ca un leu, nu-mi mai amintesc figura leului, ci primesc locutiunea oarecum ca un semn conventional pentru gandirea abstracta a unei calitati. Precum prin deasa intrebuintare se tocesc monetele si se pierde chipul si pajura exprimate pe ele, asa din comparatiunile prea des auzite se sterge imaginea sensibila; si cu aceasta toata ratiunea lor de a fi. Ramane acum la tactul liistic al poetului de a simti care metafora se poate intrebuinta cu succes si care a incetat de a mai fi comparatiune sensibila si, prin urmare, trebuieste, pentru un timp, sau cu totul departata, sau cel putin modificata in poezie. In aceasta privinta, noua ne pare ca in poeziile romane de astazi sunt mai ales trei imagini asa de uzate si abuzate, incat poetii cei tineri ar face bine sa se fereasca de ele: aceste sunt florile, stelele si filomelele. Toate amantele poetilor nostri sunt ca o floricica sau ca o steluta sau ca amandoua in acelasi timp (lucru mai greu de inchipuit), toti printii, toate aniversarile, toate „zilele marite“ sunt ca o stea mare, si toate impresiile poetice se desteapta cand canta filomela. Astnsa am citit atatea flori si floricele, stele, stelute, stelisoare si filomele in versurile romane, incat acum primim aceste cuvinte numai ca niste semne uscate, obisnuite in vorbire, prin urmare fara nici un rezultat poetic. Spre a mai putea fi intrebuintate asemenea metafore in literatura romana, trebuiesc improspatate in mod original prin alte cuvinte, care sa fie in stare a renaste din nou imaginile in frumusetea lor primitiva. Drept model poate servi poezia lui Alecsandri, Dedicatiune: Tu, care esti pierduta in neagra vesnicie Stea dulce si iubita a sufletului meu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . O, blanda, mult duioasa si tainica lumina Aci imaginea isi produce efectul ei fiindca este pregatita si reinnoita prin celelalte cuvinte marcante: tu, care esti pierduta in neagra vesnicie etc. Cat de slabe, din contra (pentru a nu spune un cuvant mai energic), sunt comparatiuni ca aceste: Caci eu in lume sunt ca o floare, Si cu iubirea ma mai nutresc S-a filomelei dulce cantare Pare ca-mi zice: ah, te iubesc!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . Draga Elizo, tu esti mai dulce Decat o roza, decat un crin . . . . . . . . . . . . . . . . . . Frumoasa ca o roza erai in asta lume, Frumoasa ca o floare, ca floarea delicata . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tu esti o stela, ce dai lumina . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ce e noaptea cand nu canta Filomele printre flori? Daca e vorba sa comparam tot cu flori, sa ne luam mai bine de exemplu poeziile populare, chiar cele mai de rand, care toate au cel putin originalitate in determinarea florilor si nu vorbesc numai de roze si de crini. Cat este de expresiva urmatoarea strofa, nascuta pe strle Bucurestilor!
Frunza verde mar salciu, La gradina-n Cismegiu, Doua fete frumusele Mi-a furat mintile mele: Una oachesa si nalta Ca o dalie invoalta. Alta blonda mijlocie Ca o juna iasomie, Una are ochi de mura, Care inimile fura, Alta doua viorele Ce te scoate din oprele etc. A doua conditiune pentru admiterea compararilor este: ca ele sa fie juste. Compararile sunt chemate a da o imaginatie sensibila pentru gandirea prea abstracta, insa aceasta imagine trebuie sa fie potrivita cu gandirea, altfel sensibilizarea ei produce contrazicere si constituie o eroare. E de necrezut cat de des pacatuiesc scriitorii in contra unei asa de elementare reguli a conceperii, intrebuintand comparari false sau pline de confuzie. Aceasta parte a poeziilor romane moderne este plina de erori uneori asa de comice, incat pot deveni un izvor bogat pentru almanahuri humoristice, si cu cat autorul vrea sa fie mai solemn sau mai duios, cu atat, se intelege, impresia este mai ridicola. Un poet compara: Primavara cea dorita de la sferele senine Pe-a zefirului aripe intre noi voioasa vine, Sub usoarele ei pasuri mii de flori au rasarit, Campul, muntele si codrul de nou iar au inverzit, Aerul senin s-adapa de-a suflarii ei miroase, Si din sanu-i roureaza pe tarine ploi manoase. Primavara vine cu pasuri usoare si ploua din san!
