PUBLICUL SI ARTA LUI CARAGIALE de Paul ZARIFOPOL (Critica)
Zita, tinara si, cum sunt indeobste romancele noastre, foarte vioaie, a evoluat energic. Stimulata de ambitiile intelectuale ale lui Rica, ea a patruns, prin Alccsandri si Bolin-tineanu, pina la citeva romane franceze. Copiii, si mai ales copilele lor, n-au mai cunoscut decit literatura straina. Fetele chiar au suferit probabil, in delicateta lor, pe urma "luptei pentru limba romaneasca", dusa acum douazeci de ani cu un neuitat brio patriotic, si s-au inchis, desigur, cu atit mai indaratnic in admiratia lor gingasa pentru Bernstein-Bataille si Prevost-Bourget. Iar nepotii participa adesea activ la productia literara romana, chiar cind sunt fii si fiice de oameni cu stare ; sau cel putin cunosc, urmaresc si incurajeaza cum pot literatura romaneasca produsa de vreo doua decenii incoace. Totusi, lecturile lor favorite si inspiratoare sunt Henri de Regnier, Samain, Verhaeren, Rachilde - in scurt : catalogul de la "Mercure de France". La care se adaoga, pentru cei cu gustul grav si puternice trebuinte de idei : Barbusse si Romain Rolland. Acum in urma de tot suntem, se-nteiege, expresionisti.
Astfel mi se arata publicul nostru literar de azi, considerat in elementele lui cele mai energice si hotaritoare. in asa situatie, Caragiale s-a invechit grozav, disproportionat fata de timpul in care a trait si a scris. Dar de invechirea operei sale publicul nu-i singur vinovat.
Sunt la noi clase de oameni, la care se poate constata fata de opera lui Caragiale o nedumerire destul de stingaci ascunsa. Ei stiu ca pe vremuri acest scriitor a placut unei elite intelectuale, care se deosebea prin soliditatea culturii si asprimea gustului sau ; iar in opera insasi ii loveste o lume brutal inferioara, fata de care ideile comune asupra gustului si delicatetei literare cad intr-o confuzie destul de suparatoare. Acesti oameni sunt iritati de urmatoarea intima intrebare : mai putem noi trece drept persoane culte, daca ne place Caragiale ? Grija cu care va da solutie teoretica si practica, acestei probleme imediat interesante de cultura personala, atirna de amanuntele situatiei sociale a omului. Cu cit va fi el mai putin sigur ca face parte din lumea subtire, cu atit mai putin libera va fi atitudinea lui fata de literatura lui Caragiale. Acest autor are ca modele multi mitocani si scrie comicarii, mai ales. Exista insa o venerabila ierarhie, care imparte producerile intelectuale in grosolane si delicate, in serioase si neserioase. Aceasta impartire are superioare foloase : este pedagogica si civica prin esenta si din intentie. Astfel, este hotarit ca stilul comic este radical inferior celui tragic si epic. Cu comedii nu se cladesc state - zice intelepciunea respectiva. Si chiar un cetatean, care nu intelege imediat ca a cladi state trebuie sa fie o ocupatie constanta si universala, ramine totusi credincios acestei idei simple si de bun-simt : ca ceea ce-i comic nu-i serios, si ce nu-i serios, este frivol, si prin urmare inferior. Exista, dar, o depreciere traditionala si oarecum publica a comicului, si artistii acestui stil au avut destul a se plinge de aceasta discalificare. Mi-aduc aminte ca La Fon taine si Lesage au vorbit despre aceasta ; si amindoi au lucrat doar pentru o societate destul de vesela. Pe Caragiale l-a mustrat Dobrogeanu-Gherea ca "ride cu pofta si nu se indigneaza" - o obiectie care constituie, mi se pare, un monument enorm si ciudat de moralism civic absolut. Fiindca este doar evident ca Gherea, vorbind astfel, cere de-a dreptul anularea comicului si a risului ca atare, ceea ce este orisicum excesiv. Dar aceasta-i prea complicat, poate, in legatura cu psihologia si estetica cetateanului curent cetitor si spectator. El vede bine atit: ca un foileton patriotic sau civic al lui Vlahuta ii poate servi direct un material de idei, adica de fraze imediat utilizabile, cind vine vorba de cultura generala. Ceea ce da lui Vlahuta o superioritate sigur definita. Dupa om, foiletonul roman se completeaza, sau chiar se inlocuieste, cu pagini alese din Jean-Cbristophe, roman pedagogic din care se pot imediat invata diverse idei si fapte cultural trebuincioase ; iar, pentru spirite eminent radicale, romanul profesorului de muzica ramine mult in urma operelor arzatoare ale lui Barbusse, in care se serveste le demier cri in bransa umanitara si sublim revolutionara. Situatia literara a damelor este, din aceste puncte de vedere, cu mult mai simpla : ele, chiar dupa sfirsitul glorios al "luptei pentru limba romaneasca", n-au, de fapt, inca nici o obligatie catre literatura nationala ; prin urmare, nici o incurcatura nu poate fi pentru dinselc in privinta operei lui Caragiale, care hotarit este lipsita de orice material delicat, adoptabil si adaptabil bunului gust feminin.
Un tinar, dar cu deosebire o tinara, care cauta staruitor sa dea a intelege ca a fost crescuta de o guvernanta scumpa (cu deosebire atunci cind in realitate n-a avut parte de asemenea educatie subtirE), are mare greutate sa marturiseasca ca literatura lui Caragiale o amuza. in sfirsit, partea cea mai energica a publicului cetitor si prin obligatie elegant de astazi este adesea prea legata de generatiile din care si-a luat Caragiale materialul sau comic, imprejurarea aceasta creeaza operelor lui un fel de actualitate, nedeclarata - se intelege - si suparatoare ; poate, singura actualitate care a mai ramas acestei creatii de arta, mult prea si nu destul de veche.
