Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



NUNTA IN CER - comentariu literar - Romanul erotic de Mircea ELIADE



Mircea ELIADE NUNTA IN CER
Definitie: Romanul este o scriere epica in proza, cu actiune complexa, de mare intindere, desfasurata pe mai multe planuri, cu personaje numeroase si cu o intriga complicata. Romanul are o structura narativa ampla, organizata pe mai multe planuri paralele sau intersectate, in care se prezinta un numar mare de personaje, cu pondere diferita in structura epica (personaje principale, secundare, episodice etC).

Romanul "Nunta in cer", aparut in 1938 la Bucuresti, se inscrie in proza erosului si face parte din literatura interbelica, Mircea Eliade ilustrand, o data in plus, mitul iubirii si motivul cuplului ca tema unica a acestei scrieri. George Calinescu vorbea despre "gidismul" primelor romane ale lui Eliade, in sensul ca tinerii eroi se inalta deasupra inhibitiei erotice, se revolta impotriva normelor morale impuse de societate, indragostitii lui Mircea Eliade traiesc experiente-limita, stabilesc relatii profund umane in zona erotica, sunt expansivi si descatusati de prejudecati.



Mitul Androginului

Romanul erotic "Nunta in cer" de Mircea Eliade ilustreaza mitul Androginului (sau al HermafrodituluI), celebru in Grecia antica si simbolizeaza ideea unitatii primordiale a fapturii omenesti. Cuvantul "androgin" vine de la grecescul "aner, andros", care inseamna "barbat" st de la grecescul "gyne", insemnand "femeie", sensul intregului cuvant fiind acela de "barbat-femeie" ca fiinta unica. Androgin, personaj mitologic, era fiul lui Hermes, mesagerul Olimpului si calauza a spiritelor catre moarte si al Afroditei, zeita frumusetii, a armoniei si a dragostei care invinge orice piedici. Salmakis, nimfa lacului, s-a indragostit nebuneste de frumosul Androgin, care o respinge. Cuprinsa de disperare, femeia l-a inlantuit cu bratele si a refuzat sa se desprinda de trupul iubitului, implorandu-i pe zei sa-i uneasca pentru vecie intr-o singura fiinta. Zeii se indupleca, dar noua faptura bisexuala era o fiinta perfecta, deoarece unea forta barbateasca si farmecul feminin intr-o creatura exceptionala, ce rivaliza cu zeii insisi. Zeus s-a opus alungarii din Olimp a acestei fiinte ideale si a pedepsit-o taind-o in doua cu fulgerul sau, anulandu-i astfel perfectiunea. De atunci, cele doua jumatati au devenit fiinte separate, barbatul si femeia, care alearga necontenit prin lume, cautandu-se unul pe celalalt. Mitul Androginului este o legenda mitologica straveche, care explica, alegoric, atractia erotica pe care o exercita - reciproc - barbatul si femeia. Dragostea ideala se implineste numai atunci cand cele doua jumatati care se potrivesc perfect se regasesc, existand, in acest sens si o sintagma proverbiala, aceea de a-ti afla "sufletul-pereche".



Mircea Eliade ilustreaza in acest roman erosul si mitul tt Androginului pentru a reface unitatea si plenitudinea fiintei umane prin comuniune erotica, dorind sa reconstituie unitatea primordiala a spiritului uman.



Semnificatia titlului

Iubirea perfecta inseamna predestinare, regasirea jumatatii-perecne, refacerea fapturii primordiale unice (mitul AndroginuluI). Omul este dator sa caute marea iubire, sa se pregateasca pentru ea ca sa fie demn si capabil de a face fata exigentelor pe care i le impune. Comuniunea erotica este sinonima cu unirea deplina, desavarsita, in care se contopesc barbatul si femeia. Ca ideal erotic, nunta vesnica este posibila numai in cer, unde sufletele se impletesc in eternitate: "noi amandoi nu suntem din lumea asta, nu ne putem impotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o altfel de nunta".