Altul zice: Talia-ti nalta si subtirica Ochii tai negri de abanos, Mana ta alba si mititica Face din tine un cer stelos. Talie inalta, ochi negri si mana mica fac un cer stelos!
Un poet canta: Sa fiu zefirul, sa fiu zambila, Prin cele fete sa salt usor. Altul compara: Sus la Petricica Cand mergea fetica Si sta ziulica, Viteii pazea Isi lua de furca, Si ca o haiduca, Si ca o naluca,
— In tufis torcea. Si in alt loc: Ochii cum ii joaca Ca la o serpoaica, Ca o panduroaica etc. Citim intr-o foaie noua din Iasi (septembrie 1866): Ador tare adevarul, Il ador ca e frumos, Precum e in floare marul, Al livezii pom frumos. Adevarul frumos ca marul!
Unul incepe: Bela copila, de gratii plina, Muza sublima, soare d-amor, Coruri de nimfe pe buza-ti lina Le vad cum joaca incetisor. Inchipuiti-va o buza pe care joaca coruri de nimfe!
Unul se adreseaza la iubita sa: Tu, floare frumusica, ca de mareata, Ca dansul de albastra Iar altul zice: Aste inimi prea-nfocate Cu stalpari de nemurire De al pacii imn legate Cant a patriei iubire!
Ce imagine teribila!
Inimi infocate, legate de un imn cu stalpari de nemurire!
Dar destul si prea destul din aceasta infirmerie a literaturii romane, si sa revenim la partea serioasa a cercetarilor ce ne ocupa. Recapituland rezultatul dobandit din analizarea precedenta a amanuntelor poetice, constatam ca demonstrate urmatoarele propozitii din inceputul cercetarii de fata: Particularitatile stilului poetic (expresii determinate, epitete, personificari, comparatiuni) purced toate din trebuinta de a sensibiliza gandirea obiectelor; aceasta provine din necesitatea de a crea poeziei elementul material, ce nu-l afla gata afara din sine, de care insa nu se poate lipsi nici o lucrare de arta, frumosul fiind tocmai exprimarea unei idei sub o forma sensibila corespunzatoare. Din aceste reflectii intelegem in acelasi timp ce vrea sa zica mult discutata originalitate a poetului. Poetul nu este si nu poate fi totdeauna nou in ideea realizata: dar nou si original trebuie sa fie in vestmantul sensibil cu care o invaleste si pe care il reproduce in imaginatiunea noastra. Subiectul poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omenesti, frumusetile naturii sunt aceleasi de cand lumea; noua insa si totdeauna variata este incorporarea lor in arta: aici cuvantul poetului stabileste un raport pana atunci necunoscut intre lumea intelectuala si cea materiala si descopere astfel o noua armonie a naturii. Ne pare important a insista asupra acestor adevaruri fundamentale ale literaturii: caci tocmai ele sunt astazi pierdute din constiinta tinerii noastre generatii, si de aceea astazi suntem in pericol de a nu mai avea unul din puternicele mijloace de cultura ale societatii romane. Este probabil ca politica ne-a surpat mica temelie artistica ce o pusesera in tara noastra poetii adevarati, Alecsandri, Bolintineanu, Gr. Alexandrescu. Atat cel putin este sigur, ca cele mai rele aberatiuni, cele mai decazute produceri intre poeziile noastre de la un timp incoace, sunt cele ce au primit in cuprinsul lor elemente politice. Si cauza se intelege usor: politica este un product al ratiunii; poezia este si trebuie sa fie un product al fanteziei (altfel nici nu are material): una dar exclude pe cealalta. De aceea vedem ca poeziile politice, precum si cele rele istorice au toate vitiul corespunzator: de a fi lipsite de sensibilitatea poetica. Exemple vor explica mai bine ce insemneaza aceasta, si pentru mai multa lamurire sa incepem cu o poezie foarte caracteristica a unei celebritati de ale noastre catre C. Negri: O, Negri!
inamicii a tot ce da marire Si viata Romaniei nu-ti vor putea ierta Ca ai luat o parte de lauri la unire Prin insistenta ta!
A face-un singur popol, o singura domnie Din doua; a restrange atatia postulani: Crezi tu ca o sa faca vreodata bucurie Acestor sclavi tirani? Cuvantul datorie spre tara e un nume!
Si patria o umbra, marirea un eres!
