Devenind student la filosofie in 1951, la Cluj, decizia oficialitatii a fost ca toate facultatile de"filosofie din tara sa fie comasate in una singura la Bucuresti. Am ajuns in Capitala, dupa multe avataruri si eram efectiv infricosat auzind ca vom deveni o facultate exclusiv ideologica. Eram si multi studenti (peste 200) iar unii colegi, cu aplecare spre activism politic, ne tot dascaleau suierator. La propunerea lui Alex. Ivasiuc, coleg cu care m-am imprietenit repede, nc-am inscris, amandoi, la sectia de psihologie a facultatii, mai ferita, intelegeam noi, de ideologie si activism politic. Dar dupa vreo doua-trei saptamani de cursuri, m-am rugat de o secretara sa ma ajute sa revin la sectia de filosofie generala pentru ca eu, pentru asta ma pregatisem ca un vis bine intretinut, in anii liceali. M-a ajutat si am revenit, spre supararea lui Jvasiuc, care imi prevestea mari dezagremente si nenorociri. Am continuat sa frecventez insa cursul de istoria psihologiei tinut de Mihai Ralea, pe care l-am urmat intreg anul intai. Citisem din liceu inca intreaga colectie a Vietii Romanesti" (mai inainte o devorasem pe aceea a Convorbirilor literare") si stiam bine cine este profesorul Mihai Ralea. Profesorul era, atunci, fara demnitati publice, venind adesea, la facultate, cu tramvaiul. Iar cursul sau, invatat si stralucitor, era, pe atunci (alaturi de cel al prietenului sau Tudor VianU) o oaza de carturarie si de distinctie intelectuala, care ne fermeca efectiv. Odata, la un seminar, am si vorbit nu stiu ce, profesorul a intervenit, s-a iscat o controversa, indrazneala mea s-a mai repetat. N-am crezut - cum as fi putut? - ca profesorul m-a remarcat. Tarziu, prin 1956, ajuns redactor la E.S.P.L.A., intr-o buna zi aflandu-ma la o tigara" in holul institutiei (celebra cladire a fostei Fundatii Regale pentru Literatura si Arta de pe Bd. Ana Ipatescu, unde functioneaza azi - de ce? - Ambasada IranuluI) a aparut Mihai Ralea care, mirare, recunoscandu-ma, m-a intrebat ce fac acolo. I-am raspuns ca sunt redactor al editurii si ca lucrez la sectia de critica literara. Dupa o lapidara convorbire, a intrat la directorul editurii, care era, atunci, nimeni altul decat Petru Dumitriu. Dupa o vreme, directorul m-a invitat la el in birou si mi-a comunicat ca Mihai Ralea doreste sa fiu redactorul cartii, pe care tocmai i-o predase. Era Cele doua Frante. Apoi, imediat, i-am fost redactor la cele trei volume Scrieri din trecut, aparute pana in 1958. Profesorul ma invita, diminetile, mereu, la el acasa, unde convorbeam indelung. Era director al Institutului de relatii culturale cu strainatatea si, ca demnitar ce era, telefonul suna continuu, secretarul de la Institut facandu-si, diminetile pana la 12, slujba in holul frumoasei case de pe strada Rozelor (atunci se numea Haia Lifsit, avand instructiuni sa-i dea legatura. Imensa majoritate a telefoanelor aveau ca scop ajutorarea unor oameni, odata bine rostuiti, ajunsi acum in nevoie. Ralea ii ajuta pe mai toti, nigandu-i doar sa nu-i ceara locuinte pentru ca nu le poale solutiona cererile. Nu exagerez deloc daca spun ca jumatate din timpul sau il consuma cu staruinte prin te miri unde pentru rezolvarea acestor multor solicitari. Era. cred, putintelul de bine (vorba c a lui IorgA) pe care Ralea il facea, atunci, compensatoriu. Si ajuta pe toata lumea care ajungea la el. Odata, dupa o convorbire telefonica, mi-a spus ca solicitantul c cel ce anuntase politia legionara unde se ascunsese in zilele rebeliunii. Nu m-a mirat cand, la intrebarea mea daca il va ajuta, mi-a raspuns, razand, aprobativ. Era, cum l-au stiut cei ce l-au cunoscut, bonom, spiritual, generos, afabil, curtenitor si toba de carte. A ramas