Cei doi barbati nu rezista la incandescenta iubirii totale si sel prabusesc din cerul pasiunii, ispasind fiecare in felul lui pacatul neputintei} Hasnas, resemnat, se recasatoreste in scopul declarat de a avea urmasi, ian scriitorul Mavrodin refuza perpetuarea pentru a-si apara creatia artistica.) Romanul este o confesiune lucida, ca o ispasire a nefericirii celui ce a fost] pedepsit de a ramane singur.

Romanul "Nunta in cer" are un moto biblic din "Corinteni, I; 13,12": "Acum vedem ca prin oglinda, in ghicitura, atunci insa, fata * catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin", exprimand sugestiv ideologia prozei erotice a lui Mircea Eliade. Romanul are o singura eroina feminina, Ileana, care intalneste doua versiuni erotice, concretizate prin cei doi barbati ce par a fi in opozitie ideatica, deoarece unul doreste sa obtina de la ea exact ceea ce respinsese celalalt. Fiecare dintre cei doi eroi isi povesteste experienta erotica celuilalt, astfel fiecare dintre ei este, pe rand, personaj-narator.

Subiectul romanului este plasat in Bucurestiul de alta data, cadru des intalnit in opera literara a lui Eliade, intrucat el considera ca "orice loc natal constituie o geografie sacra. Pentru cei care l-au parasit, orasul copilariei si adolescentei devine totdeauna un oras mitic. Bucurestiul este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile." (M. Eliade - "incercarea labirintului"-1978).



Despre Bucurestiul prezent in proza lui Eliade, oras plin de semne misterioase, Eugen Simion spune ca este un "adevarat centru initiatic", unde cuplurile de indragostiti sunt ipostaze ale aceluias mit al Omului reintregit, unic si puternic, format din barbatul si femeia contopiti prin iubire.

Primul personaj-narator este Andrei Mavrodin, care ii destainuie lui Hasnas conceptia sa initiala despre iubire, cand credea ca "nici un barbat nu s-ar sacrifica pentru un amor", dar atunci cand se indragosteste, la randul Iui, considera ca "e un destin () care decide, fara stirea si in absenta noastra, pentru o viata intreaga". O intalnise pe Ileana in casa unui prieten arhitect, relateaza Mavrodin, "intr-o zi cenusie de iarna, () 8 ianuarie; imi amintesc perfect data". Ca si Allan, Mavrodin

J este un personaj lucid, dornic de a-si analiza cu minutiozitate starile, trece in revista toate detaliile acelei dupa-amieze, cand, nimic nu prevestea viitoarea relatie erotica. Atunci cand ii fusese prezentat, lui Mavrodin nu i s-a parut "prea frumoasa", cu "fruntea inalta si tamplele usor arcuite", parul de un castaniu stins o faceau sa para "mai severa". Dar "ochii foarte mari si nelamuriti, gura ei vasta, strivitoare" il impresioneaza puternic, desi intreaga ei infatisare ii dadea un a*fde Maria sau Lucia, nicidecum nu semana cu numele pe care il avea, acela de Ileana. Scriitor fiind, Mavrodin isi formase o viziune proprie despre personaje, crease "cutare femeie" si-i relateaza acum lui Hasnas, cu o multime de detalii, impactul pe care 1-a avut Ileana asupra lui, analizand gesturi, priviri, atitudini si de o parte si de alta. Desi el se astepta ca ea sa-1 intrebe despre cartile lui, mai ales despre un roman de mare succes intitulat "Tineretea Magdalenei", Ileana "nu citise nimic din tot ce publicasem".



Personaj analitic, Mavrodin insista asupra detaliilor legate de prima lui intalnire cu Ileana, deoarece "dragostea si tot ce poarta ea cu sine -suferinta, jertfa, rodire - mi se pare a fi inca lucrul cel mai putin inteles si prea vag cunoscut", neputand determina exact momentul in care se lasase prins de farmecul femeii, "vraja aceea fara inceput si fara timp", amintindu-si numai "de dansul acela nesfarsit". Setea personajului de a-si analiza trairile, de a identifica exact momentul ivirii sentimentului de dragoste este definita convingator de el insusi, ca fiind o boala "de a sti, de a intelege, de a identifica ceasul acela fara seaman al inecului". intre cei doi ia nastere o iubire profunda, careia nu i se pot impotrivi: "noi amandoi nu suntem din lumea asta, nu ne putem impotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o altfel de nunta".