Sunt fara indoiala oameni pentru care subiectele grosolane ramin simplu si radical nesuferite, oricum ar fi ele exploatate. Si nu numaidecit oameni care sunt neclintit credinciosi esteticei guvernantelor - cu toate ca aceasta estetica este foarte viguroasa si bogat raspindita ; ci persoane care au curata si naiva antipatie pentru oriec-i violent si brutal. Postulatul lui Boileau-Aristotel despre "monstrul odios", care se face placut prin "imitatie" artistica, este o vorba in vint ; generalitatea oamenilor este incapabila de asemenea excese contemplative ; si Boileau singur da prob;: stralucite de cit de putin ii pasa in detaliu de acest inalt si senin principiu, enuntat doar asa in general, cum obicinuit se face cu principiile. Fiindca Boileau era inainte de toate, si vroia sa ramiie, om bine crescut.
Sunt apoi destui oameni la care simtul comic este obtuz ; acestia simt greu si imperfect ridiculul, la altii si - mai ales - la dinsii. Aceasta obtuzitate explica, in parte macar, persistenta si uniformitatea particularitatilor ridicule, chiar in cercurile unde oamenii isi controleaza, de alfel, foarte migalos purtarile. Aceasta categorie de oameni este, fireste, gata sa claseze stilul comic printre formele estetice inferioare.
Un prietin al meu, tinar cu o superioara cultura literara, este profund scirbit cind citeste cum un popa beat piseaza tiri cu bustul lui Cicero, pe muchia unui biurou elegant de avocat bucurestean. Drept ca spectacolul este in tot chipul revoltator pentru un intelectual delicat. Acest popa este adevaratul "monstre odieux", care, prin fapta lui de grosolana si dubla profanare - catre bustul clasic si catre mobila gratioasa si curata -, trebuie sa dezguste iremediabil pe orice om cu fantezie bine crescuta. Iar in Caragiale se gasesc destule altele mult mai rele decit conflictul, inocent pina la un punct, dintre biurou, tiri si capul nobilului Roman.
Publicul, care acum patruzeci de ani a dat comediilor lui Caragiale succesul proaspat si autentic, il formau ori oameni care, prin educatia si situatia lor, aveau fata de subiectul acestui teatru distanta estetica, deci intelegerea si risul lor erau libere de orice incurcatura personala; ori il forma insasi lumea acestor comedii : micul burghez, solid instalat in convingerea naiva ca aluziile farsei nu-l tintesc individual, ridea din toata inima de prostiile si nenorocirile bufone, pe care imediat le aplica vecinului. Acest din urma fel de public este, mi se pare, singurul care a ramas intreg credincios autorului. Cel de felul intii s-a risipit demult ; banuiesc ca pe vremea cind apareau Momentele nu mai ramasese din el decit admiratori sporadici, fara putere de a mai constitui un public.
*
Caragiale era un meridional lenes, inzestrat cu o inteligenta si o fantezie hotarit supranormale. Toti cei cari s-au priceput sa-l observe vorbesc, in aceasta privinta, la un fel despre dinsul : risipa fantastica de spirit si imagini, de care era capabil omul acela, arata neindoielnic o viata interna de o neobisnuita intensitate. Neobosit la vorba - singura harnicie autentica a meridionalului -, el suferea greu de criza persistenta la care supune compunerea scrisa. Scrisul este munca, si munca-i lucru incomod ; iar Caragiale ura incomodul cu cea mai sensuala violenta. - Sa stau in camasa, cu picioarele goale, tolanit intr-un port din miaza-zi, si sa tin trecatorii de vorba cu povesti - l-am auzit zicind, si cred ca inchipuirea lui era atunci, ca mai totdeauna, exacta.
De porturi n-a avut parte, dar de cafenele - destul. Pe deasupra, a apucat o societate romaneasca patriarhala inca, din care lipseau asprimile stricte ale vietii burgheze, ori cel putin puterea lor de constringere era mult prea slaba. Lipseau si conditiile care sa faca productia intelectuala cit de putin rentabila. indemnul la scris era dar slab, dinauntru si din afara ; Caragiale s-a cheltuit in literatura vorbita.
Scrisul este lucru mult; si-i mane canon pentru un meridional sa lucreze pe tacute. imi vine a crede ca tocmai necazul si sila aceasta, dusmana firii sale, dezlantue o energie particulara in sufletul meridionalului constrins la munca tacuta si-l face sa-si lucreze scrisul cu o truda inversunata, care explica destul de bine mult citata perfectie stilistica a literaturilor sudice. Dar nu trebuie uitat, aici, ca meridionalul este obsedat, si cind tace, de efectele sentimentale si estetice ale vorbei rostite in gura mare. Scrisul lui Caragiale isi are, cred, hotarit loc de cinste in aceasta traditie, latina cum se zice, de scrupulozitate verbala. Pentru corectitudinea gramaticala era, ca Malherbe si Boileau, fanatic pina la enormitati : fastidios repeta, de pilda, ca omul nu sufla cu genele in luminare, cum pretindea el ca zice cu neiertata neglijenta Eminescu, in versul cunoscut. in general, Caragiale avea si afecta un conservatorism estetic violent: - sunt vechi, domnule - era o formula favorita, staruitor enuntata si destul de des aplicata. Cred ca acest conservatorism ferm, care izbucnea adesea in dispret agresiv, pentru cele ce lui i se pareau abateri obraznice si proaste de la adevarurile bine hotarite, era mai intii un semn firesc al energiei talentului sau, sigur pe ce apucase sa stie si dirz contra orice parere macar umbra de obiectie la cele hotarite ca bune si invatate ca atare. Dar era poate si lenea care-l indemna sa fuga de osteneala suparatoare, legata de orice proprie revizuire intelectuala. Presupun, in sfirsit, ca aceste viguroase fatalitati interne ale omului au fost intarite de o imprejurare exterioara. Prin cariera sa eleganta si sigura de elita triumfatoare, Junimea isi dezvoltase o incredere in sine foarte solid accentuata. Aceasta incredere, atit de pitoresc purtata de seful politic al grupului, a avut incarnari diverse si, se-ntelege, inegal reusite. indeosebi la Junimea din Bucuresti, daca nu se afirma categoric, se dadea cel putin clar a intelege ca, de pilda, Faust cu greu ar putea fi in vreun punct de pe glob atit de adevarat priceput si exact pretuit ca in cercul Convorbirilor; iar cine trecuse pe la cursurile maestrului unic Maiorcscu era sigur ca poate vorbi cu definitiva indulgenta de Oxford, Paris ori Gottin-gen. Se formase, astfel, in sinul acelui cerc, un extract concentrat de mindrie nationala, monopolizat, fireste, pe seama gruparii, si cu care membrii se parfumau cu atit mai simtitor, cu cit erau mai tineri. Fenomenul acesta nu-i rar, probabil, in civilizatiile incepatoare ; iar slaba raspindire a unei limbi, in afara de hotarele poporatiei care o vorbeste, inlesneste considerabil autoadmiratia nationala. Caragiale ti-nar a trait in acel aer, si se poate banui ca natura lui vioaie a adoptat cu exces acel optimism juvenil nationalist : usor si comod devenea pentru dinsul moft si gogomanie orice era nou, strain - si mai ales de-a dreptul opus valorilor irevocabil consacrate.
