La steaua - o meditatie pe tema fortuna labilis de Mihai EMINESCU
La steaua este o meditatie pe tema fortuna labilis, fiindca steaua este un simbol al destinului si, potrivit conceptiei poporului roman, destinul stelei este dependent de destinul omului. Acest destin este dezbatut de Eminescu in Povestea magului ratacitor in stele, iar de poetul popular in Miorita.
Poezia este construita pe simboluri care sugereaza si metonimii care inverseaza rolurile. Spre deosebire de sonetul Cand insusi glasul, unde poetul cauta sa readuca icoana iubitei in minte, aici avem o detasare, o renuntare, o instrainare. Textul este construit pe o analogie. Asa cum imaginea stelei, pe care-o vedem, din cauza departarii in timp. si spatiu, nu mai corespunde unei realitati (Icoana stelei ce-a murit / incet pe cer se suie / Era pe cand nu s-a zarit / Azi o vedem si nu e"); tot astfel, cand iubita devenita iubire sau dor, nu mai exista, lumina ei, icoana ei inca este prezenta in constiinta celor din jur:-Tot astfel cand al nostru dor/ Pieri in noapte-adanca, / Lumina stinsului amor / Ne urmareste inca".
Caracterul filosofic al poeziei este reprezentat de legea sublimarii sugerata in versul: Icoana stelei ce-a murit" corelat cu: Tot astfel cand al nostru dor / Pieri in noapte-adanca", prin conceptele de fortuna labilis si panta rhei, prin legea reactiei
(Azi o vedem si nu e"), prin legea armoniei si echilibrului (La steaua care-a rasarit").
Poezia poate fi inteleasa in contextul temei iubirii, ca o idila traita sub forma unei amintiri si impletita cu o meditatie.
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care lipseste.
Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.