Ileana ii marturiseste ca abia se vindecase de "o mare, unica dragoste", ca nu va mai putea iubi, "mi-ar fi foarte greu sa mai iubesc vreodata, daca nu de-a dreptul imposibil" si in zadar incearca Mavrodin sa afle amanunte, nu a reusit sa stie niciodata nimic despre marea ei pasiune, "nici cine a fost iubitul ei, daca mai traieste, daca 1-a mai intalnit (). r>Iu izbuteam insa sa aflu nimic. Zambea trista, umilita, sau imi cauta mana si mi-o saruta, sau incepea sa rada, lasandu-ma sa banuiesc ca mi-a surprins mica mea stratagema. Am inteles tarziu ca de la ea nu voi putea afla niciodata nimic." Singurul lucru pe care Andrei il descopera in trecutul ei este faptul ca Ileana traise patru ani la Berlin, timp in care nu venise niciodata in tara.



Plecand pentru cateva zile in Moldova, in vizita la niste vechi prieteni, Mavrodin isi da seama ca nu poate sta departe de Ileana, vorbeste numai despre ea, iar "noaptea aceea, petrecuta departe de ea, a fost chinuitoare". Se surprinde indragostit si-si da seama ca "tot ce citisem in carti si tot ce auzeam in povestiri despre nerabdarea frenetica pe care o au unii indragostiti in calatorie, cand se apropie de gara iubitei, poate fi totusi reala". Se duce direct la ea acasa si gaseste o femeie "obosita, ravasita, cu ochii absenti, rataciti (). Absenta mea o naruise". Iubirea lor este reciproca, profunda, vulcanica: "Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. () De mai multe ori am nadajduit ca la capatul rapirii aceleia vom intalni, impreuna moartea. N-am stiut ca poate fi atat de ispititoare moartea, atat de cald - voluptate fara spasm, beatitudine, fara strigare."*! Lucid si analitic, Mavrodin identifica in aceasta iubire totala revelatia unirii, pe care o defineste ca pe o proprie regasire: "te regasesti pe tine in clipa cand te pierzi". Redescoperirea sinelui prin iubire este euforica si nevoia lor de singuratate, de izolare de restul lumii devine din ce in ce mai puternica ("asa cum se intampla intotdeauna intr-o mare pasiune, m-am izolat cu desavarsire de lume"), iar pe la jumatatea lui februarie se muta impreuna, acasa la Mavrodin.

Febra creatiei pune stapanire pe scriitorul din el si Mavrodin incepe o noua carte. Ea-1 simte instrainat, "iar ai fugit de langa mine", dar nu-l intreaba niciodata despre subiectul romanului, ii pregateste cafeaua, dar ■ nu-l mai simtea aproape, "parca ar fi incercat in nestire, sa regaseasca mangaierea mea, sa se minta".

O intrebare stranie si neasteptata il suprinde pe Andrei, atunci cand Ileana il intreaba brusc daca nu si-ar dori un copil. Structura lui de artist , respinge viata casnica, intrucat el considera ca "artistul era blestemat sa > ramana singur, fara urmasi". Ileana ii explica nevoia de a avea un fiu de la el, intrucat ea este "o simpla femeie". Nedumerirea lui diseca starile si argumentele pentru care ea simte ca ii trebuie inca o fiinta umana ce ar putea interveni in iubirea lor, despartind astfel perechea "desavarsita, creati unul pentru altul, meniti sa crestem si sa murim impreuna. () Noi nu suntem o pereche din aceasta lume (). Destinul nostru nu se implineste aici pe pamant. Noi ne-am cunoscut numai in dragoste. Dragostea e raiul nostru, dragostea fara fruct."