Efectele cele mai frivole, poate, ale acestui optimism se pot vedea in cele citeva foiletoane unde, cu atit de sigura eleganta, se pun la cale toate problemele artei. Desigur, numai in dezbateri de aperitive pot fi luate drept solutii estetice formule ca "il prinde sau nu-l prinde", ori : "expresiunea imbraca ori nu imbraca perfect intentiunea". Dezvoltarile amuzante din jurul acestor afirmatii fac sa apara formula cu atit mai copilaroasa, cu cit este mai imperativ si prestigios dictata.
Tehnica lui teatrala este straveche : ca om de teatru, Caragiale stapinea cu virtuozitate intreg procedeul anticelor paiaterii, care, cu o tenacitate probabil unica in istoria tuturor formelor de arta, au servit sa imbrace intentia dramatica, de la grecii vechi pina la farsele lui Labiche. Caragiale iubea adinc farsa si paiateria traditionala : fata de formele cele mai simple ale comicului, curiozitatea si capacitatea lui de a se amuza nu cunosteau osteneala, nici saturatie. "Soitarii sa-mi arati ; asta-mi trebuie mie." Mult am umblat dupa "soitarii", in iernile lungi pe care le-am trait cu dinsul ; si neuitata imi este atentia lui lacoma si subtila pentru caricatura scenica. Cu nesat se absorbea in detaliile locului ; cu mult nesat se cheltuia pe urma in comentari exuberante asupra copilariilor farsei si ale clovnilor. Simtul si gustul comicului enorm - fundamentul insusi al tehnicei sale teatrale - iesea atunci la iveala cu elementara evidenta.
Aceasta tehnica veche s-a potrivit bine materialului comic al lui Caragiale ; dar, in afara de comedie, conservatismul estetic neinduplecat nu-mi pare sa-i fi fost de folos.
Monoloagele si aparte-le din Napasta sunt printre cele mai nenorocite efecte ale teatralismului traditional. Cred ca nicaari in opera lui conventia rasuflata n-a anulat in asa masura talentul artistului, ca in aceasta de tot regretabila melodrama, in deliberarile atit de fade si molii din monoloagele Ancei, in replicele sarace de temperament si false in ton ale lui Dragomir ori Gheorghe nu se mai afla urma de Caragiale. Iar pitorescul nebunului, singura substanta artistica in aceasta disparata ticluire teatrala, face o figura suparatoare absurda, incadrata cum este in intriga atit de artificiala, cu evolutia si concluzia ei exasperanta de jucarie mecanica.
Presupun ca aceleiasi indaratnice sau lenese supuneri la procedeuri uzate se datoreste penibila nulitate a epizodului erotic de la inceputul Pacatului, si finalul melodramatic al Facliei de Pasti, sau polemica strecurata fara rost in citeva alte povestiri ; in sfirsit, didactismul prea gros, care se intilneste si aiurea decit in cele citeva fabule. Iar fabulele, desigur cele mai nejustificabile productii ale lui Caragiale, nu le pot intelege decii ca simptom extrem de traditionalism estetic intins pina dincolo de absurd.
"Vorbe ? incap vorbe ? Cum o femeie stie alinta, cum degetele ei delicate Cu vorbe sa le spun ? Astea se simt si se gindesc" Si aci, fata cu fraza lui de predilectie, venea asa de potrivit : "inchipuieste-ti ce sete mi-e de viata ! ce dor imi era de tine !". Care cetitor, afara daca nu-i de tot aliterar, neprevenit ca iscalitura este a lui Caragiale, n-ar zice ca vorbele alese aici dintr-o pagina si jumatate la fel umpluta, sunt de stilul unui redactor oarecare de supliment literar de pe vremuri, tocmit sa fie literat cu saptamina ori chiar cu ceasul ? O venerabila dogma de estetica narativa porunceste povestitorului sa goneasca cit poate spre culminatie si concluzie ; restul trebuie rafuit cit mai scurt. Dar cetitorul literar de astazi cere, din contra, ca intreaga tesatura sa fie din impresii de valoare proprie, inegala numai in distribuirea lor cantitativa ; dupa cum ascultatorul muzical de astazi nu suporta asa-numitele "dezvoltari" fabricate prin umpluturi grabite, nici "acompaniamente" in maniera ghitaristica - Caragiale a expediat epizodul secundam artem. in stil de reportaj.