surprins cand a constatat ca stiam bine Viata Romaneasca". Ma sfatuia sa scriu despre Ibraileanu si Stere, desi, pe atunci, acestia erau indezirabili, imi povestea detalii despre aceste personalitati si atmosfera marei reviste (ajuns acasa notam totul pe fisE) si era neconsolat ca nu apare o editie din scrierile lui Ibraileanu (a adus-o la editura, alcatuita impreuna cu cumnatul si prietenul sau, neuitatul DI. Suchianu si a aparut, in B.P.T.", cu textul mult amputaT). Ralea mi-a ingaduit, pana prin 1962-1963. sa-i fiu aproape. imi oferea carti, ma consilia bibliografic, ma invita la masa la COS, unde pranzeam cu familia Vianu si I.M. Sadoveanu (odata m-a invitat la via sa din Dobrina HusuluI) imi tot dadea sfaturi, imboldindu-ma sa scriu si sa public. E mai mult decat probabil ca viitoarele mele carti Poporanismul (1972) si Viata lui C. Stere (doua volume, 1989, 1990) atunci, in acele fermecatoare si utile convorbiri, au inceput sa se configureze. ii pastrez profesorului meu Mihai Ralea o infinita, vie recunostinta si il consider, cum a si fost (impreuna cu Vianu si CalinescU) directorul meu de constiinta. Fara el, si fara ei, as fi fost altul sau n-as fi fost deloc. Mi-am facut, cred, datoria fata de memoria profesorului meu, scriind despre el si opera sa, depunand, apoi, staruinte pentru alcatuirea unei monumentale editii a operei sale, inceputa, la Editura Minerva, din 1972, care a aparut in sapte tomuri. Dar mereu ma simt dator si-mi reprosez ca n-am facut tot ce trebuia pentru ca personalitatea lui Ralca sa fie receptata cum se cuvine.
Ralea, de la a carei nastere sarbatorim acum centenarul, a fost o personalitate pluriforma. Sociolog, estetician, critic literar, psiholog, memorialist, om politic, eseist si mare publicist, Ralca a lasat, in toate aceste domenii in care s-a manifestat cu stralucire, urme mult sesizabile. S-a inscris, imediat dupa primul razboi mondial, ca doctorand la Sorbona, unde domina o atmosfera marxizanta. Teza sa de doctorat Ideea de revolutie in doctrinele socialiste, scrisa in frantuzeste si aparuta la Paris in 1923, a fost. apoi, tradusa nefericit (nu de autoR) in limba romana, in 1927 si, reeditata. in 1981, in al treilea volum al editiei cuprinzand Scrierile" lui Ralca. Tanarul doctorand (avea, atunci, 27 de anI) isi da, aici. masura capacitatii sale analitice, urmarind critic conceptul de revolutie in evolutia doctrinelor socialiste, de la fazele lor preistorice, trecand, apoi, prin configurarea ci, la ganditori precum Saint-Simon, Proudhon, Babeuf, Blanqui, anarhismul. Marx si Engcls, A. Bcbcl, Bcrnstcin. Kautsky. Millcrand, Gucsdc. Jaures si inca altii. Sa retinem din incheierea lucrarii aceasta idee valabila in anii imediat postbelici: Totul tinde, asadar, sa favorizeze mentalitatea revolutionara. Revolutia ca un fel de categoric a constiintei, prin care judecam o marc parte din actele sociale. Din mijloc, cum o considerau cei dintai socialisti, ea devine scop in doctrina sindicalista revolutionara. Am aratat cum ideca de progres a aparut catre sfarsitul secolului al XVllI-lca. Ea corespunde progreselor tehnice tot asa de bine ca si progreselor sociale si morale, cu care s-a imbogatit omenirea in aceasta epoca Poate ca tendinta revolutionara, care caracterizeaza epoca noastra, nu este nici ea altceva decat simptomul acestei aspiratii obscure, dar profunde, a umanitatii in mersul sau neintrerupt catre progres". Si poale ca nu este o intamplare ca a doua lucrare monografica, rotunda si originala, este cea de antropologie filosofica, intitulata Explicarea omului, scrisa in 1942-1943, publicata in 1946 si, tradusa in franceza de Eugen lonescu, apare, in 1949, la Presse Universitaire de France".