Vacanta de Pasti au petrecut-o intr-un sat de munte si tristetea Ilenei este din ce in ce mai evidenta, marturisindu-i la un moment dat: "Mi-e frica sa nu mor singura". Devine tot mai nelinistita si are accese de disperare stranie, nelinisti si atitudini inexplicabile. intorsi la Bucuresti, o zareste intamplator stand de vorba aprins cu "un tanar brun, inalt", pe care i-1 prezinta drept fratele sau. Mavrodin devine suspicios, "se prabusisera deodata toate certitudinele si viata mea intreaga o simtii, in acea clipa, fara sens" si banuieste ca il insala, ca se preface si ca povestea cu fratele "e destul de prost ticluita". Rusinandu-se de banuielile sale, Mavrodin o acuza ca pastreaza asupra vietii ei o taina care poate da nastere la tot felul de interpretari, cu speranta ca poate acum ea i-o va dezvalui. Ileana rezista insa tentatiei de marturisire totala si-i spune numai ca fratele acesta este fiul mamei ei din a doua casatorie, ca este un detracat si ca se vad foarte rar: "Toate acestea sunt lucruri moarte pentru mine. Eu n-am nici un fel de trecut, nu mi-aduc aminte de nimic". Spirit framantat, nelinistit, Andrei Mavrodin se chinuie cu intrebari insuportabile: "Asta inseamna ca viata ei dinainte a fost cumplita, ca dragostea ei a fost dementa. De ce nu intalnesc nici un martor al trecutului ei? Unde a trait, de n-a lasat nici un fel de urma?".

Fire dilematica, dominat de incertitudini, Mavrodin considera ca "in dragoste nici o certitudine nu e definitiva, ca lucrul acela elementar - sentimentul ca esti iubit - trebuie necontenit verificat, caci o singura indoiala, o singura greseala surpa totul in nebunie si dezgust".

Dupa luni de zile, timp in care cei doi indragostiti traisera "intr-un extaz continuu" si simteau ca unirea lor "e un miracol pe care numai cateva perechi l-au trait desavarsit in lume", fiind intr-o vacanta in Italia, Mavrodin afla ca ea mai fusese la Venetia si o simte tulburata si nelinistita, incapabila sa arate vreun interes pentru prezentul concret, de aceea hotaraste sa paraseasca acele locuri pentru ca s-o scuteasca de chinul amintirilor ce continua sa ramana pentru el o taina de nedezlegat.

intorsi la Bucuresti, Andrei continua sa scrie la romanul inceput, care insa nu prinde consistenta, desi Ileana il incurajeaza acum, ii creeaza conditii de creatie, il sprijina in izolarea necesara concentrarii, iar ea incepe sa invete limba italiana. Prietenii, cu care se intalneau sporadic si intamplator se mira ca nu i-a mai aparut nici o carte, Ileana insasi are mustrari de constiinta ca el n-a mai publicat nimic de cand sunt impreuna.



Mavrodin ii relateaza in continuare lui Hasnas incercarile lui disperate de a afla unde plecase Ileana, ii descrie insomniile si deznadejdea de care suferise ingrozitor dupa ce fusese parasit de femeia iubita, marturisindu-i ca toata iarna dusese "o viata de larva". Apoi se gandeste ca daca termina cartea inceputa demult, poate ca Ileana o sa dea un semn de viata. Cartea a aparut in luna mai starnind uimirea tuturor, era cu totul diferita de celelalte opere, nu parea scrisa de Mavrodin, dar Ileana nu a aparut, nu a trimis nici o veste. Acum nu-1 mai interesa in nici un fel nici povestea de iubire pe care o traise Ileana cu alt barbat inainte de a-l intalni pe el, fiind convins ca femeia "nu va mai putea iubi vreodata" si indoin-du-se ca el insusi s-ar mai putea indragosti de altcineva.

Andrei Mavrodin se hotaraste sa scrie povestea de iubire intr-un nou roman, pe care-1 intitulase "Nunta in cer", dar care pacatuia fata de adevar prin "neputinta oricarui artist de a se marturisi omeneste, total, crestineste Ai sa citesti cartea asta si ai sa vezi cat de mult se departeaza de tot ce ti-am povestit acum. Poate e mai frumoasa, dar atat", incheie el marturisirea pe care o expusese in fata lui Barbu Hasnas.

Impresionat de experienta de iubire a lui Mavrodin, Barbu Hasnas simte nevoia sa-i destainuiasca acestuia propria poveste de dragoste intamplata mai demult, cu "vreo opt-noua ani" inainte, intrucat poate ca o sa-1 inspire intr-un viitor roman. Ceea ce-1 uimeste pe Hasnas este faptul ca i se pare ca iubirea lui "seamana cu tot ce ti se povesteste despre dragoste. Dar poate ca de data aceasta seamana intr-adevar".