Este lucru de insemnat ca, la Eminescu, chiar articolul de gazeta a ramas curat de jargonul jurnalistic al vremii ; la Caragiale, efectele acestui jargon au patruns pina in productia propriu-zis literara. Vorbirea aceea, prosteste . frantuzita de nesfirsiti licentiati in drept, era acum jumatate de veac o putere de care un Eminescu, cu lecturile lui exceptional de variate si intense, abia putea sa scape. Si apoi, el era om de singuratate, absorbit in reflectie si visare ; Caragiale avea sociabilitatea excesiva a meridionalului ; vorbirea lui este, in total, mult mai tipica decit a celuilalt si se supunea doar exclusiv idealului clasicist al corectitudinii absolute. in Pacat, neologismul gazetaresc si avocatesc face tot felul de pete dizgratioase si absurde in povestire "Ce face atita senzatie ? a facut o nepomenita senzatie popa Mitu in hainele noua a facut senzatie Succesul colosal si spontane» n-a afectat Cind scapat cu totul de vermina, l-au imbracat in mintean Popa a facut o eloquenta aparare a cauzei sale- Cuvintul oratorului cistigase pe asistenti Tonul magistral si sever trebuia sa rastoarne impresia ce preotul obtinuse cu eloquenta-i sentimentala Popa intelese ca inspiratia nu trebuie cautata departe" Aceste interventii ale povestitorului, cu intentie interpretativa, uneori ironica, pline de exces neologistic, vin ca o groteasca parodie pe fondul serios si rural al povestirii. Aceeasi subiectivitate verbala, naiva si indiscreta, altereaza tonul povestirii si in Faclia de Paste. Evident, scriitorul amesteca povestirea propriu-zisa cu reportajul. Efectele aceste ale stilului de jurnal au fost atit de tari, incit pina si in Kir lanu'.ea, unul din cele din urma si mai mature produse ale artei lui Caragiale, ori in fragmentul de poveste care-i ultima bucata ramasa de la dinsul (amindoua lucrari de hotarita intentie arhaica si popularA), te lovesti inca de modernisme enorme ca : pretioase, credit, cazarma, la viitorul meu, recunoscator, sau chiar un frantuzism patent ca acesta : "imparatii si-au ridicat glasurile lor impotriva apucaturii lui Rosu-imparat, in care vedeau. o amenintare primejdioasa pentru siguranta lor".
De la procedari din vechi consacrate ii vine, cred, lui Caragiale ideea rudimentara de a agrementa povestirea cu polemice si alte suplimentare artificioase, cum este pagina de ironii in care sunt asa de inutil plazmuiri si distrusi cei doi studenti in Faclia de Pasti; ori, in Pacat, epizoadele satirice, cu desavirsire parazitare, cu judecatorul mituit de popa si politaiul care fura punga popii cazut in lesin, sau parodia (minunata in ea insasI) aninata la sfirsitul schitei Doua loturi.
Apucatura generala de a insemna prea gros intentiile si concluziile, de a construi uneori prea logic si a da tablourilor o geometrie prea vizibila, toate aceste imi par sa fie roade ale aceleiasi indaratnice plecari catra o veche estetica naiv didactica.
Gindindu-ma la aceste negativitati, am scris adeneaori ca publicul nu-i singur vinovat daca arta lui Caragiale este astazi invechita. Trebuie luat seama numai ca publicul care simte aceste detalii urite ale operei este altul, si mult mai redus, decit acel despre al carui modernism am vorbit acolo. Singur acestui public redus se adreseaza cele ce voi spune de aici inainre.
*
"Simt enorm si vad monstruos" - zice Caragiale in chip de concluzie, dupa ce descrie exasperarea nervoasa a noptii in Grand Hotel Victoria Romana. Bucata intreaga are caracter hotarit de reminiscenta acuta, si cine a cunoscut artistul se opreste la cuvintele de mai sus, ca la un deosebit semnal : ele nu sunt numai o formula ocazionala, ci rezuma un temperament si lamuresc o metoda artistica. in general, acest om simtea enorm ; aparatul sau psihic era oricind gata sa interpreteze excesiv. Toata productia lui marturiseste aceasta pornire. in grav ori in ridicul, constructiile lui poarta semn de fundamentala violenta. Orice caracter al lui este un exces, orice situatie o culminatie. Maniile verbale ale persoanelor nu sunt decit una din particularitatile tipice ale sistemului sau natural. Astfel dispus si indreptat cu deosebire spre comic, talentul lui a fost inevitabil consacrat caricaturii. Cind a vrut sa arate cu un exemplu mecanismul artistic, Caragiale numaidecit s-a dus cu gindul la metoda specific caricaturista, si a descris pe strengarul care reduce pe domnul profesor la nasul si la rigla lui, facindu-le atit de comice cum niciodata n-au putut fi in impresia directa.
Sa constati ca o lucrare, care poarta cu enorma evidenta pecetea geniului caricaturist, exagereaza, este fara indoiala de prisos. De aceea, probabil, nimic nu se obiecteaza mai des acestui artist decit ca exagereaza. O caricatura poate fi desigur gresita, atunci cind autorul agata figurii detalii straine caracterului ei autentic, falsificind imaginea prin sporuri parazitare - cum s-a intirnplat cu republicanismul Mitei, pe care-l tot constata cu neostenita satisfactie publicul critic. Dar trebuie o deosebita slabiciune de atentie pentru_ ca sa tot descopere, in general, ca o caricatura exagereaza im-presile normale.
Cine nu primeste ca arta de care vorbim este esential caricaturala poate intreba, din principiu, "daca unele situatii si expresii nu simt exagerate din punct de vedere al chiar realitatii pe care vor sa o reproduca", ori sa regrete "lipsa aproape desavirsita a partilor mai bune ale naturii omenesti". Dar este mai intii de intrebat daca opera vrea sa reproduca o realitate. Fiindca cele ce am spus implica un raspuns negativ - caricatura nu reproduce realitati, ci le supune la un maximum de stilizare -, obiectiile lui Maiorescu citate aici pierd orice inteles.