Este, nu e o exagerare, o relatie daca nu de continuitate oricum de fluid relevabil intre aceste doua singure carti monografice ale lui Ralca. Elogiul activitatii inhibitive a constiintei, pe intreaga gama a manifestarilor ci, impotriva exploziei instinctelor, care se afla in centrul de interes al Explicarii omului, spunea multe intr-o perioada - cand si-a scris autorul cartea - cand fortele oarbe, instinctuale, stapaneau Europa. Ideca o aflam tratata si in studiul Definitia omului (1928), in care conceptul de amanare, de stapanire a biologicului, c considerat ca fundamental, caracterizam pentru intelegerea omenescului. Si poate ca aici ar trebui, imediat, adusa in discutie contributia lui Ralca la definirea, in 1928, a psihologici nationale, in studiul, fundamental pentru aceasta tema. Fenomenul romanesc. Ralca, pe urmele maestrului sau Ibrailcanu, era prcocRpal de aflarea particularitatii sufletului nostru national", voind sa inteleaga cum gandeste sufletul nostru lumea? Cum ne entuziasmam si cum ne deprimam? Cum se oglindeste lumea in noi si ce sens atribuim acestei oglindiri?
Care sunt credintele, iluziile, sperantele si miturile noastre?" intrebari, sa recunoastem, cutezatoare si demne de lot interesul, care meritau sa primeasca un raspuns adecvat, menit sa clarifice. Iata si incercarea de raspuns, care mi se pare revelatoare, definitorie, valabila, poate in intregime, si astazi.
Aici, in Romania, s-au intalnit influentele contemplative ale
Rasaritului si activismul Apusului: in sufletul nostru, s-au topit formand o sinteza noua, un echilibru. Echilibrul nostru se cheama adaptabilitate. Prin el ne deosebim de toata lumea
Orientului, dar si de aceea a Apusului. Exista in caracterul nostru excese de lene, de plictiseala, de indurare, de rabdare excesiva care ne impiedica sa fim occidentali. Pe de alta parte, gasim in noi initiative, o anumita harnicie in a pricepe ce e bun in alta parte si ce ni-1 apropie, o vioiciune in a pricepe imediat mecanismul unei noutati, o agerime in a nu fi dezorientati si nici intimidati in fata neprevazutului, care ne indeparteaza cu mult de apatia indolenta a Orientului. N-am avut timpul sa construim noutati, dar am avut meritul de a pricepe si a asimila imediat ce au facut bun altii. Aceasta adaptabilitate am perfectionat-o facand din ea arma noastra de lupta in existenta".
Si: Functia de adaptare exacta si rapida presupune o inteligenta dezvoltata. Fara nici un fel de exagerare nationala. trebuie de recunoscut ca romanul e inainte de toate inteligent. Desteptaciunea sa e vioaie, supla, dar mai ales limpede. Nici o umbra de misticism ori de nebulozitate nu-i turbura functiunea exacta a mintii sale. Cel care se adapteaza are nevoie de reflectare perfect clara, de o luciditate netulburata a conditiilor mediului, ii trebuie o anumita specie de organizare mintala". De aceea, cu siguranta, a respins Ralea invazia misticismului la noi, in anii douazeci. in 1927, cu un an, deci, inaintea studiului Fenomenul romanesc, Ralea a publicat, in Viata Romaneasca", eseul intitulat chiar Misticism, constatand ca misticismul e practicat, la noi, de spirite necreatoarc iar misticismul si mediocritatea nu se impaca: Vorba lui Caragialc: A«a se slabiA». Romanul nostru e bonom, mucalit, ascutit in observatie si, ca tot meridionalul, extrem de lucid. De unde atata temperament de delirant, ma rog?" Si cam tot pe atunci, in 1928 (ani foarte fecunzi pentru eseistica lui RaleA) publica vestitul eseu Misiunea unei generatii. Constata, de la o vreme, un vitalism larg imbratisat in tanara generatie, care, brusc, blameaza valorile civilizatiei (blandete, obiectivitate, politete, cuviinta, reflectiE). Daca aceasta inseamna cultura, atunci suntem pentru civilizatie. Ceea ce trebuie poporului nostru insetat de dreptate si libertate nu c A«culturaA» subiectiva de temperament excesiv a cutarui june, infrigurat de nerabdare in arivism. Nu ne trebuie specimene de profeti, de nietzschcicni, de literati disperati si originali, artisti singularizati; ideologi cu A«parti-prisA»uri nostime si interesante. Daca aceasta c A«culturaA» sufletului, preferam civilizatia mai modesta a materiei. Ceea ce lipseste poporului nostru sunt libertatea, soselele, dreptatea si curatenia strazilor. Ne trebuiesc cativa oameni de caracter si cateva mii de A«watter