Ca personaj-narator, Hasnas isi incepe povestea din vremea in care era un tanar student de 24 de ani si urma studii de inginerie in Franta, pentru care un unchi ii trimitea lunar o bursa modesta, care-i ajungea "exact cat sa-mi duc zilele". Fiind pasionat de cariera de ofiter, tanarul Hasnas se Inroleaza voluntar impreuna cu alti sutdenti romani din Franta, Intrucat izbucnise primul razboi mondial. Urmeaza cateva luni o scoala militara si se intoarce pe front sublocotenent, fiind decorat de doua ori pentru merite deosebite in lupta: "Ma obisnuisem cu razboiul, ma obisnuisem foarte repede si cu gandul mortii. De altfel, nu ma legau prea multe lucruri de viata. Eram orfan, nu aveam frati si singurul meu prieten, un coleg de la scoala, murise in primul an de razboi. Eram fericit ca pot lupta ca ofiter in armata franceza". Dupa intrarea Romaniei in razboi, Hasnas se intoarce in tara, fiind emotionat la gandul ca ar putea muri pe pamantul strabun.

in anul 1917, tanarul ofiter se afla intr-un tren foarte aglomerat, care se pusese brusc in miscare si o fetita de vreo 15 ani striga disperata, deoarece matusa ei ramasese pe peronul garii. Hasnas o ajuta pe Lena sa coboare in gara de destinatie, o da in grija unui prieten care lucra acolo. Peste o saptamana, afla de la acesta ca fetita fusese luata de un ofiter, care spusese ca e varul ei.

intre timp, Hasnas isi mosteneste unchiul si devine un om bogat. La cei 30 de ani ai sai avea avere, o bogata experienta de viata, nu se indragostise niciodata, ba mai mult, cu femeile era "poate un cinic", avand o relatie amoroasa cu sotia unui deputat. Era prin 1924, cand "eleganta si desfranarea Bucurestiului atinsesera culmi nemaipomenite". intr-o noapte, prietena lui ii prezinta "o pasare rara", pe Lena, "ultima fecioara din secolul XIX!". Hasnas o recunoaste pe fetita din tren si, intreband-o ce s-a intamplat dupa ce o lasase in gara, aceasta ii spune ca a doua zi sosise si matusa ei, negand ca ar fi luat-o un var imbracat in uniforma de ofiter, care, dupa ce ii pusese bagajele in trasura incepuse sa o sarute.

Tanara este cu totul deosebita fata de celelalte femei, "atat de sobra si atat de serioasa cum arata" si nu parea "deloc la locul ei in aceasta casa, la aceasta ora mai ales". intreband-o pe gazda cine este aceasta tanara,

Hasnas afla ca este "un foarte mare mister" si nimeni din cei prezenti nu pare sa stie nimic altceva despre ea. Hasnas o intalneste peste cateva zile pe Lena tot in casa prietenei sale, Clody, iar peste alte 10 zile o zareste, surprins, in yagonul-restaurant al trenului care mergea la Milano. Coboara

impreuna la Venetia, se plimba prin piata San Marco discutand despre experienta amoroasa a barbatului, iar el ii marturiseste ca "n-am iubit niciodata", desi cunoscuse "destule femei", ceea ce face ca Lena sa-1 compare cu Don Juan.

Hasnas ii evoca interlocutorului scena petrecuta la hotel in aceeasi seara. Lena parea total absenta, "imi dadeam foarte bine seama ca nu

intelege ce se intampla cu ea, dar ii va fi peste putinta sa se apere, sa se trezeasca macar" si Hasnas constata uimit ca "fusese, intr-adevar, fecioara; nici o mangaiere nu-i tulburase oboseala sa inghetata". Femeia il privea mirata, "cu ochii ei mari arsi si nelamuriti". Daca la inceput atitudinea lui fusese obisnuita, orgolioasa si nepasatoare fata de tanara pe care o sedusese ("Era o fata tanara, frumoasa, inteligenta, care ma iubea si pe care o avusesem. Cam atat. Nu ma gandeam la nimic altceva, nu banuiam altceva."), in ziua urmatoare Lena, cu ochii stralucitori si cu fata

imbujorata, ii acorda - in gluma - cinci zile ca sa se indragosteasca de ea. Peste cateva zile, marturiseste Hasnas, el era total schimbat, incurcat si timid, simtea cum "o nelamurita fericire incepea sa ma cuprinda" si se surprinde declarand: "Cred ca m-am indragostit cu adevarat".