Dar in privinta raportului constructiilor artistice cu "realitatea" au spus altii, vorbind de Caragiale, lucruri care mi se par cu deosebire stranii. Gherea "constata" urmatorul neajuns al Noptei furtunoase: "analiza psihica a tipurilor nu-i destul de adinca Adincile miscari sufletesti, care caracterizeaza mai ales pe om, ori lipsesc, ori sunt facute cu mai putina maiestrie decit caracterizarea tipului exterior". Nici in Scrisoarea pierduta, adaoga Gherea, "analiza sufleteasca a eroilor nu-i destul de adinca". Purtat, cum cred, de aceeasi psihologie optimist umanitara, Ibraileanu intrece parca pe Gherea, cind intreaba : "Oare Miticii, Georgestii, Protopo-pestii n-au nimic omenesc in ei ?a
Nu-mi pot inchipui cum vedea Gherea, in fantezia lui, pe Zita, pe Dandanache, pe Catindatul, ori pe cine vreti "adinciti" prin analiza psihica ; side loc nu pot intelege pina unde si cum vrea Ibraileanu sa fi fost intinse biografiile figurilor din care si-a construit Caragiale tablourile. Ma gin-desc daca amindoi acesti interpreti sociologi, in argumentarea lor, admit ca acele figuri, adincite si completate dupa dorinta criticei, urmeaza sa fie imbunatatite de acelasi artist, in aceleasi functiuni estetice ? Dar asa ceva nu se poate. Daca adincesti psihicul lui Spiridon sau al Didinei, si cercetezi cu larga simpatie umanitara faptele si intimplarile doamnei Mita Georgescu in afara de excursiunea de la Sinaia, suprimi piesa, schita si pe artistul Caragiale, si imaginezi altceva in loc.
Ce ? Tot asa ai putea sa intrebi ce mutra vor face in biserica sau pe patul de moarte taranul acesta care varsa dupa betie, in tabloul olandez pe care-l am acum dinaintea ochilor, sau lansquenecul care, in gravura de alaturi, turbura din toata inima fustele unei burgheze vesele. in Evul Mediu se zugravea uneori in acelasi cadru o figura in situatii diverse, dupa virsta, ocupatii si atitudini ; poate ca procedarea aceasta raspunde consequent cerintelor de arta instructiva si moralizatoare, care se ascund in obiectiile cu aparenta psihologica ale celor doi literati cu care ma cert aici. Perspectiva deschisa de asemenea postulate este haotica, cum neaparat trebuie sa se intimple cind incerci sa compari un lucru empiric determinat - aici : opera in toate detaliile pozitive ale structurii sale - cu ceea ce acest lucru nu este. intreprinderea e fara capat posibil. De la saloanele arhisentimentalului Diderot pina mai daunazi, era obicinuit sa imaginezi, duios ori patetic, biografia figurilor, sa dezvolti consideratii istorice si poetice asupra peisagelor. Cu cit s-au deprins oamenii a deosebi mai limpede arta si impresia specific estetica de alte complexe psihice, cu atit s-a vazut mai clar caracterul rudimentar al acestor exercitii moralo-literare.
Negresit, orice scriere este im pretext nesecat de asociatii : cele citeva mii de cuvinte care o formeaza le poate fiecare cetitor intrebuinta altfel. Cuvintele sint niste imperative pe care, cu intelegerea si fantezia lui, fiecare le executa divers. Exploatarea unui produs artistic ca izvor pentru istoria sociala este nediscutabil legitima. Dar pentru buna reusita insasi a unei asemenea intrebuintari istorice, trebuie mai intii determinata structura specifica a lucrarii si, din aceasta, felul de obligatii intelectuale contractate de artist prin sistemul de forme pe care ni-l ofera.
Se pare ca, in fata operelor de arta, asociatiile cele mai laturalnice navalesc cu o graba singulara, ca si cum mintea cauta cu toata puterea pretexte pentru a scapa de atitudinea specific estetica. Valorile estetice sunt cele din urma diferentiate in constiinta civilizata ; aceasta diferentiere este adesea nestabila, si arta-i lesne confundata cu tot felul de pretinse rude ale ei.
Caricatura in opera lui Caragiale este indeobste eminent amuzanta. Caragiale a fost un demon al veseliei. Gherea pare sa fi simtit aceasta, cind il acuza ca ride cu pofta. Se intelege ca acest neobosit moralist porneste de aici numaidecit un plan pentru un Caragiale cum ar fi trebuit sa fie ; sa simta amaraciune, sa se revolte, sa rida cu adinca seriozitate ; si arata ca acest autor a fost cum nu trebuia sa fie, pentru ca n-avea "idealul trebuincios". Gherea era foarte tinar cind gindea acestea ; in anii lui de plina maturitate se liberase, desigur, de multe din ortodoxismele inutile si naive ale tineretii. Dar citatul din urma ilustreaza stralucit efectele ciudate ale interpretarii literare prin asociatii absolut moralistice, si trebuia sa-l adaog celorlalte pentru completarea scurtului meu referat asupra acestei metode. Si aici discipolul ajunge mult mai departe decit invatatorul ; din toata productia lui Caragiale, Ibraileanu scoate cu hotarire informatia ca scriitorul trebuie sa fi fost un om foarte rau, nesimtitor chiar la dragalasiile neastamparate ale celor mai inocenti copii, si ca prigonea chiar cateii cind ii banuia ca nu tin, prin educatie si din tot sufletul, de partidul conservator.