closeteA» sistematice. De atitudini literare, delicioase in subiectivismul lor capricios si picant, ne putem dispensa la urma urmei. Nu ne trebuie lux, cand nu avem necesar. Nu ne trebuie capriciu, cand n-avem normal. Poporul acesta trebuie prefacut omeneste in masele sale profunde. Aceasta trebuie sa inteleaga tineretul de astazi. Vitalitate, energie, da. Dar in serviciul civilizatiei. Barbaria agresiva nu inseamna numaidecat tinerete Generatia noastra, daca simte vreo chemare, va trebui sa lupte pe terenul etic. Va trebui sa se combata cu disperare bizantinismul, fanariotismul, siretenia, pehlivania, scepticismul trivial si jovialitatea zeflemista cu care romanul nostru trece usor peste cele mai tragice situatii. Revendicam pentru onoarea acestui popor putin sentiment tragic al existentei si putina amaraciune constienta. Cu alte cuvinte, sa cream o etica romaneasca". Acest eseu, mereu reluat in cartile lui Ralea. a starnit controverse si Calinescu, in capitolul final {Specificul nationaL) din Istoria literaturii polemiza, fara sa-1 numeasca, cu ideile autorului nostru din acest eseu. N-avea dreptate. Iar ideatia acestui eseu ramane, din nefericire, valabila si astazi, tocmai pentru ca aducea in prim plan cateva categorii ale etnopsihologiei romanesti. Le va relua, adesea, in disputele sale pe marginea ortodoxismului si al misticismului. Misticismul si ortodoxismul - preciza Ralea in eseul Rasputinism aduce obscurantism si salbaticie. De bine de rau, iluminismul secolului XVIII francez ne-a adus bruma de civilizatie, rea sau buna, pe care o avem astazi. Si tot c preferabil ceva la nimic. Dar mai este ceva Precizarea sufletului rational e perceptia unei individualizari, a unei diferentieri bazate pe o operatie de discriminatic. Nu pot deosebi ce e al meu de ce e al altuia decat printr-o operatie de limitare rationala. Misticismul care uraste individualizarea, care amesteca si contopeste totul, nu permite diferentieri. intre mistica si specificul national e o enorma incompatibilitate". Si inca aceasta precizare din Iarasi ortodoxismul: Nu vedem legatura teoretica doctrinala dintre ortodoxism si nationalism. Nu credem ca ortodoxismul ne duce la cunoasterea si cultivarea specificului nostru national, pe care si noi il cerem in literatura, dar pe cai laice. Identitate intre sufletul nostru national si ortodoxism? E clar mi se pare ca 1) Nu toti romanii sunt ortodocsi, deci ca a identifica romanism cu ortodoxism inseamna a lasa in afara de patria lor o multime de romani. Sufletul nostru national e mai larg decat formula ortodoxa. 2) Sunt si alte popoare ortodoxe. Aceasta credinta nu e numai a noastra: o au si grecii, rusii etc. - popoare care se aseamana prea putin cu noi".
Cum se vede, exista un liant etnopsihologic in dezbaterile de filosofia culturii pe care Ralea le-a desfasurat polemic in deceniile interbelice, de mare ecou, curaj si eficienta. Si cum as putea uita, la acest capitol sau la altele vicinale, bijuteria care este volumul de microeseuri Valori (1935). Fiecare din el o mica orfevrerie gingasa? Cum sa uit acel eseu Definitia omului inteligent care stabileste ca e inteligent acela care nu confunda niciodata punctele de vedere. Da, acolo se cita acel exemplu de stupiditate cand in controversa despre darwinism dintre doua studente, una, in carenta de argumente, a exclamat: Asa imi trebuie mie daca stau de vorba cu o tuberculoasa!
" Sau microeseul despre Cehov, cel despre Don Juan misogin, despre succes si ascetism, despre elogiul banalitatii, cel despre etern si efemer, despre cecitatea bunului gust, cel despre indiscretia lui Freud, cel despre ateismul national, cel despre iluziile grandomaniei, in sfarsit cel despre lumea lui Caragiale. in care, printre altele, afirma ca dramaturgul eslc cel mai national scriitor, cel care a inteles mai bine firea noastra". As spune ca finetea analizei si a observatiei, inteligenta extraordinara a lui Ralea si-a dai aici masura adecvarii. in sfarsit, Mihai Ralea a fost un distins critic literar. S-a spus de catre unii ca a fost, in acest domeniu, un amator. E o apreciere nedreapta, datorata, probabil, faptului ca n-a practicai critica de intampinare, asemenea marilor critici interbelici. Critic de intampinare, intr-adevar, nu a fost. Dar ce extraordinara forta de analiza au exegezele sale literare!