Aflandu-se la Nisa, un cunoscut il felicita pentru frumusetea logodnicei sale, el neaga cu fermitate ("Nu suntem logoditi!"), apoi gandul acesta nu-i da pace si seara, la masa o intreaba brusc: "Nu e asa ca vrei sa fii sotia mea?". Peste o luna s-au casatorit la Paris, avand ca martori un cerc restrans de prieteni. intorsi la Bucuresti, scenele de gelozie se dezlantuie intre cei doi, vechile relatii ale lui Hasnas declanseaza intre ei conflicte care le ameninta iubirea. Desi era constient ca Lena ii era necesara "ca aerul, ca apa, ca lumina", Hasnas este uneori exasperat, "indignat de casatoria aceasta, care ma apasa, sufocandu-ma", alteori este melancolic, "dragostea aceasta nu ma facea intotdeauna fericit", simtind iubirea ca pe o boala ("Lena imi era necesara, asa cum sunt necesare anumite medicamente la un anumit fel de boale.").

Femeia se schimbase si ea dupa casatorie, renuntase la multe preocupari care-i placusera inainte, ca arta, muzica, dar nu putea deveni mondena, nu-i placeau vizitele, nu se putea acomoda cu snobismul societatii bucurestene. Dupa vreo sase luni de la stabilirea lor in Bucuresti, Hasnas ii destainuie unui prieten ca se simte nefericit, desi este convins ca "Lena ma iubeste tot atat de mult pe cat o iubesc si eu", ca pentru el este prima oara cand iubeste cu adevarat, ca intre ei "toate merg admirabil". La sugestia prietenului, "despartiti-va, atunci", Hasnas isi recunoaste neputinta: "Nu pot. Ar fi mai cumplit sa traiesc fara ea. Acum, dupa ce-am cunoscut-o, dupa ce ne-am indragostit unul de altul, nu mai e nimic de facut: trebuie sa traim impreuna Pana la sfarsitul vietii". El constientizeaza ca dragostea lor este definitiva, ca orice s-ar intampla nu se mai pot desparti, ca sunt legati unul de altul "pana la moarte, in sensul concret al cuvantului", ca atata timp cat traieste ea, "fie ca esti sau nu esti indragostit, fie ca vrea sau nu mai vrea iubita, te simti al ei, legat de ea, ursit ei". Atmosfera casniciei se destinde apoi, relatia lor se relaxeaza, Hasnas se impacase "cu noua mea conditie, totul mi se parea nu numai firesc, dar si necesar".

Dupa aniversarea celui de al treilea an de casatorie, cateva intamplari minore strica din nou echilibrul casatoriei, ce parea instalat definitiv. Lena pierde piatra de la inel si acest lucru o afecteaza peste masura. Hasnas este impresionat de voiosia zgomotoasa a unor tineri, ceea ce il deprima, dandu-si seama ca se simte "trecut", ca s-a schimbat ceva in el: "simteam ca trecuse ceva, un anumit timp, sau poate chiar cea mai frumoasa parte din tineretea mea. in orice caz, pierdusem ceva fara sa bag de seama. Anumite lucruri nu le mai puteam face. Ce fel de lucruri? Numi dadeam seama, nu puteam preciza nimic. Dar sentimentul acesta era ca imi sunt interzise anumite lucruri. Si inca expresia aceasta: "interzise", e foarte vaga. Pentru ca, uneori, mai poti avea sperante ca ai putea razbate si peste un lucru interzis; printr-o nebunie oarecare sau printr-un mare noroc, sfarami hotarele lucrului interzis. Dar eu nu simteam asta. Simteam ca anumite lucruri, pe care nu izbuteam sa le identific, au murit pentru mine; ca orice as face, oricat m-ar ajuta norocul si viata, nu le voi mai putea intalni". Si brusc, se surprinde spunandu-i Lenei: "Ma gandeam ca ar fi timpul sa avem un copil", simtindu-se deodata coplesit de "setea obscura de a te naste din nou, nevoia unei compensatii in altcineva decat tovarasa de iubire si de viata".