A face sa ramaie despretuita-n lume Si-n umbra mai ales, A pune interesul persoanelor nainte De interesul tarii, a nu simti vrun dor Cand jugul rau apasa aceste locuri sfinte, Aceasta-i legea lor!
etc. Toate aceste strofe cuprind un sir de cuvinte reci, fara imagine, si prin urmare nici nu sunt poezie: sunt un articol de jurnal pus in rime, o monstruozitate literara. Daca un adevarat talent poetic a ajuns la aceasta decadenta, ce sa mai asteptam de la ceilalti? Unul ne face urmatoarea „poezie“ epica: CEI 300 EROI DE LA SATUL PUTINEIUL (1594) Cu o despartire de romani aleasa Din oastea cea brava a lui Bravu trasa, Radu, Stroe, Preda, cei trei frati Buzesti, Si Stoica si Radu, frati Calomfiresti, In cateva ore bat oastea tatara Si in doua randuri ei o sfaramara; Apoi pun pe goana hordele barbare. Secerand cununa cea nemuritoare. In aceasta lupta trei sute olteni, Bravi ca si eroii din Calugareni. Singuri se luptara, bravii mei romani, Cu douasprezece de mii de pagani; Toti intr-o unire bravii mei jurara Pe pagani sa-nvinga sau cu toti sa moara. Manualul de istorie al lui Laurianu, pus in stante si trochee, si inca si aceste ca vai de ele. Un alt scriitor, care acum „debuteaza“ in poezie, se adreseaza intr-un ziar (din octombrie 1866) la Dumnezeu si-i spune intre altele: Imparati, regi, principi, dara, toti sunt o necesitate Pentru popoli: unii stiu sa-si implineasca datoria ce-ai impus, Altul insa, plin d-orgoliu, speculeaza onestitate, Calca in picioare legea, far-a fi de tine pus. Triste scene, suferinte, care striga razbunare; Tot ce-i sacru, nici virtute, toate aruncate-n vant
— E tiranul!
El domneste fara vreo nerusinare. Tata, fiu, sotie, frate la el nu-i decat cuvant. Si asa mai departe in vro zece strofe, si, nota bene, toata aceasta declamatiune politica este numai o introducere pentru a ajunge la exprimarea dorintei de a-si revedea amanta: Elvirita absenteaza, nu-i viata pe pamant. Intr-un alt ziar nou (din august 1866) citim: Sa scriu la ode lingusitoare N-am obiceiul, marturisesc; Chiar de cuvinte magulitoare Intotdeauna ma cam feresc; Dar cu placere si cu caldura As scrie multe, pre legea mea, Strambe, sucite, fara masura, Fara de vina cum as putea. As face una acelui care Democratia ar sprijini, Si monstruoasa centralizare Ca pe o spaima o ar goni. As face una cu multamire Acelui spirit ingrijitor, Ce prin scoli bune mai cu grabire Ar da lumina si in popor . . . . . . . . . . . . . . . . etc. Speram ca, din opozitia frapanta intre exemplele din urma si intre poeziile citate mai nainte, cititorul va fi simtit deosebirea radicala ce desparte poezia de proza; fie aceasta simpla, fie rimata, si va fi inteles ca inainte de a putea fi vorba de poezie, trebuie cel putin sa se implineasca conditiunea mecanica a oricarei opere de arta: aflarea materialului sensibil care pentru poezie consista in imaginile sensibile desteptate prin cuvinte. O data aceasta conditiune implinita, incepe tarimul artelor, posibilitatea frumosului, critica estetica, si de aci inainte vin apoi cerintele artistice: ca dictiunea sa nu fie prea materializata prin imagini, ca cuvintele sa fie asa de bine alese, incat sa intrupeze in modul cel mai simplu si pregnant ideile poetului etc. Dupa masura acestor cerinte se dovedeste apoi adevaratul poet, si se deosebeste chiar si in privinta cuvintelor literatura clasica de literatura decadentei. Dar, dupa cum am vazut, de aceste considerari mai inalte nu s-a tratat in paginile precedente, si nici nu credem oportun a se trata in literatura noastra, prea tanara pentru o estetica mai rafinata. Pentru noi a fost prima necesitate: a marca in mod demonstrativ linia de separare intre poezie si celelalte genuri literare, pentru ca, cel putin pe aceasta cale, sa se lateasca in juna generatie un simtamant mai just despre primele elemente ale artei poetice.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.