Si sa nu uit. Ralea a fost cel dintai critic roman care, in 1927, la aparitia Cuvintelor potrivite, a avut temeritatea de a aprecia ca Arghezi este cel mai mare poet al romanilor dupa Emincscu. De ar fi fost numai aceasta intuitie, si azi valabila, si inca meritul criticului literar M. Ralea c imens. Si aceasta judecata a fost rostita in 1927, imediat dupa debutul in volum al poetului. in studiul despre Sadovcanu, din 1930, pornea de la faptul ca in plasma marelui scriitor s-a intrunit o dubla origine, olteneasca si moldoveana. Si considera ca in acest amalgam biologic trebuie cautata cheia operei lui Sadovcanu: haiducia si blanda contemplatie, pasiva, poetica, sentimentul pentru natura. Talentul, scrie criticul, e un maximum de eficienta. Secretul sau e de a obtine din anumite date cel mai mare randament si, cateodata, singurul posibil. Elementele primare din Sadovcanu sunt: poezia mistica a naturii si spiritul pandur". E, desigur, un punct de vedere, contestabil ca atatea altele. Dar nu definise Ralea chiar critica literara drept o indeletnicire care adauga noi puncte de vedere in legatura cu o opera, la care, uneori, nu s-a gandit nici autorul ei? Si e o definire a disciplinei noastre, pe care multi au impartasit-o si o impartasesc. in studiul despre Proust releva influenta extraordinara asupra operei autorului in cautarea timpului pierdut exercitata de filosofia lui Bergson. Nimeni n-a fost mai aproape de influenta directa a marelui filosof ca M. Proust. Ceilalti i-au suferit influenta indirecta si numai printr-o latura a operei lor. Proust i-a aplicat in literatura, la analiza psihologica si la aceea a realitatii exterioare, chiar procedeele, chiar maniera de disecare si de dialectica. Daca Bergson ar fi scris literatura, asa ar fi scris-o". Si acest studiu e scris in 1923, la un an dupa moartea lui Proust. Si tot asa, studiul despre Balzac din 1924, pornit de la Verisoara Bette: Crevel c ilustrarea concreta a omului-tip la care ar fi visat Marx daca, in loc de un tratat de economie politica, ar fi scris un roman. E Capitalul facut om. Lacom, avar, grandoman, infatuat, grosier, dar mai ales mercantil. La el totul: arta, dragostea, stiinta - e in functie de ban. Unei femei pe care o iubeste ii spune: A«Je t aime comme un millionA». Totul se cumpara ori se vinde: raporturile dintre oameni devin exclusiv economice". Si abunda fecunde si patrunzatoare judecati de valoare (chiar daca, din partizanat de grupare literara, a negat valoarea Concertului din muzica de Bach de Hortensia Papadat-BengescU) in multele recenzii si comentarii literare publicate in Viata Romaneasca". Chiar daca intermitent ca exercitiu, Ralea a fost, fara indoiala, un veritabil, bun critic literar. Iar memorialele sale de calatorie, stralucitoare, releva efectiv un bun. remarcabil prozator.