Astazi, in fata operei ispravite, doar spirite prea zelos politice mai perchezitioneaza, poate, dupa intentii de partid. Raoul si "le general Gregorachko", Guduraii, Edgar Bostan-daki, Stasache Panaiatopolu si tot neamul nu sunt insemnati prin culoare de partid ; doar despre cele doua grupe de la inceput as zice ca sint conservatoare. Dar avea culoare de partid Guvidi, contemporanul lui Zibal si al popei Nita ? Si de unde-i sigur ca partidul cucoanei Joitichii nu^i conservator ? Agamita, cel putin, este categoric "rumanu impartial" ; si-i lucru insemnat ca acest triumfator cumuleaza superior calitatile lui Catavencu cu ale lui Farfuride. Danda-nache este o concluzie de geniu. Caragiale povestea adesea in ce truda de nedumerire il tinuse lunga vreme contrastul dintre cele doua eminente : Farfuride-Catavencu, si ce violenta satisfactie l-a cuprins cind i-a izbucnit in minte solutia stralucitoare a figurii culminante.
Sa lasam dar, partidele : "materialul este al natiunii!".
"Natiunea" nu-i poporul romanesc, ci acea societate ora-saneasca, care se afirma purtatoare a unei constiinte de cultura noua, indiferent de calitatea ei rudimentara, ori nu. Aceasta natiune este de caracter hotarit meridional, si prin aceasta ea a fost excelent stimul pentru instinctul caricaturist si verva vesela a lui Caragiale. intre apucatura artistului si caracterele cele mai vadite ale societatii in care a lucrat, s-a stabilit o fericita colaborare. Vioiciunea sudica este un reactiv energic, care face sa apara ridiculcle in forme cu deosebire tari. Prostia, care sta latenta intr-o masa umana nordica, flegmatica, tacuta se degajeaza viu si colorat in focul exuberantei meridionale. Orice roman care a trait mai lunga vreme in mijlocul vreunui neam nordic a trebuit sa constate aceasta deosebire. intr-o societate meridionala, atentia iti este numaidecit lovita de numarul mutrelor excesiv accentuate, la psihic, in atitudini si costum, mutre care neaparat provoaca intentia caricaturista. Vanitatea, puternic manifestata la toti sudicii, a fost, si este inca la noi, considerabil sporita prin accelerarea anormala a stramutarii indivizilor dintr-o sfera sociala intr-alta prea departata. Si trebuie amintit ca asemenea stramutari n-au fost numai inauntrul societatii, ci aceasta societate, in total, a facut saltul violent, lumea aceasta in intregul ei a trebuit sa fie o parvenita fata de cultura europeana spre care a fost in scurt aruncata. Cind Catavencu tipa : "Nu voi sa stiu de_ Europa ; eu stiu numai de Romania mea", el nu arunca numai o hiperbola demagogic-patriotica, ci rezuma grosolan, dar adevarat, stari sentimentale care circulau, mai bine ori mai slab ascunse, prin sufletele multor barbati eminenti ai tarii, indiferent de cultura sau culoarea lor politica. Cu atit mai iritata trebuie sa fie vanitatea sociala si nationala, cu atit mai bogata recolta de comic in lumea aceasta silita la adaptari multiple si repezi, expusa prin urmare la toate stingaciile fatale acestor adaptari.
Din materialul acesta, pregatit cum era de necesitatile istorice, s-au impus cu deosebire geniului caricaturist acele care, natural, erau mai gros accentuate. Potrivit predilectiilor sale pentru vechi metode dramatice ori narative, Caragiale a dat adeseori figurilor lui mecanism de marionete, dar exceptionala lui capacitate de observare le-a facut sa fie papusi de caracter, dotate, printr-o stricta ingrijire artistica, cu o minunata putere de exacta evocare. Comicul acestor figuri este eminent vesel. Si in aceasta privinta temperamentul artistului a fost special favorizat de anume calitati ale metodelor.
Lumea aceasta, de care se ingrozesc atita judecatorii moralicesti ai lui Caragiale, imi pare mie ca se deosebeste printr-o vasta lipsa de perversitate. Vorbesc de modelele reale, nu de preparatele artistului. in societatea noua romaneasca, ticalosiile de orice fel poarta aproape constant semnul inocentei ; acesti oameni fac rau fara sa pacatuiasca. Perversitatea, viciul adevarat si tragic nu sint cu putinta decit acolo unde, printr-o indelungata si profunda constringere morala si religioasa, s-au putut forma acele duplicitati si conflicte din care se naste cunostinta complicata a binelui si raului moral. O lume care sa fie mai ignoranta in aceasta stiinta, decit lumea in mijlocul careia a creat artistul Caragiale, ar fi, cred, greu de gasit in tot cuprinsul societatilor istorice. Acesti romani oraseni imi par deopotriva de candizi, in bine ori in rau. De aceea, teatrul nordic, poate cel mai specific extract artistic din torturile intime intretinute prin veacuri de confesionalul catolic si apoi de morala protestanta, se prezinta obisnuit cu o esenta si uneori groteasca falsitate pe scena romaneasca, in jocul candizilor nostri actori; pentru dinsii cuprinsele sufletesti pe care se bazeaza acel teatru nu pot sa fie decit o cimilitura indiferenta.
Asa pot intelege de ce figurile lui Caragiale sunt aiit de radical amuzante, si ca acest artist atit de sigur s-a ferit sa "adinceasca" psihologia persoanelor, dupa formule luate de aiurea.
Un sentimentalism gros umfla literatura care se fabrica in jurul lui Caragiale. in citeva parodii, care ar putea servi minunat pentru educatia stilistica in scoli, maestrul caricaturist a preparat si demonstrat aceasta maniera cu luminoasa exactitate. De doua secole sentimentalismul este baza cea mai comuna a esteticei majoritare. Acum in urma, am avut operete umanitare, cu greve si conflicte de interesanta psihologie, care procura micilor reporteri si voiajorilor de comert momente de neuitata inaltare sufleteasca. Dar metoda sentimentala arc efecte mult mai subtile, care se strecoara in productia artistica sub forme variate, nu totdeauna usor de identificat.
