Poezia sta sub semnul unei amare resemnari, al cercetarii raporturilor dintre sine si lume. Interogatiilor existentiale poetul le raspunde cu intelepciunea elementara a celui care incearca sa gaseasca un mod de a trai neintinat.
Se identifica in poezie sugestii filosofice din Schopenhauer, conceptele intelepciunii indice si ale stoicismului antic greco-roman. intre manuscrisele poetului se afla si un fragment din Oxenstierna, care trateaza despre conceptia de viata a anticilor, bazata pe comparatia vietii cu teatrul, cu spectacolul scenic.
Glossa este tipul poemului complet simetric, alcatuit din zece strofe de opt versuri, dintre care o strofa-tema la inceput si o strofa recapitulativa in final. Cele opt strofe din mijloc dezvolta fiecare vers din prima strofa, in ordine, sfarsind cu versul respectiv, cu valoare de concluzie. Poezia exprima protestul filosofic al omului superior, al poetului deceptionat.
Ironia romantica se desprinde din sarcasmul abia retinut, din detasarea rece, devenita act de acuzare, dar si o forma de aparare a omului vulnerabil, prins implacabil in capcana unui mediu social degradat.
Ca si in partea finala a
Luceafarului, satira se sublimeaza in poza indiferentei nascute dintr-o constiinta superioara, fara a avea un obiect bine precizat. in versuri cu valoare de sentinte, de aforisme, poezia sugereaza necesitatea imunizarii constiintei impotriva iluziilor, amagirilor. Tendinta de obiectivare sau detasare de propria suferinta este realizata prin folosirea unui tu" impersonal, ce implica o generalizare a concluziilor etice, discursul poetic inaltandu-se intr-un plan impersonal in care drama creatorului si conditia umana sunt teme filosofice de meditatie.
Verbele sunt la prezentul etern, abstract si rece, cu valoarea unor maxime inflexibile, demers urmat si in poezia Cu mane zilele ti-adaogi, publicata odata cu Glossa, in decembrie 1883.
Respectarea unui tipar este posibila pentru ca ideile exprimate sunt de mare generalitate, adevaruri absolute care sugereaza impresia de decalog, de cod de conduita morala.
Glossa este o poezie gnomica. Acest gen pare anacronic la un romantic din secolul al XlX-lea. in aceasta categorie intra maximele lui Heraclit, Versurile de aur, atribuite lui Pitagora. Biblia contine, de asemenea, numeroase pasaje de poezie gnomica in cartile inteleptilor, in Proverbe", in Ecleziast".
Desi constranse intr-o geometrie abstracta, sensurile filosofice se comunica fluent, cu amaraciunea romantica eminesciana.
Motivul central al poeziei este lumea ca teatru" : Privitor ca la teatru/ Tu in lume sa te-nchipui". Problema a format obiectul unui studiu comparativ al lui Tudor Vianu. Comparatia sceptica a lumii cu teatrul, in care destinele omenesti sunt fixate ca rolurile actorilor, se poate identifica la filosofii cinici din Antichitate, dar tema poate fi urmarita pana la scriitorii din Evul Mediu crestin, la spaniolii din Renasterea tarzie, la Lope de Vega, Calderon de la Barca, Shakespeare.
Eminescu introduce in tratarea motivului un element nou. Regizorul suprem al lumii ca teatru nu mai este providenta crestina sau principiul stoic al anticilor, ci Vointa universala, forta oarba, ademenitoare ca un cantec de sirena: Cu un cantec de sirena/ Lumea-ntinde lucii mreje".
Satira devine treptat ataraxie, liniste absoluta a spiritului. Numai prin abstragere din curgerea iluziei universale geniul va ramane o esenta identica siesi.
Structura strofelor, cu revenirile si insistentele caracteristice acestei forme fixe, puritatea expresiei confera poeziei o rezonanta, o seductie aparte. Maximele se deruleaza ca in versetele cadentate, intr-un sistem concentric, care figureaza miscarea stilistica a vechilor texte religioase.
Figurand ordinea ciclica a lumii, pe fondul trecerii ireversibile a timpului, Glossa are o perfectiune statuara, rece, cizelata cu migala pentru a realiza suprapunerea perfecta a unui sistem poetic cu un sistem filosofic profund.