Toate aceste mari insusiri ale unei personalitati cum putine avem trec, astazi, printr-un con de umbra, pe prim plan aparand colaborationistul din anii comunismului despre care se rostesc numai cuvinte de condamnare. Nu neg si nu apar aceasta realitate din viata lui Ralea (nu, din fericire, si din scrisul saU). Dar cred ca ea trebuie explicata si, deci, inteleasa in resorturile ei adanci. Ralea fusese membru de frunte, al P.N.T., indeplinind, din 1934, si functiunea de director al ziarului Dreptatea", unde articolul sau, mereu prezent, apara valorile democratiei si ale antifascismului. Facea parte din gruparea radicala de stanga a partidului, impreuna cu Petre Andrei, G. Zane, Armand Calinescu,
Grigore Gafencu, M. Ghelmegean, V.V. Stanciu, Demostene Botez. in martie 1938 Ralea intra, impreuna cu colegii sai de grupare, ca ministru al Muncii, in guvernele carliste ale dictaturii regale. Parasea astfel P.N.T. (oricum dizolvat, ca si celelalte partide politicE), spre supararea indignata a lui Iuliu Maniu. Ralea mi-a vorbit nu o data despre ratiunea acestei decizii si o data a si motivat-o scris. Tara era, atunci, confruntata, spunea el (si ca el toti ceilalti care au procedat astfeL), de doua rele: ascensiunea miscarii legionare si dictatura regala. A optat, la cerere, pentru a se alia cu raul cel mai mic care se angaja sa-1 lichideze pe cel mai mare. Asa a intrat, ca ministru, in al doilea guvern Miron Cristea si a ramas in functiune in toate guvernarile carliste pana in iulie 1940, cand a fost adus la carma
Ion Gigurlu. in timpul guvernarii legionare era mereu pandit si putin a lipsit sa nu fie asasinat. In anii razboiului, a voit sa se reintoarca in P.N.T., Iuliu Maniu i-a respins ferm propunerea. Ralea creindu-si, in 1944, anemicul Partid Socialist Taranesc, care era format din cativa aderenti ai profesorului de estetica si psihologie. Dupa 23 august 1944 Iuliu Maniu si Dinu Bratianu au cerut ca pe lista criminalilor de razboi si a celor care au pregatit dezastrul tarii sa fie inclusi toti ministrii din guvernele carliste. inclusiv Gh. Tatarescu si M. Ralea. A fost chiar o decizie in acest sens al celui de al doilea guvern Sanatescu, luata la presiunea sefului P.N.T., Maniu, ca fost adversar al regelui Carol al 11-lea, era inflexibil in aceasta chestiune, continuand sa ceara imperios tratarea fostilor ministri carlisti drept profascisti. Ceea ce e, efectiv, o mare eroare politica si o grava cecitate in apreciere. (Armand Calinescu, Petre Andrei, N. lorga, daca ar fi trait, erau asimilabili cu profascistii.) Asa se explica, in hotaratoare masura, apropierea lui Tatarescu si a lui Ralea de P.N.D. si intrarea lor, la 6 martie 1945, in guvernul Petru Groza, Ralea devenind ministru al Artelor. in decembrie 1946, in al doilea guvern Groza, Ralea nu mai e ministru, devenind ambasador la Washington. Apoi, din 1947-1948, cand s-a inapoiat din misiunea diplomatica, a fost lasat in asteptare cativa ani buni, dupa care a capatat demnitati publice, inclusiv pe aceea de membru al prezidiului Marii Adunari Nationale. intrebarea este, a stiut Ralea care e destinul tarii si perspectiva ei? Sigur da, desi nu in toate detaliile ingrozitoare care s-au dezvoltat. Proba, printre altele, e faptul ca intr-o convorbire din 1946, la Paris, cu Eugen Ionescu, care voia sa se inapoieze in tara, Ralea 1-a deconsiliat decis, spunandu-i: Nu esti destul de credincios si nici destul de cinic pentru a rezista". Ralea s-a lasat folosit, pentru numele sau si ceea ce reprezenta, conferind oarece gir (sa spun moral?) dictaturii comuniste. Lucid, Ralea a inteles ca marile puteri occidentale abandonau Romania influentei acaparante a U.R.S.S., pe cand cercurile opozitiei, in frunte cu Iuliu Maniu, continuau sa investeasca vane nadejdi in vagile promisiuni ale diplomatilor occidentali ca lucrurile se vor redresa. Amagire disperata. Corneliu Coposu, in cartea interviu cu dl Vartan Arachelian se plangea de inselaciunea cu buna stiinta practicata de diplomatia occidentala, afirmand ca de ar fi stiut adevarul, opozitia si-ar fi construit o alta strategie politica. Ralea (si altii ca eL) a inteles, perspicace, adevarul brutal si a adoptat strategia sa. Nu spun ca a fost mai inteleapta, dar mai lucida sigur ca a fost. Acceptand colaborationismul, Ralea a incercat sa salveze, in acel dezastru generalizat, ceea ce se mai putea salva. Era un efort compensatoriu, atunci, binefacator. A ajutat, repet, enorm de multa lume in nevoie disperata si a intretinut, printre studenti si tineri intelectuali, lumina stiintei si a culturii adevarate. A insemnat, pentru vremea aceea, imens. Cei ce, azi, nu folosesc decat sudalma si oprobriul pentru Mihai Ralea s-ar cuveni sa judece lucrurile in contextul istoric si numai dupa aceea sa se rosteasca. Si, oricum, intotdeauna in cunostinta de cauza. La acest ceas aniversar, ma inclin respectuos inaintea memoriei marelui Mihai Ralea si ii aduc, aici, prinosul recunostintei mele nostalgice si mult, foarte mult indatorata.
Mai 1996