Este o constatare de tot comuna ca in special oameni de cel mai aspru practicism, de la directorul de banca, cu eleganta lui mai mult ori mai putin autentica, pina la circiu-marul proaspat milionar, adora cu absoluta necesitate romanta, cromolitografia si drama, adica filmul pe motivele cele mai generoase, cu figurile cele mai trandafirii posibile. Originea istorica sau motivele psihologice ale fenomenului nu mai intereseaza acum ; n-am nevoie de asemenea elemente, pentru ca sa constat urmatorul efect : afirmarea gusturilor sentimentale este un mijloc simplu si popular, pentru a prezenta celorlalti o idee foarte favorabila despre propria ta persoana. Acest mijloc serveste deopotriva autorilor si consumatorilor literaturii corespunzatoare. De aceea este cu deosebire imprudent pentru un producator de arta sa renunte cu totul la ingrediente sentimentale. Primejdia este atit de mare, incit chiar un admirator adevarat si priceput l-a declarat pe Caragiale om rau ; si faptul s-a intimplat in cuprinsul unei serioase analize istorice. Ce fel se judeca in sfere profane, si din ce in ce mai profane, se poate inchipui indata si usor constata. Prin eliminarea sentimentalismului, Caragiale si-a asigurat un capitol solid de antipatie, uneori declarata, mai adesea mascata ; si citeodata e o distractiva operatie sa surprinzi varietatile acestei antipatii.
Povestea lui Canuta, catastrofa casierului Anghelache, tabloul de circiuma in Ultima emisiune imi par cele mai categorice cazuri in care se poate vedea felul cum se pazeste Caragiale, cu simtul Iui artistic ferm si curat, de orice abatere sentimentala, tocmai in situatii pe care debitantii de literatura generoasa le-ar naclai inevitabil in siropuri de cofetarie suburbana. intimplarile baiatului Canuta sunt triste si amare, inima bunicai este, fireste, plina de duioasa durere pentru nepotul care, tocmai in noaptea cind implineste treisprezece ani, batut si degerat, plinge pe marginea lazii si se sterge cu caciula la ochi ; sfirsitul lui nenea Anghelache este o tragedie stranie si exasperanta, iar grupul cersetorilor, atit de semnificativ implinit cu aparitia popei, el insusi un tip deosebit de cersetor al oraselor noastre, este o cadra strins umpluta cu mizerie concentrata. Toate aceste "subiecte" sunt o colectie aleasa de pretexte pentru dezvoltari duioase si comentarii emotionate ; cu atit mai tare se vede, in tratarea pe care le-a dat-o Caragiale, respectul strict si consecvent, simtul delicat al artistului pentru obligatiile pe care le-a luat fata de atentia si fantezia cetitorului.
Aceste obligatii autorul le executa de obicei dramatic si pitoresc, doua elemente care, impreuna cu fundamentala lui pornire caricaturista, formeaza temelia metodei sale artistice. Actul al treilea din Scrisoarea pierduta, Caragiale il condamna ca o gresala ce, de hatirul pitorescului, strica mersul dramei pure - judecata unde se arata iarasi respectul vechi al omului catra dogma clasicista, care prescrie drame geometrice cu accelerarea absoluta a intrigii. Dar asemenea simpatii teoretice sint fara putere fata de necesitatile interne ale talentului, ca si fata cu cele istorice. De doua secole aproape asa-numitul pitoresc a ajuns din ce in ce mai constitutiv in toata arta ; iar Caragiale prin natura a fost condamnat la observarea detaliului plastic. Si apoi el vedea scenic, prin urmare cu atit mai inevitabil plastic, fiindca acea viziune a lui era doar moderna si nu clasicista, cu voia, ori fara voia lui. Dovezi imediat izbitoare despre aceasta vedere plastic scenica : afacerea cu spiterul povestita de Iordache, raportul lui Gbita despre intrunirea de la Catavencu, intimplarea lui Jupin Dumitrache cu amploiatul Rica - toate marturisesc o insistenta pitoreasca, ce nu pare comuna in teatru. Trebuinta insasi de a incepe dezvoltarea dramatica prin asemenea concentrare de relief si culoare narativa este simptomatica : Caragiale construia natural din valori perceptuale. ca tip eminent estetic.
Cu vremea, relieful si culoarea s-au accentuat tot mai mult in arta povestitorului. Dezvoltarea aceasta este cu deosebire vizibila in paginile de poveste, cele din urma ramase de la dinsul : aici numai tonul exterior este intrucitva acel obisnuit in povestile populare, iar structura schematica, esentiala stilului acestora, este inlocuita cu detalii de roman istoric si fantastic. Mai putin accentuata, dar tot atit de incontestabila se arata procedarea plastic scenica chiar in Povestea mai veche a celor trei feciori de imparat indragostiti de sora lor de suflet : dar in aceasta scurta istorie intereseaza mult mai tare tonul humoristic cu care e inveselit motivul popular.