Analizandu-si starea de deznadejde de care era dominat, Hasnas regreta ca a lasat "sa treaca atata timp, pe care nimeni nu mi-1 mai putea inapoia", gandindu-se cu disperarea neputintei la faptul ca, daca ar fi avut un copil din primul an de casatorie, "acum as fi fost altfel, () as fi simtit ca am pentru cine trai". Timpul s-a scurs ireversibil si el este apasat de "sentimentul ireparabilului", mai ales ca-si da seama ca gandurile sotiei sale "nu se potriveau cu ale mele". in seara aceea Lena nu a coborat la masa pretextand ca nu se simte bine, iar Hasnas a plecat la club sa se distreze, lipsind - pentru prima data de la casatorie - o noapte intreaga de acasa.

intre cei doi soti se instalase o atmosfera tensionata, o gravitate rece. Lena pleaca de acasa si spre miezul noptii Hasnas primeste de la ea o scrisoare, prin care ii spunea ca in noaptea aceea va dormi la matusa ei, ca a doua zi il va vizita un avocat, ca ii multumeste pentru fericirea pe care i-a daruit-o in acesti trei ani: "Era o scrisoare de adio, pe care, sunt sigur, o incepuse de mai multe ori, ca sa nu para prea patetica si, in acelasi timp, sa ramana destul de prietenoasa". Hasnas s-a dus imediat dupa ea si a gasit-o "foarte obosita, cu figura aspra, opaca", sperand intr-o impacare. Ea ramane, insa, inflexibila, el se incranceneaza si hotaraste brusc: "Ne despartim! Era si timpul, de altfel". Are impresia ca decizia Iui se bazeaza pe principii morale solide, ca despartirea se produsese numai pentru ca ea nu voia "sa aiba copii", iar pentru el "lucrul acesta e o datorie sacra".

Suferinta lui este de neinchipuit si timpul nu-i amelioreaza disperarea, dimpotriva, "dorul meu de Lena crescuse iarasi ca in cele dintai luni ale dragostei noastre". Orgoliul il impiedica sa mai faca o incercare de impacare cu sotia sa, desi aflase de la un prieten care o intalnise ca "si ea sufera cumplit si ca ajunsese de nerecunoscut". Aflat la Paris, Hasnas afla ca murise matusa Lenei, ii trimite o telegrama de condoleante si ea ii multumeste "printr-o simpla carte de vizita, cu numele ei de fata", semn ca divortul se terminase.

Abia acum Hasnas intelege cu durere ca Lena nu-i mai apartine si simte ca "viata mea a ratat intr-un lamentabil naufragiu", coplesit definitiv de "sentimentul propriului tau naufragiu". intors la Bucuresti dupa cateva luni, Hasnas este dornic sa afle amanunte despre viata Lenei, dar nimeni nu mai stia nimic despre ea, se izolase complet. intr-o dimineata el se duce s-o vada, o gaseste emotionata si trista, dar constata cu amaraciune ca nimic nu mai putea construi intre ei o punte de legatura.

Confesiunea lui Hasnas are Ioc dupa opt ani de la intamplarile relatate, asadar in timp subiectiv, declansate fiind de memorie involuntara afectiva, desi "memoria pasionala nu e o calitate barbateasca": "E drept, mi-aduceam mereu aminte ca am iubit, ca singura femeie pe care o iubisem cu adevarat a fost Lena. Amanuntul acesta nu I-am putut niciodata uita: ca am cunoscut dragostea si ca toate aventurile in care ma implicam nu erau decat episoade trecatoare".