Fara indoiala humorul primeaza ca mijloc pentru a fixa si mentine distanta estetica. Metoda apare clar in felul cum se asaza si se imbina amanuntele posomorite ori jalnice in schema aproape caricaturala a soartei si caracterului lui Ca-nuta. Mai complexa este procedarea in cazul lui nenea An-ghelache. Orice eventuale pretexte de sentimentalitati sunt prevenite si oprite intre violentele atit de judicioase ale casierului, care de la inceput dau intregului tablou un ton definitiv serios barbatesc, si aparitia, in chiar inima dramei, a camaradului intepenit pe scaunul cafenelei in paroxismul betiei, amestecind maniac zaharul in ceasca cu cafea. Prin aceasta figura de diversiune se opreste cu maiastra bagare de seama orice orientare unilaterala a interesului, si atentia este fixata in echilibrul specific contemplativ. Deosebit intre toate compozitiile acestui artist este acordul de tonuri poetice si fantastice cu un comic prin excelenta strengaresc, in Calul dracului. Aici contrastele, gradatiile, modularile sunt de o virtuozitate unica, chiar la acest devotat al ingrijirii artistice. in linistea somnoroasa a tabloului de seara se porneste dialogul viu, in care fiecare replica este esenta de exactitate humoristica. Baba e mai intii iscoditoare si plina de atentie materna catre baiatul drumet. Prin-tr-o schimbare diabolic surprinzatoare a tonului, scena se face grotesc erotica. Trecerea intre aceste accente asa de violent opuse este superior realizata prin scena cu somnul baiatului : cu mina blinda si curioasa, baba descopere unul dupa altul atributele de satir tinar ale adormitului. Apoi, noua schimbare de ton si perspectiva : baba se preface in zina ; perechea batjocoritor groteasca face loc unui grup erotic in toata stralucirea prestigioasa a tineretii. La urma, cintecul babei cersetoare iar incepe ; dar acum, dupa ce s-au dezvelit comorile si farmecele sale diavolesti, milogeala ei peltica are o surprinzatoare si misterioasa rezonanta ; la inceput simplu humoristica, figura se arata acum intr-un acord in care rasuna cu straniu farmec amintirea frumusetilor ei fantastice, inchisa in comicaria vicleana de la inceput. Motivul acesta a fost tratat de Gogol intr-o poveste foarte lunga. Comparatiile literare sunt adesea o proasta si stearpa ocupatie; pentru Calul dracului, povestea lui Gogol ar putea cel putin sa arate complet si elementar cum se manifesta in stilul narativ un talent fundamental dramatic ca al lui Caragiale, si ca Gogol este probabil unul din cei mai inceti povestitori intre acei ce mai pot fi cetiti astazi fara prea mare nerabdare.
Forma vorbirii in Caragiale este cu deosebire dictata de orientarea dramatica a fanteziei sale ; scurtimea lui mult citata, cu replicile indicate adesea numai prin pauze, exclamatii ori intrebari acumulate, este rezultatul exasperat al unei viziuni interne extrem de vii. Artistul nu stie cum sa scape de vorba ca sa-si arate cit mai direct figurile care debordeaza inceteneala si uscaciunea abstracta a cuvintului.
Nascuta din astfel de porniri si formata cu acest sistem de procedari estetice, care toate se indreapta spre detaliul concret si sunt menite sa ajunga la relief si culoare, opera aceasta trebuia sa fie esential variata. Nici pentru comedii nu mi se pare dreapta observatia lui Maiorescu, care vorbeste de "oarecare monotonie" a figurilor. Numai daca ridici aparentele vii la definitii si scheme si constati, de exemplu, ca in toate trei piesele se gaseste aceeasi treime : barbat - sotie - amant - poti vorbi de monotonie. in felul acesta, insa, toata arta se poate monotoniza in citcva duzini de figuri si situatii. Este o greseala tipic filozofica cu care ne in-lilntm aici, ca si in lauda adusa de acelasi critic filozof Facliei de Paste, cind scrie ca Zibal nu-i un ovrei oarecum, ci ovreimea, si afirma energic ca aici sta valoarea estetica a figurii. Este explicabil ca filozoful sa simta o deosebita satisfactie cind poate clasa impresiile dupa specii ; dar a scoate din acest sentiment propriu unui anume tip intelectual norme estetice generale arata numai perplexitatea spiritului abstract fata cu irationalul specific formelor autentic estetice, care nu se nasc din definitii, nu tind la concluzii, n-au nici un inteles conceptual. in proiectul de comedie ramas de la Caragiale se afla schitata o persoana foarte eleganta, care se numeste Pulcherie. Este, ce-i dreptul, fiica lui Chiriac, fostul tejghetar al lui Du-mitrache Titirca - dar : automobil. Riviera, rallie-papiers. garden-parties Cu iertarea cetitorului, adaog eu, la notele date de autor, inca una : judecind ca de un sfert de secol societatea bucuresteana este compact formata din cunoscatori hotariti si consumatori febrili de pictura, pot fi sigur ca acea persoana adora si cumpara tablouri, fara preget. Mai ales ea negresit trebuie sa stie, fiindca de atitea ori a cetit in frantuzeste, ca toblourile olandeze sint opere de arta superioare, oricit de triviale ori brutale ar fi motivele in aceste lucrari, a caror valoare este, de altfel, definitiv garantata prin pretul lor pe piata lumii. in sfirsit, aceasta dama cunoaste perfect principiul ca adevarata putere a talentului artistic se arata tocmai prin aceea ca invinge si domina orice subiect. Cu nici un chip, insa, nu cred ca am putea-o indupleca sa aplice aceste idei estetice largi lucrarilor lui Caragiale ; un resort tainic si delicat o opreste sa stramute principiul de la Amesterdamul secolului al XVII-lea la Bucu-restiul de la anii 1880 si urmatorii.
Persoane mai putin cultivate decit Pulcherie refuza total sa numeasca estetica o imagine oarecare, literara ori figurativa, daca nu inchipuieste siluete de o anumita eleganta ; pentru aceste persoane, estetic neaparat insemneaza : binecrescut, ori cuvintul n-are nici un inteles. Vizualitatea si-o cultiva zelos aceasta clasa de oameni cu numere din Femina si din La vie au grand air. Asemenea public este, daca se poate, si mai neinduplecat decit Pulcherie, fata cu tardivi-tatilc lui Caragiale. Ramin, dar, sa se bucure in chip demn si adequat de operele acestuia numai acei ce, din adinca pornire naturala, le vor aplica principiul pe care fiica lui Chiriac il cunoaste bine din frantuzeste, dar numai cu exclusiva aplicatie la maestrii olandezi. Pentru un autor roman aceasta inseamna dezastru absolut.
(Artisti si idei literare, Editura Adevarul, Buc, f.a.)
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care
Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.