Gidismul despre care vorbeste critica literara este evident, timpul avand aici doua valente: una obiectiva - aceea in care s-au manifestat sentimentele de iubire in mod direct - si una subiectiva - aceea care evoca aceste sentimente: "nu mai era o amintire a dragostei, intocmai dupa cum pot spune ca imi amintesc, ca ma numesc Barbu Hasnas". Acum el este recasatorit, are "doi baieti frumosi, care isi petrec vara impreuna cu mama lor in Elvetia". Considera si acum, dupa atatia ani ca nu te intalnesti cu o asemenea dragoste decat o singura data in viata", ca intensitatea unei astfel de iubiri "apartine intr-un anumit sens miracolului, de aceea si apare, poate, atat de intamplator ()" si ca este "in putinta noastra sa realizam acest miracol", desi "ne dam seama prea tarziu de el, ne dam intotdeauna seama prea tarziu".

Andrei Mavrodin si Barbu Hasnas venisera la cabana ca sa mearga la vanatoare si-i marturisesc gazdei, care se arata uimit ca-i gasise treji, ca au stat de vorba toata noaptea si au povestit "fiecare dragostele din tinerete". Mergand "tacuti si ganditori", Mavrodin intreaba deodata cu glasul sugrumat de emotie: "Crezi ca Ileana mai traieste?" si amandoi simt ca nu.

in romanul "Nunta in cer" se manifesta ideea timpului subiectiv, ca influenta a lui Andre" Gide, modalitate prin care naratorul relateaza fapte si intamplari petrecute candva, aduse in prezent prin memorie involuntara sau afectiva si prezentate intr-o viziune subiectiva, sentimentele, trairile fiind evocate dintr-un alt unghi de perceptie.

Ideea iubirii profunde este privita prin prisma celor doi eroi care-si rememoreaza, prin confesiune, starile si sentimentele de dragoste asa cum le apar dupa o perioada mai scurta sau mai lunga de timp. Interesant este faptul ca cele doua versiuni succesive ale idilei ar parea ca stau in opozitie, deoarece fiecare dintre cei doi barbati pe care ii iubise femeia dorise sa obtina de la ea exact ce respinsese celalalt. Barbu Hasnas voise copii, dintr-un instinct al perpetuarii, inscriindu-se astfel in banalul realului cotidian, iar Andrei Mavrodin, scriitorul, avand aspiratii spirituale, refuza femeii dorinta ei, simpla si umana de a avea copii. Totusi, cele doua conceptii opuse ale eroilor se intalnesc in aceeasi iubire posesiva si patimasa fata de femeia de care - fiecare dintre ei - se indragostise pe viata. De fiecare data, femeia gaseste forta interioara de impotrivire, caci, de fiecare data, ea este cea care desface legatura, disparand definitiv din viata lor si inchizandu-se enigmatic in sine.

Critica literara vorbeste despre manifestarea, in acest roman, a egolatriei (manie de a se preocupa exagerat de propria persoana, supraestimare a valorii personale, egotism - n.n.) masculine in doua versiuni succesive, acest fapt sugerand mania fiecaruia dintre.cei doi barbati de a se preocupa exagerat de propria persoana, supraestimarea Trasaturile generale ale prozei lui Vasile Voiculescu s-ar putea restrange in cateva idei:

- inspirarea din credinte populare, legate de domeniul acvatic;

- apa - ca motiv esential, simbolizand substanta primordiala germinativa a vietii;

- motivul femeii-peste, cu diferite simboluri in mitologia universala: nimfa in mitologia greco-latina sau stima in mitologia autohtona; ca si ielele, stima canta vrajindu-i pe pescari, pe corabieri, care, fascinati de muzica si de stralucirea ei, pornesc s-o caute si se ineaca;

- practici magice stravechi (magia neagrA);

- totemul, ca stramos al tuturor vietuitoarelor din lume, este - in proza lui Voiculescu - pestele. Totemul (ododemuL) reprezenta, in vremuri stravechi, un animal, o planta miraculoasa ori un obiect sacru, considerate drept stramosi sau protectori ai unei colectivitati umane. Totemul a constituit si o forma incipienta de manifestare a religiei.

"Arta nu are o patrie, fiind o patrie ea insasi" este sintetizarea crezului artistic, marturisit de scriitorul Vasile Voiculescu, care se poate aseza ca emblema a triumfului sau literar.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.